Sărbătorile de iarnă
SARBATORILE DE IARNA
Vin
colindătorii
Vin colindătorii cum veneau odată,/ Leru-i
ler,
Să colinde țara asta minunată,/ Leru-i
ler,
Dar li-i gura arsă și li-s ochii-n
lacrimi,/ Leru-i ler,
Prea degeaba sînge, prea degeaba
patimi,/ Leru-i ler.
Gazdelor creștine, să-i primiți în casă,/
Leru-i ler,
Și, cum se cuvine, să-i poftiți la masă,/
Leru-i ler,
Ni-i trimite Sfîntul să ne-ncerce mila,/
Leru-i ler,
Domnii mari de astăzi să-și deschidă
vila,/ Leru-i ler.
Șovăielnic pasul, brațele plăpînde,/ Leru-i
ler,
Tremurat li-i glasul, nu știu să
colinde,/ Leru-i ler,
Dacă stau la poartă și nu zic nimica,/ Leru-i
ler,
Domnilor de astăzi, să v-apuce frica,/ Leru-i
ler.
Mută-i întrebarea ce răsună-afară,/ Leru-i
ler,
Au murit degeaba, ce-ați făcut din țară,
/ Leru-i ler,
Tot în frig și foame, tot cu mîini întinse,/
Leru-i ler,
Pe la porți străine, ce le stau închise,/
Leru-i ler.
Vin colindătorii cum veneau o dată,/ Leru-i
ler,
Să colinde țara asta minunată,/ Leru-i
ler,
Dar li-i gura arsă și li-s ochii-n
lacrimi,/ Leru-i ler,
Prea degeaba sînge, prea degeaba
patimi,/ Leru-i ler.
Tudor
Gheorghe
Timpul a reprezentat, încă din zorii
civilizaţiei, unul din misterele cele mai profunde ale limitelor minţii umane,
dar şi o provocare pragmatică, pe care nevoia de repere cronologică a fiinţării
omului a trebuit să o rezolve.
Noţiunile de oră, zi şi an au fost
concepute de babilonieni. Aceştia utilizau un calendar lunar, în care lunile începeau
cu lună plină, fără să aibă o durată egală, motiv din care se intercalau luni
suplimentare, pentru a sincroniza calendarul lor cu anotimpurile.
Egiptenii au inventat calendarul solar,
care împărţea anul în 12 luni de 30 de zile, plus 5 sau 6 zile la sfârşitul
anului.
Numele actual al lunilor provine de la
calendarul roman care avea 10 luni şi un an de 304 zile. În sec. VIII – VII.
î.Hr., sau adăugat două luni şi s-a obţinut anul de 355 de zile. Răscoala
lusitanilor din anul 154 î.Hr. a pricinuit amânarea schimbării
consulilor cu 10 luni, solemnitatea efectuîndu-se abia
la 1 ianuarie 153 î.Hr.
În anul 46 î.e.n. – Caius Iulius Caesar a
făcut reforma calendarului alcătuind un calendar solar de 365 de zile împărţit
în 12 luni. Pentru cele 6 ore cât considera el că ar fi necesare pentru a
completa anul real, Caesar a hotărât să adauge la fiecare 4 ani o zi în plus,
prin numărarea de două ori a zilei de 24 februarie. Tot atunci ziua de 1
ianuarie a fost stabilită ca zi de început a anului.
Calendarul iulian a fost folosit timp de
16 secole. În 1572, din pricina întârzierii acumulate de calendar (11 minute şi
16 secunde pe an), papa Grigore al XIII-lea, a resincronizat calendarul cu ciclul
solar, dispunând să fie „sărite” 10 zile. Anul gregorian a rămas de 365 de
zile, dar anumiţi ani bisecţi au fost suprimaţi (3 ani în decurs de 400 de ani,
întotdeauna la început de secol – de exemplu anul 1900)
SĂRBĂTOAREA NAŞTERII DOMNULU
(Creştinismul şi solstiţiul de iarnă)
Sărbătorile de iarnă, la români, încep la 15 noiembrie
(Postul Crăciunului) şi ţin până la 7 ianuarie (Sfântul Ioan). Această perioadă
(a solstiţiului de iarnă) a fost celebrată înainte de era creştină; astfel
romanii sărbătoreau Saturnaliile între 17 şi 24 decembrie. Ei sărbătoreau şi
„naşterea soarelui neînvins” (sol invictus) la solstiţiul de iarnă, când
zilele reîncep să se lungească.
Principalele sărbători ale ciclului de iarnă -
Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza - au funcţionat de-a lungul vremii ca momente
independente de înnoire a timpului şi de început de an.
În Occident, în anul 354, papa Liberiu fixează
sărbătoarea naşterii lui Iisus pe 25 decembrie, fără însă a stabili vreo
dată exactă a naşterii acestuia, şi asimilează astfel sărbătorile populare şi
păgâne deja existente.
Pentru lingvişti, cuvântul „Crăciun” este un cuvânt ciudat.
Unii susţin că ar proveni din limba latină, şi anume din „creatio” (cu
sensul de „naştere”) Rămâne însă o pură ipoteză. Alţii susţin că e vorba de un
cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei.
În folclor se spune că fecioara Maria, când trebuia să
nască pe Fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de Iosif, din casă în casă,
rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun,
este dusă de soţia acestuia în grajd, unde îl naşte pe Isus. Se spune că în
noaptea sfântă a naşterii lui Cristos s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a
coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul în care domnea
întunericul.
Dincolo de toate acestea însă, se poate vorbi despre
Naşterea Domnului
ca despre un moment crucial în istoria omenirii. Iată cum îl descrie
evanghelistul
Matei: „Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod
regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este
regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui
şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul
împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să
afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul
Iudeii, că aşa este scris de proorocul: Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda,
nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi
Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel.
Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat
de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem,
le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi
afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând
pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea
înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi
văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în
casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la
pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au
adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să
nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale
s-au dus în ţara lor.” (Evanghelia dupa Matei 2, 1-12)
TRADIŢII DE CRĂCIUN
Ignatul (tăierea porcului - 20 decembrie) este un moment deosebit de important ce anticipează Crăciunul. Apoi,
pregătirea mâncărurilor după ritualuri bine orânduite. Se pregătesc cârnaţii,
toba, răciturile, sarmalele, friptura de porc, şi nelipsitul cozonac ce vor
trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu cinstit
de toată lumea.
