Jurnal de Curbură

POEZIA ZILEI Ion Gheorghe (Din volumul Sutrele ţăranului Iancu Arsene ; fotografii de Lucian Mănăilescu, realizate în 2010, anul apariţiei cărţii) ELIXIRUL UITĂRII De-ar avea ţăranii pîine cît alcool fabrică Rafinăriile lor artizanale; ceaunele de aramă Pline ochi de prune putrede; zoburi de rîncede Fructe viermuind, drojdii ale strugurilor Cei pătaţi, şi vinuri bolnave, lături În care zeul şi-a vopsit odăjdii lepădate. Asemenea tipografiilor clandestine, Cu prese şi maşini, tipărind manifeste, broşuri, Lucrează pe tăcute distilăriile ţărăneşti Prin pivniţi şi prin şuri, butiile de fag În care şerpuiesc serpentinele de alamă În multă apă rece poartă aburii Şi-apoi urinează ulei tare, cu miresme arzînd – Sunt împinşi cu scop să se piardă, simulînd Supraveghere, reaua întocmeală a legii instigă La nedreptate şi rău neoprit. Ascunse fumurile şi-ncîlcite prin poduri, În fînării, cu tot soiul de vicleşuguri bine Alcătuite, cu tîl

DIN TEXTELE LITERARE ALE COLABORATORILOR NOŞTRI Codrina BRAN (Membră USR, filiala Cluj) LEAC  DE DURERE Ochiul insomniac al iernii veghează petrecerea timpului spre lumină cuprinsă tristețea între imense aripi albe iarna, benefică uitare somnolând prin albume și uite așa îmi înfășor cu grijă sufletul cu anotimpuri cu zile cu vorbe încet, să nu mă doară vulnerabilul îi pun mereu comprese cu ierni albe, moi și câteodată picături de albastru în cantități moderate convalescentul excesele nu sunt bune într-o zi a dat năvală martie încât era să moară ucis de prea mult albastru. ORGOLIU FRÂNT M-ai zăvorât în grele veșminte în simțurile-nșelătoare dar mă chemi mereu ca o Fata Morgana zâmbind la capăt de drum mă ademenești în vise ciudate și te ascunzi mereu în spatele lucrurilor să nu te pot ajunge. Ajunge! Sunt rău și vin de departe Nu iert, nu dau și nu mă spovedesc Iubiri, Orgolii și Golgote Oricum

CALENDAR SUBIECTIV POEŢII LUNII IUNIE F 1 iunie (1956) Mircea CĂRTĂRESCU Tu, Nichita... Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scri-itorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. „Bătrâne, gata!” mi-a spus până la urmă. „Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” „Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, „am tăcut fiindcă vă respect prea mult...” „Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” „Iertaţi-mă, nu pot...” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. „Ascultă, tu eşti credincios?” „Da, bineînţeles.” „Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” „Da, uneori.” „Şi cum îi spui lui