Bradul de
Crăciun
O, brad frumos
„O brad frumos, o, brad frumos,
Cu cetina tot verde,
Tu eşti copacul credincios,
Ce frunza nu şi-o pierde…“
Acei ce nu te înţeleg
Te vând legat în piaţă,
Dar noi, ca oameni care trec,
Noi te iubim pe viaţă.
Că tu eşti pomul nostru bun,
În casa noastră toată,
Răsari mereu cu Moş Crăciun
Şi nu pleci niciodată.
O, brad frumos, tu nu decazi,
Chiar dacă n-ai nici nume,
De-am fi şi noi pe lume brazi
Ar fi mai bine-n lume.
Cum mergi atât de mult pe jos
Şi cerul sfânt te-apasă,
Tu eşti toiagul lui Cristos,
În fiecare casă.
Cu lumânări şi cu beteli
Şi irizări divine,
Spălăm uitări, spălăm greşeli
Şi ne rugăm la tine.
Vei fi şi tu bătrân cândva,
Te va usca pustiul,
Dar noi vom sta în casa ta,
Că ne vei fi sicriul.
Dar din eternul tău răsad
Nimic nu se va pierde,
Mereu va fi sub cer un brad
Cu cetina tot verde..
Mereu câte-un copil sfios
Va plânge spre fereastră,
O, brad frumos, o, brad frumos,
Coboară-n casa noastră.
Adrian Păunescu
Mai târziu, adolescentul şi adultul veneau frecvent
lângă bradul-fratem care prelua asupra sa boala, depresia psihică şi chiar
nenorocirile celui ce îi cere ajutorul. În aceste întâlniri, bradul îşi încărca
„fratele“ cu energie benefică.
La moartea unui tânăr încă necăsătorit se mai
păstrează şi azi ritualul împodobirii unui brad (eventual chiar bradul-frate dăruit la
naştere), care se pune pe mormântul decedatului, pentru a trece împreună în
lumeam de apoi. În cazul când murea un localnic, plecat departe de casă, se
obişnuia o procesiune specială de înmormântare, în care sicriul ce se îngropa avea,
în interior, un brad în locul celui dispărut.
Aceste obiceiuri au dus la concluzia că bradul de
Crăciun are, o origine precreştină; unii văd în el o reprezentare a „arborelui
lumii” (o prelungire a vechilor culturi închinate arborilor) în timp ce alţii
îi atribuie o descendenţă directă din „arborele paradisului”, împodobit cu mere
de un roşu aprins, ce amintesc de păcatul primordial.
Realitatea e că, pănă în secolul al XV-lea, oamenii
îşi împodobeau casele, la Crăciun, cu crenguţe verzi, abia ulterior acestea
fiind înlocuite cum un brad întreg. Conform documentelor, în 1605, la
Strasbourg, a fost înălţat primul
pom de Crăciun într-o piaţă publică. Nu avea încă lumânări şi era împodobit
cu mere roşii.
În 1611, la Breslau, ducesa Dorothea împodobeşte
primul brad de Crăciun aşa cum îl ştim astăzi. Lumânările au început să fie folosite
la decorarea bradului în secolul al XVIII-lea, în Germania, acestea simbolizând
focurile solstiţiare din antichitate.
În Liban, în locul bradului este împodobit cedrul, iar
în Ierusalim se folosesc crengi de eucalipt. În Africa de Sud-Vest pomii de Crăciun
sunt salcâmii sau palmierii, iar în China, chiparoţii.
Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun, de sorginte
nordică, a fost adoptat iniţial de românii bogaţi. La început bradul era împodobit
cu mere, mai apoi fiind decorat cu nuci vopsite şi conuri aurite. Începând din
secolul XX, la aceste podoabe s-au adăugat micile jucării şi globuri, care au
devenit tradiţionale.
DE LA MOŞ NICOLAE LA MOŞ CRĂCIUN
Moş Crăciun (Santa Claus)
este un „urmaş“ al Sfântului Nicolae. Acesta din urmă, potrivit
legendei, a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximilian (284-305) şi a
devenit cunoscut pentru ajutorul pe care-l oferea celor nevoiaşi. Fiind
Arhiepiscop de Myra (oraş port la Marea Mediterană), putea fi văzut deseori,
îmbrăcat în roşu şi alb, (culorile robei episcopale), călare pe un măgar,
înmânând daruri copiilor.
Data naşterii sale este necunoscută, şi nu există o
biografie detaliată a sa, totuşi, se cunoaşte data morţii - 6 Decembrie (345).
Moaştele Sfântului au fost luate, în anul 1087, din Myra, de către neguţătorii
italieni şi aduse la Bari, unde - pe 22 iunie 1197 - a fost sfinţită o
biserică, în care se află şi azi rămăşiţele sale pământeşti.
În Evul Mediu, aniversarea morţii sale a devenit o zi
în care se ofereau daruri în numele său. În timpul Reformei Protestante din
secolul al XVI-lea, Martin Luther a încercat să oprească venerarea sfinţilor,
iar sărbătoarea Sfântului Nicolae a fost abolită în unele ţări europene. Cel ce
oferea daruri a luat alte nume: în Germania, a devenit Der Weinachtsmann
(„Crăciunul“), Pere Noël în Franţa, Santa Claus în
Marea Britanie şi în colonii. Danezii, care îl numeau pe Sfântul Nicolae - Sinter
Klaas, au avut un rol important în răspândirea faimei bătrânului care
aduce daruri.
Fondând New York-ul (numit iniţial New Amsterdam) ei
au adus în lumea nouă şi sărbătorirea lui Sinterklaas - Santa Claus în
pronunţie americană, nume folosit astăzi de toată lumea anglosaxonă.
În 1809, Washington Irving (autorul
„Povestirilor din caverna adormita“) a scris despre Sinterklaas
în „O istorie a New Yorkului“, descriindu-l ca pe
un omuleţ rotunjor, într-un costum danez tipic, cu bufanţi
pe genunchi şi o pălărie cu boruri mari. O contribuţie importantă la imaginea lui Moş Crăciun, cel
de azi, a avut-o şi Thomas Nast. Ilustratorul a
publicat, în revista săptămânala „Harper“, timp de 20 de
ani începând cu 1860, o serie de desene şi versuri
în care îl descrie pe Moş Crăciun. Nast este cel ce îl îmbracă
într-o tunică roşie, îmblănită, peste care este încins
cu o centura lată din piele. Tot Nast povesteşte cum acasă la Moş
Crăciun (la Polul Nord), există un atelier unde sunt
făcute jucării, distribuite după două liste: una cu copiii cuminţi
şi una cu copiii răi.
Dar Santa Claus, aşa
cum îl ştim azi, s-a „născut“ abia
în 1931, fiind creaţia lui Haddon Sundblom. Artistul l-a imaginat
pe îndrăgitul personaj ca pe un omuleţ rotofei, cu faţa jovială
şi barba mare. În timp, la mitul lui Moş Crăciun s-au adăugat multe alte amănunte:
vorbeşte fluent toate limbile pământului, inclusiv limbajul secret al spiriduşilor;
casa lui Moş Crăciun s-a „mutat“ de la Polul Nord (unde nu există reni) în Laponia,
Finlanda etc.
COLINDELE
Colinde,
colinde
Colinde,
colinde,
E vremea
colindelor,
Căci gheaţa
se'ntinde
Asemeni
oglinzilor.
Şi
tremură brazii
Mişcând
rămurelele,
Căci
noaptea de azi-i
Când
scântee stelele.
Sărbătoarea Crăciunului este anunţată şi prin obiceiul
copiilor de a merge cu colindul,
pentru a vesti Naşterea Mântuitorului. Colindele sunt
cântece tradiţionale legate de sărbătorile de iarnă (Crăciunul), ele avându-şi
obârşia în perioada precreştină. Iniţial, aveau o funcţiune rituală, menită să
invoce fertilitatea, rodirea şi belşugul, fie la începutul anului agrar
(primăvara), fie la culegerea recoltelor.
Un alt scop, des reliefat de colinde,
ţinea de alungarea spiritelor rele şi de invocarea strămoşilor. În acest sens,
ele „moştenesc” spiritul magic al sărbătorilor păgâne: (Saturnaliile, Calendele
sau Dies natalia Solis Invicti) Peste timp, din semnificaţia iniţială a
colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi
urări.
Adevăratele colinde se desfăşoară în seara
şi noaptea de Crăciun, colindătorii urând în fiecare casă, prin formulele
consacrate ale colindului, bunăstare, fericire, sănătate şi primind daruri.
COLINDATUL CU STEAUA
Steaua sus
răsare
Steaua sus răsare ca o taină mare,
Steaua luminează şi adeverează.
Steaua străluceşte şi lumii vesteşte
Că astăzi curata, prea nevinovata,
Fecioara Maria naşte pe Mesia,
În ţara vestită, Vifleem numită.
Magii cum zăriră steaua, şi porniră,
Mergând după rază, pe Cristos să-l vază.
Şi dacă sosiră, îndată-L găsiră;
La dânsul intrară şi i se-nchinară,
Cu daruri gătite, lui Cristos menite,
Luând fiecare, bucurie mare,
Care bucurie, şi aici să fie,
De la tinereţe pân’ la bătrâneţe.
Umbatul cu steaua este un obicei vechi ce se
întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua
care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi. Cântecele „de
stea” provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă,
altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din
literatura de nuanţă Calvină şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale.
Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăcinului, cântă versuri
religiose despre naşterea lui Isus.
Cu steaua
Prin
viforniţa de-afară,
Am
venit cu steaua iară,
Şi
pe unde am venit
Calea
s-a întroienit;
Nu-i
chip drumul de găsit!
Strat
de strat s-aşterne neaua,
Noi
mai colindăm cu steaua;
Fiul
din Ierusalim,
Pe
Mesia, să-l vestim.
Oamenii
să-nveselim! ...
Gerul
aspru, iarna grea
Frig
în staule era
Când
copilul blând, Iisus,
Fiul
Tatălui de sus,
Mântuirea
ne-a adus ...
Iarna-n
streşini prinde salbe,
Merii
scutură flori albe,
Dumnezeu
stăpân milos,
Harul
să-şi coboare jos.
-
Fericiţi întru Hristos! ...
Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineaţa
la Moş Ajun!”.
Bună dimineaţa la Moş Ajun
Şi mâine cu bine la Moş Crăciun
Am venit şi noi odata
La un an cu sănătate,
Domnul
Sfânt să ne ajute
La covrigi și la nuci multe!
La covrigi și la nuci multe!
Şi la anul iar venim
Sănătoşi să vă găsim.
La anul
şi la mulţi ani!
În casele frumos împodobite, începând cu noaptea de 23
spre 24 decembrie, de la miezul nopţii, la ferestre răsună glasul micilor colindatori, aceştia
fiind răsplătiţi cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Cu traista după gât,
cu băţul în mână şi căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă şi
strigă la ferestrele luminate: „Primiţi cu colindul? Ne dati ori nu ne dati?”.
Daca cei din casă le deschideau spre a le împărţi colindeţi („…mere, prune,
nuci, covrigi”), cântă la fereastră:
Auzit-am, auzit
Auzit-am, auzit
Că s-a născut Domnul Sfânt
În staulul boilor
În ocolul oilor
În paiele grâului,
În ogrinjii fânului,
Şi la apa lui Iordan
Tot pe drum de maghiran
Acolo s-a botezat
De Ioan cel preacurat,
Frumos nume i-au aflat,
Iisus Hristos Împărat.
În Ajun de Moş Crăciun
Din
an în an pornesc la geam
Voioşi
cu moş Crăciun,
E
ger cumplit, e drumul greu
Da-i
obicei străbun .
Acum
străbunii cântă-n cor
Colindul
sfânt şi bun
Tot
moş era şi-n vremea lor
Bătrânul
moş Crăciun
E
sărbătoare şi e joc
În
casa ta acum
Dar
sunt bordeie fără fum,
Şi
mâine-i moş Crăciun
Şi-acum
te las, fii sănătos
Şi
vesel de Crăciun,
Dar
nu uita când eşti voios
Române
să fi bun.
Scoală gazdă bună
Scoală
gazdă bună, scoală nu mai sta,
Florile
sunt dalbe, flori de măr,
Că
venim acuma a vă colinda
Florile
sunt dalbe, flori de măr.
Omul
bun ne va primi
Şi
cu drag ne va cinsti
După
datini colindăm
La
mulţi ani, noi vă urăm!
Florile dalbe
Scoală
gazdă din pătuţ/ Florile dalbe
Şi
ne dă un colăcuţ/ Florile, florile dalbe
Că
mămuca n-o făcut/ Florile dalbe
Sită
deasă n-o avut/ Florile, florile dalbe
Pe
când sită-o căpătat/ Florile dalbe
Covata
i s-o crăpat/ Florile. florile dalbe
Când
covata o lipit/ Florile dalbe
Cuptorul
nu s-o urnit/ Florile, florile dalbe
Când
cuptorul o lipit/ Florile dalbe
Crăciunul
o şi venit/Florile, florile dalbe
Domnuleţ şi Domn din cer
Mare-i
seara de-astă seara
Domnuleţ
şi Domn din cer
Şi
nu-i seara de-astă seara
Ci
e seara lui Crăciun,
Lui
Crăciun celui bătrân
Când
s-a născut Fiul sfânt,
Fiul
sfânt pe-acest pământ.
Fiul
plânge, stare n-are,
Pe
braţele mamei sale.
Noi
umblăm şi colindăm
Cestor
feţe le-nchinăm.
Ne-nchinăm
cu sănătate
Tot
de bine s-aveţi parte
Hristos
să vă dea de toate,
Viaţă
lungă, sănătate.
Sus, la poarta Raiului
Susa,
la poarta Raiului
Paşte
turma Tatălui,
Turma
Tatălui.
Linu-i
lin şi iarăşi lin,
Bate
vântul frunza lin,
Lin
şi iarăşi lin.
Dar
la urmă cine sta?
Stă
chiar Maica Precista,
Maica
Precista.
Linu-i
lin şi iarăşi lin,
Bate
vântul frunza lin,
Lin
şi iarăşi lin.
Lângă
ea, un legănel,
Cu
un Copilaş în el,
Copilaş
în el.
Linu-i
lin şi iarăşi lin,
Bate
vântul frunza lin,
Lin
şi iarăşi lin.
Copilaşul
când plângea,
Maica
Sfântă lin cânta,
Maica
lin cânta.
Linu-i
lin şi iarăşi lin,
Bate
vântul frunza lin,
Lin
şi iarăşi lin.
Domn, Domn să-nălţăm
Am
plecat să colindăm
Domn,
Domn să-nălţăm!
Când
boierii nu-s acasă
Domn,
Domn să-nălţăm!
C-au
plecat la vânătoare
Domn,
Domn să-nălţăm!
Să
vâneze căprioare
Domn,
Domn să-nălţăm!
Căprioare
n-au vânat
Domn,
Domn să-nălţăm!
C-au
vânat un iepuraş
Domn,
Domn să-nălţăm!
Să
facă din pielea lui
Domn,
Domn să-nălţăm!
Veşmânt
frumos Domnului
Domn,
Domn să-nălţăm!
Legănelul lui Iisus
Colo-n
sus pe-un deal frumos,
Unde-i
cerul luminos,
Într-un
leagăn stă culcat;
Fiul
Maicii înfăşat.
Leagan
verde, legănel
Tot din
lemn de păltinel
Raza
blândă-a soarelui,
Scaldă
faţa Domnului,
Vântul
dulce-l tragănă,
Pruncul
de ni-l leagănă.
Cântă
îngerii în cor,
Să
vestească tuturor,
Astăzi
cerul s-a deschis,
Pe Hristos ni l-a trimis.
O,
ce veste minunată
O, ce
veste minunată
În
Betleem se arată
Că a
născut prunc
Prunc din
Duhul Sfânt
Fecioara
Maria.
Când la
Betleem Maria
Săvârşind
călătoria
În sărac
locaş,
Din acel
oraş
A născut
pe Mesia.
Pe fiul
cel din vecie
Ce L-a
trimis Tatăl mie,
Să se
nască şi să crească
Să ne
mântuiască.
Larg deschideţi poarta
Larg
deschideţi poarta sufletelor voastre,
N-am
venit să cerem, ci-am venit să dăm.
Dalbe şi
iar dalbe, flori adevărate,
Ca şi
vestea bună ce v-o colindăm,
Dalbe şi
iar dalbe, flori adevărate,
Dalbe şi
iar dalbe, florile de măr.
Dincolo
de munţii vieţii şi-ai himerei,
Le-am
cules azi noapte florile de măr,
Le-am
cules din munţii unde veşnic merii
Roditori
de aur sunt într-adevăr.
Florile
pe care le-am cules azi noapte
Vor rodi
în brazda sufletelor toate,
Merele de
aur, merele visate
De
colindătorii veacurilor toate.
Doar
în toamna asta merii-au fost sădiţi
Florile
sunt dalbe, flori de măr,
Şi
în noaptea asta iată-i înfloriţi
Florile
sunt dalbe, flori de măr.
Din
căldura inimii vor înflorii
Florile
sunt dalbe, flori de măr,
Şi
în pacea casei voastre vor rodi
Florile
sunt dalbe, flori de măr.
Astăzi s-a nascut Hristos
Astăzi
s-a născut Hristos
Mesia,
chip luminos
Lăudaţi
şi cântaţi şi vă bucuraţi.
Mititel
şi-nfăşăţel
În scutec
de bumbăcel,
Lăudaţi
şi cântaţi şi vă bucuraţi.
Maica
Sfântă îi zâmbeşte
Şi cu
dragoste-L priveşte,
Lăudaţi
şi cântaţi şi vă bucuraţi.
Cine-Ţi
va asculta povaţa
Îşi va
mântui viaţa,
Lăudaţi
şi cântati şi vă bucuraţi.
Şi
de-acum până-n vecie
Mila
Domnului să fie,
Lăudaţi
şi cântaţi şi vă bucuraţi.
Noi
umblăm şi colindăm
Noi umblăm şi colindăm
Pe Iisus să-L căutăm
Bună seara, seara de Crăciun!
Şi umblăm din casă-n casă
La acei care ne lasa.
Bună seara, seara de Crăciun!
Unde poarta-i încuiată
Noi sărim şi `peste poartă
Bună seara, seara de Crăciun!
De la mic şi pân-la mare
Căci azi toţi au sărbătoare
Bună seara, seara de Crăciun!
Sărbătoarea cea mai dulce
Nimeni nu vrea să se culce
Bună seara, seara de Crăciun!
Noi umblăm precum umblară
Maica sfântă într-o seară
Bună seara, seara de Crăciun!
Cu Iisus la inimioară
Să-i găsească o căscioară
Bună seara, seara de Crăciun!
Ca să-şi nască pruncul dulce
Şi-n căldură să şi-L culce
Bună seara, seara de Crăciun!
Nimen-n lume n-o lăsară
Trebuia să nască afară
Bună seara, seara de Crăciun!
Într-o peşteră pustie
În cumplită sărăcie
Bună seara, seara de Crăciun!
Asta seară toţi să cânte,
Lui Iisus şi Macii Sfinte
Bună seara, seara de Crăciun!
C-a voit să îndulcească
Suferinţa omenească
Bună seara, seara de Crăciun!
Te lăsăm acum creştine
Dar să ne-ntâlnim cu bine
Bună seara, seara de Crăciun!
Colindiţa
Colindiţa
nu-i mai multă
Să
trăiască cine-ascultă.
Sus
la ceruri o-nălţăm
Şi
la gazde o-nchinăm.
O-nchinăm
cu veselie
Şi
cu mare bucurie,
C-am
ajuns seara de-ajun
A
bătrânului Crăciun.
Sus,
mai sus v-am înălţat,
Ce-am
ştiut noi v-am cântat.
Să
rămâneţi sănătoşi,
Sănătoşi
şi bucuroşi.
C-am
ajuns ziua cea sfântă,
Când
colindele se cântă,
Sărbătoara
lui Cristos,
Să
vă fie de folos.
SORCOVA
În ajunul Crăciunului, ca şi în ajunul Anului Nou
(când „se umblă cu sorcova“), în toate provinciile româneşti, copiii formează
grupuri şi pornesc pe la casele gospodarilor cântând: „Florile dalbe”,
„Lerui ler”, „Ziurel de ziua” etc..
Umblatul cu sorcova, în dimineaţa Anului Nou, este, în
egală măsură, un obicei străvechi şi o bucurie a copiilor. Obiceiul Sorcovei
este mai cunoscut în Muntenia, dar îl regăsim răspândit şi în restul ţării. El
este practicat de copii de la 3-4 ani până la 12 - 13 ani. Există zone ale
ţării unde cu sorcova merg numai băieţi, iar în altele numai fete. Adesea
copiii merg câte doi, alteori merge doar unul singur, colindând membrii familiei
sau un grup de vecini.
Numele sorcovei vine de la cuvântul bulgar „surov“
care are sensul de verde şi fraged, aluzie la o ramură abia îmbobocită, ruptă
odinioară dintr-un arbore. Tradiţional, sorcova se confecţiona dint-o creangă
de copac, în jurul căreia se împleteau flori sau podoabe din hârtie sau alte
materiale colorate. După confecţionare aceasta juca, întrucâtva, rolul unei
baghete magice, care transmitea vigoare şi tinereţe celui atins de ea.
Textul urării, care aminteşte de un ritual magic, are
rolul de a amplifica
acest efect: „Sorcova, vesela, / Să trăiţi, să-mbătrâniţi, / Ca un măr, ca
un păr, / Ca un fir de trandafir. / Ca merii, ca perii / În mijlocul verii, /
Ca viţa de vie / La Sfânta Marie. / Tare ca piatra, / Iute ca săgeata / Tare ca
fierul / Iute ca oţelul“. Uneori textul continuă cu urări pentru
gospodăria şi avutul celui sorcovit: „Vacile lăptoase, / Oile lânoase
/ Porcii unsuroşi / Copii sănătoşi”. Şi se încheie cu o formulă în
care este invocată, într-o manieră uşor ironică, răsplata celui ce a
făcut urarea: „Câte cuie sunt în casă / Atâţia galbeni pe masă. / La anul şi
la mulţi ani! “.
În Moldova, Muntenia şi în unele părţi din
Oltenia întâlnim obiceiul numit Semănatul. Cu semănatul umblă
copii de până la 10 ani, în grupuri mici sau individual. Ei poartă trăistuţe
atârnate de umăr, pline cu seminţe de cereale, pe care le presară în curte, în
casă şi în faţa gazdei căreia i se adresează urarea, destul de asemănătoare cu
cea de la sorcovă: „Înfloriţi / Ca merii / Ca perii / În mijlocul verii
/ Ca toamna cea bogată / Mult îmbelşugată / La anul şi la mulţi ani!“
PLUGUŞORUL
Pluguşorul e un stăvechi obicei agrar, care se
practică legat de manifestările augurale ocazionate de întâmpinarea noului an.
În ajunul Anului Nou cetele de colindători intră din casă în casă să ureze,
purtând bice (harapnice) din care pocnesc, clopoţei, tălăngi, etc. Urarea este
o lungă invocaţie în versuri, ce prezintă succesiunea muncilor agricole - de la
aratul ogorului până la coptul colacilor.
PLUGUŞOR
Aho
! Aho! Copii şi fraţi staţi puşin şi nu mânaţi
Lângă
boi v-alăturaţi şi cuvântul mi-ascultaţi:
S-a
sculat mai an bădiţa Traian
Şi-a-ncălecat
pe un cal învăţat,
Cu
şaua de aur, cu numele de Graur,
Cu
potcoave de argint cum e sprinten la fugit,
Cu
frâu de mătase cât viţa de groase
Mânaţi,
măi !
Hăi
!, Hăi !
În
scări el s-a ridicat peste câmpuri s-a uitat
Ca
s-aleagă-un loc curat de arat şi semănat
Şi
curând s-a apucat câmpul neted de arat
S-a
apucat într-o joi c-un plug cu doisprezece boi
Boi
bourei, în coadă codălbei, în frunte, ţintăţei
Mânaţi,
măi !
Hăi
! Hăi!
Ziua
toată a lucrat brazdă neagă-a răsturnat
Şi
prin brazde-a semănat grâu mărunt
Şi
grâu de vară deie Domnul să răsară
Mânaţi,
măi !
Hăi
! Hăi !
Şi
când lucrul a sfârşit iată, mări s-a stârnit
Un
vânt mare pe pământ şi ploi multe după vânt
Pământul
de-a răcorit şi sămânţa a-ncolţit
Mânaţi,
măi !
Hăi
! Hăi !
La
luna, la săptămâna îşi umplea cu apă mâna
Şi
se ducea ca să vadă de i-a dat Dumnezeu roadă
Şi
de-i grâul răsărit şi de-i spicul aurit
Era-n
spic ca vrabia şi în pai ca trestia
Mânaţi,
măi !
Hăi
! Hăi !
Traian
iute s-a întors şi din grajd, pe loc, a scos
Un
alt cal, mai năzdrăvan cum îi place lui Traian:
Negru
ca corbul, iute ca focul, de nu-l prinde locul.
Şi
voios a-ncălecat la Tighina-a apucat şi oţel a cumpărat
Ca
să facă seceri mari pentru secerători tari
Şi
să facă seceri mici pentru copilaşi voinici
Şi-altele
mai mărunţele cu mănunchi de floricele
Pentru
fete tinerele şi neveste ocheşele
Mânaţi,
măi !
Hăi
! Hăi !
Şi-a
strâns fine şi vecine şi toţi finii ţi vecinii
Şi
vreo trei babe bătrâne care ştiu rândul la pâine
Şi
pe câmp i-a dus şi pe toţi i-a pus
La
lucrul pământului în răcoarea vântului
Mânaţi,
măi !
Hăi
! Hăi !
Ei
cu stânga apuca şi cu dreapta secera
Şi
prin lan înainta de părea că înnota
Alţii-n
urma lor lega snopuri-nalte aduna
Şi
clăi mândre ridica ce la soare se usca
Mânaţi,
măi !
Hăi
! Hăi !
Apoi
carele-ncărca şi pe toate le căra
Şiră-naltă
că dura în capul pământului
În
bătaia vântului
Apoi
aria-şi făcea şi din grajd mai aducea
Zece
iepe tot sirepe
Şi
de par că le lega şi pe toate le mâna
Împrejurul
parului deasupra fatarului
Mânati,
măi !
Hăi
! Hăi !
Iepele
mereu fugea funia se tot strângea
La
par iute ajungea şi grâul se secera
Şi
flăcăii-l vântura dimerlia scutura
Căruţele
încărca şi spre moară le pornea
Mânaţi,
măi !
Hăi
! Hăi !
Iară
hoaţa cea de moară când văzu atâtea care
Încărcate
cu povară puse coada pe spinare
Şi-o
luă pe scoc la vale, la cea luncă de scăpare
Luncă
mare frunză n-are, luncă mică frunza-i pică
Iar
morarul, meşter bun zărea moara prin cătun
Şi-şi
lua cojoc miţos şi mi-l îmbrăca pe dos
Şi-şi
lua ciocan la brâu iar în mână lua un frâu
Apoi
iute alerga moara cu frâu o lega
Şi-o
apuca de călcâi de-o punea pe căpătâi
Şi-i
da cu ciocanu-n şele de-o aşeza pe măsele
Că
de-al dracului ce era nici păr în cap nu avea
Mânaţi,
măi !
Hăi
! Hăi !
El
o lua de lăptoc şi-o da iar în vad, la loc.
Şi
turna deasupra-n coş grâu mărunt de cel roş
Grâul
s-aşeza pe vatră şi din coş cădea sub piatră
De
sub piatră, în covată curgea făina curată
Mânaţi,
măi !
Hăi
! Hăi !
Traian
mult se bucura zeciuiala morii da
Pe
morar îl dăruia apoi, călare suia
Şi
voios se înturna cu flăcăii ce mâna
Iar
boii se opintea şi roţile scârţâia
Mânaţi,
măi !
Hăi
! Hăi !
Iară
mândra jupâneasă, Cosânzeana cea frumoasă
Auzea
tocmai din casă chiotul flăcăilor scârţâitul carelor.
Şi-n
cămară că mergea şi din cui îşi alegea
Sită
mare şi cam deasă tot cu pânză de mătase.
Mâneci
albe sufleca braţe dalbe arăta.
Şi
cernea, mări, cernea făină se aşternea.
Apoi
maia plămădea şi-o lăsa până dospea.
Apoi,
colaci învârtea pe lopată mi-i culca
Şi-n
cuptor îi arunca
Apoi,
iară, cu lopata rumeni îi scotea şi gata.
Atunci,
ea-mpărţea vreo cinci la flăcăii cei voinici
Şi-mpărţea
trei colăcei la copiii mititei.
Iară
mândrului bărbat îi dădea un sărutat.
Mânaţi,
măi !
Hăi
! Hăi !
Cum
a dat Dumnezeu an, holde mândre lui Traian,
Astfel
să dea şi la voi, ca s-avem parte şi noi.
Să
vă fie casa, casă ! Să vă fie masa, masă !
Tot
cu mesele întinse şi cu feţele aprinse
Şi
cu casele grijite cu buni oaspeţi locuite.
Şi
câte şindrili pe casă atâţia galbeni pe masă.
Şi
la anul să trăiţi să vă găsim înfloriţi
Ca
merii, ca peri în mijlocul primăverii.
Mânaţi,
măi !
Hăi
! Hăi !
De
urat am mai ura dar ni-e că vom însera
Şi-avem
a trece-n cale o dumbravă rea din vale,
Unde
sunt fete nebune ce asvârle cu alune
Şi
se leagă de feciori ca albinele de flori
Şi
le-ncurcă cărările tot cu dezmierdările.
Dumneavoastră
s-aveţi parte de curţi-nalte, luminate,
Văruite,
şindrilite şi cu fereşti sticluite.
Noi
avem bordee mici bune de plugari voinici
Veltucite
şi lipite cu şindrili acoperite
Dar
câte şindrili la noi atâţi bani fie la voi.
Şi
mulţi ani să mai trăiţi ca florile să-nfloriţi
Pe
plugari să-i dăruiţi cu vin, fripturi şi plăcinţi
Opriţi
plugul, măi flăcăi!
Hăi
! Hăi !
CAPRA
Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului,
în alte părţi de la Crăciun iar în altele obişnuinduse numai în ziua de Sfântul
Vasile, există obiceiul ca flăcăii să umble cu ţurca, capra sau brezaia. Ca şi
la celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în
jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capra, ciobanul,
ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigătele, chiotele
şi mişcările caraghioase ale celor ce le poartă, măresc nota de umor şi
veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc. Jocul „caprei” (uciderea, bocirea,
înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un
element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să
aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul
recoltelor - invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste
cortegiul „caprei”. Aceasta se pare că îşi are originea în obiceiurile
romanilor: fie în jocurile şi cântecele desfăşurate în jurul altarelor păgâne
de preoţii sau cântăreţii travestiţi în dobitoace cu ocazia sărbătorilor date
pentru cinstea zeilor. Capra joacă după fluier iar la terminare, unul din
flăcai, apropiinduse de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească.
VICLEIMUL
În unele locuri, în noaptea Crăcinului se cântă –
interpretează – Vicleimul (sau Irozii), la care participă copiii. Această dramă
religioasă înfăţişează misterul Naşterii lui Hreistos. Vicleimul apare la noi
pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană şi se leagă
de povestea celor trei magi.
COLACII DE CRĂCIUN
Potrivit tradiţiei, colacii pentru Crăciun
se preparăm în ziua de 23 decembrie, din aluat dospit, de către femei „curate“.
Colacul este un simbol al roadelor împlinite şi al nădejdii oamenilor într-o
viitoare recoltă îmbelşugată.
Dăruiţi colindătorilor şi, prin pomană,
spiritelor morţilor, sunt alimente sacre, fără de care nu se poate concepe
petrecerea Crăciunului.
REVALIONUL
„Revelion” este un termen care vine din limba franceză,
réveillon, un derivat de la réveil. La început, acest cuvânt era folosit pentru
masa ce avea loc în noaptea de Crăciun. Profesorul universitar Ion Ghinoiu
susţine că Revelionul nu este altceva decât un ceremonial funerar al
antichităţii ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a zeului primordial
al omenirii, Anu. Astfel, stingerea luminilor în noaptea de Revelion ar
semnifica întunericul şi haosul desăvârsite provocate de moartea divinităţii, iar
aprinderea luminilor ar simboliza renaşterea
acesteia.
POEZIILE IERNII
George Coşbuc
Colindătorii
Cad
fulgii mari încet zburând,
Şi-n casă
arde focul,
Iar noi
pe lângă mama stând
De mult
uitarăm jocul.
De mult
şi patul ne-aştepta,
Dar cine
să ne culce?
Rugată,
mama repeta
Cu glasul
rar şi dulce,
Cum sta
pe paie-n frig Hristos
În ieslea
cea săracă,
Şi boul
cum sufla milos
Căldură
ca să-I facă,
Drăguţ un
miel cum I-au adus
Păstorii
de la stână
Şi îngeri
albi cântau pe sus
Cu flori
de măr în mână.
Şi-auzi!
Răsar cântări acum,
Frânturi
dintr-o colindă,
Şi vin
mereu, s-opresc în drum,
S-aud
acum în tindă –
Noi stăm
cu ochii pironiţi
Şi fără
de suflare;
Sunt
îngerii din cer veniţi
Cu Lerui
Domnul mare!
Ei cântă
înălţător şi rar
Cântări
de biruinţă,
Apoi
se-ntorc şi plâng amar
De-a
Iudei necredinţă,
De spini,
de-ostaşi, şi c-a murit…
Dar s-a
deschis mormântul
Şi El
acum e-n cer suit
Şi judecă
pământul.
Şi până
nu tăceau la prag,
Noi nu
vorbeam nici unul –
Sărac
ne-a fost, dar cald şi drag
În
casă-ne Crăciunul.
Şi când
târziu ne biruia
Pe vatra
caldă somnul,
Prin vis
vedeam tot flori de măr
Şi-n faşe
mic pe Domnul.
Elena Farago
De ajunul
Crăciunului
Toată
noaptea asta, colo-n ceruri sus,
Stelele
lucrează fără de-ncetare,
Căci
le-adună-n clacă steaua sfântă care
A-ndrumat
pe vremuri Magii la Iisus.
Torc de
zor în noaptea sfântului ajun
Câlţi de
nea şi raze harnicele stele,
Pentru
noi, copiii, torc să facă ele,
Funia cu
trepte pentru Moş Crăciun.
Lungă cât
e drumul din pămant la cer,
Trainică
să-i ţină cerului povara,
Vor
întinde-o-n noapte, nevăzută, scara
Moşului
ce luptă cu-ndârjitul ger,
Ca să ne
aducă iar, de colo sus,
Pe la
toţi copiii darurile care
Ni le va
trimite, iar, la fiecare
Sfânta şi
duioasa mama-a lui Iisus.
Otilia Cazimir
Ninge!
Ssst!
Măicuţa gerului,
Cu
mânuţa îngheţată,
Bate-n
poarta cerului
Şi
întreabă supărată;
-
Unde-s stelele de sus?
-
Iaca, nu-s!
Vântul
rău le-a scuturat
Şi
le-mprăştie prin sat.
Uite
una: s-a desprins
Dintr-o
margine de nor
Şi
coboară-ncetişor...
-
Oare-a nins?
E
un fulg şi-i cel dintâi
Şi
aduce-n vânt, ninsoare,
Drumuri
albe peste văi,
Râs
curat în ochii tăi,
Sănioare,
Zurgălăi...
Baba Iarna intră-n Sat…
Alergând,
ca de năpastă,
Au
venit buluc pe coastă
Doi
băieți
Mai
isteți,
Să
dea veste
La
neveste
C-au
văzut în deal la stână,
Coborând
din vârf de munte,
Peste
ape fără punte,
Iarna
sură și bătrână…
Mai
târziu, mai pe-nserat,
A
intrat și baba-n sat:
Uite-o-n
capul podului,
În
văzul norodului,
Pe-un
butuc de lemn uscat,
Cu
cojoc de căpătat,
Cu
naframă de furat,
Cu
catrință de aba
Vântul
să-l strecori prin ea!
Și
cum suflă-n pumnii reci,
Scoate
pâclă pe poteci,
Iar
pe fund de văi destramă
Neguri
vinete, de scamă…
Și-au
ieșit băieții mici,
Mici
și mulți
Și
desculți,
Și
câțiva mai măricei
Cu
biciuști și cu nuiele
Și
cu prăștii subțirele,
Să
alunge de pe-aici
Iarna
cea cu gânduri rele…
Doamna-gerului,
bătrână,
S-a
sculat de la pământ.
Și-nălțând
spre cer o mână,
Ca
o cumpănă uscată
De
fântană.
A
pornit în jos pe vânt,
Încruntată,
Blestemând,
Și-a
lăsat în urma ei
Promoroacă
și polei;
Pe
ogoare,
Corbi
și cioare
Prin
păduri,
Lupii
suri,
Și
de-a lungul drumului
Numai
scama fumului…
Moş Crăciun
Eu
l-am văzut pe Moș Crăciun, e un moșneag
Cu
barba albă, cu cojoc și cu toiag,
Ca
toti mosnegii care trec pe drum.
Departe,
într-o țară fermecată
În
care nimeni n-a ajuns vreodată,
Stă
singur cuc într-un bordei de fum.
Și
trage moșul, trage din lulea.
Și
zilele se duc, și iarna vine,
Și
prin căsuțe-ncep a-l aștepta
Băieți
cuminți și fete mici ca tine.
Și
într-o sară, Dumnezeu-cel-Sfânt
Întinde
mâna-i bună spre pământ
Și-anină-n
cer, de-un fir de borangic,
Un
pui de stea pentru Isus cel mic…
Atunci
pe nevăzute cărărui,
Pornește
Moș-Crăciun cu sacul lui,
Și
când adoarme zvonul de colindă,
El
bate-ncet la ușa de la tindă.
A
sosit, moșneagul bun, și-acum un an,
Dar
tu erai prea mica și nu știi:
Ți-a
pus sub perinuță jucării
Și-un
cerceluș cu piatră de mărgean.
Iar
când a fost să iasă din iatac,
Măicuța
l-a pândit de după ușă,
Să
nu te vâre din greșală-n sac,
Ca
pe-o păpușă!
Poveste de omăt
Tu
nu știi… A fost odată
O
căsuță fermecată
Și-n
căsuță-o fată mică,
Un
pisoi și o bunică.
Și-ntr-o
iarnă, într-o seară,
Fata
s-a uitat afară
Și-a
văzut cum prin perdea
Stelele
râdeau de ea…
Dar
pe drum cotit și nins,
Umbră
sură s-a desprins:
Un
voinic abia de-o șchioapă
Înota-n
omăt ca-n apă.
Și
proptinduse-n toiag,
Un
toiag mai nalt ca el,
A-nceput
să cânte-n prag,
Tremurat
și subțirel…
Dormi?
Și
nici n-am prins de veste!
Ușa
s-a închis cu cheia,
Focu-și
pâlpâie scânteia,
Și
povestea nu-i poveste:
Eu
eram fetița-aceea,
Iar
bunica - nu mai este…
Uite, vine Moş Crăciun
Prin
nămeţi, în fapt de seară,
A
plecat către oraş
Moş
Crăciun c-un iepuraş
Înhămat
la sănioară.
Drumurile-s
troienite,
Noaptea
vine, gerul creşte...
Cu
urechile ciulite
Iepuraşul
se grăbeşte.
Uite-o
casă colo-n vale,
Cu
ferestre luminate.
Moşul
s-a oprit din cale,
Cu
toiagu-n poartă bate:
-
Bună seara, bună seara!
Iaca,
vin cu sănioara
Şi
cu daruri proaspete.
Bucuroşi
de oaspete?
-
Bucuroşi, bucuroşi,
Strigă
glasuri de copii.
Moşule,
de unde vii?
-
Iaca, vin din moşi-strămoşi,
Încărcat
cu jucării!
Noapte
rece şi albastră.
Ies
copiii la fereastră,
Să
se uite cum coboară,
Prin
troianul uriaş,
Moş
Crăciun c-un iepuraş
Înhămat
la sănioară.
Scrisoare
Moş-Gerilă,
toţi îmi spun
Că
eşti darnic şi eşti bun.
Eu
îţi scriu de mai-nainte
Că-s
un bieţel cuminte,
Şi-ţi
mai scriu, aşa, să ştii,
Că
eu nu-ţi cer jucării,
Cum
ţi-ar cere alţi copii –
Însă
nu m-aş supăra
Dacă
tot mi-ai da ceva!
Dacă
vrei, dă-mi o plăcuţă,
Că
mi-am spart-o pe cea veche,
Adă
pentru pisicuţă,
Motocel
roş la ureche.
Lui
bunicu – o lulea –
C-a
pierdut-o, sărăcuţu’…
Poate-aduci
vreun os lui Cuţu?
Poate
ai vreo acadea?
Lui
Dănuţ cel mititel,
Care
plânge-n copăiţă,
Să-i
aduci un covrigel…
Noapte
bună!
Niculiţă
La drum
Moş
Gerilă, la urcuş,
S-a
pornit cu sacu-n spate.
Drumu-i
rău, şi-i lunecuş,
Lung
se uită îndărăt,
Scuturându-şi
barba rară
De
omăt,
Şi
oftează sub povară:
-Greu
tătucă, greu de tine!
Iaca,
stau şi mă socot
Dacă
nu cumva-i mai bine
Să
mă mut mai cătră vară,
Că-s
bătrân şi nu mai pot!…
Nicolae
Labiș
Scrisoare mamei de
Anul Nou
În munţii noștrii astăzi zăpezile torc leneș,
Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri,
Și caprele de munte nervoase prin poiene-și
Urmează-n taină calea iernaticei iubiri
Cred că pe masă vinul așteaptă-n adormire -
E vinul roș din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai,
În vremurile-acelea săpate-n amintire
C-o mamă grijulie și-un băieţel bălai.
Oh, lumea cenușie cum se spărgea deodată
Și năvălea într-însa al datinei popor! -
Strălucitoare capre cu lână colorată
Și toboșari de basme săltând într-un picior.
Și feţi-frumoși cu stele de-oglinzi în tălpi în
creștet,
Și draci blajini, tot focul punându-și-l în joc,
Și ursul cu dairaua purtând cojocul veșted
Și dorul de pădure purtându-l în cojoc!
Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale,
Care-aduceau colinde la noi în lung convoi,
Când ascultam la geamuri și palma dumitale
Îmi mângâia obrajii îmbujoraţi și moi.
Azi e la fel, și vinul așteaptă-n adormire;
M-aștepţi cu vinul roșu, voioasă să mi-l dai,
Dar sunt acum departe, privind prin amintire
O mamă grijulie și-un băieţel bălai.
Vasile Voiculescu
Colindul ninsorii
A
suflat prin cer un vânt,
Răsturnând
stupinele.
Azvârlite
pe pământ,
Năpădesc
albinele.
Prisăcarul
lui Hristos,
Prăpădindu-şi
cheile,
Mi
se uită mânios
Cum
i-a spart ştiubeiele.
Negri
stupi rostogoliţi
Tot
văzduhu-ntunecă,
Dar
din stupii răscoliţi
Roiuri albe lunecă;
Şi
căzând pe drum, prin sat,
Dumnezeu
mai ştie-le,
Pretutindeni
s-au lăsat,
Cotropind
câmpiile.
Zile-ntregi
albul sobor
Fâlfâie-aripioarele,
Se
astâmpără din zbor
Doar
cât iese soarele.
Stau
tot timpul gerului,
Dar
când vine binele,
Lin,
de dorul cerului,
Se
topesc albinele.
Alexandru Brad
Colind
Vin
în umbra casei noastre,
Tată,
Chipuri
dragi, de sfântă oaste,
Să-ţi
colinde de Crăciun
Aşteptatul
an mai bun,
Tată,
Nu
e unul, nu sunt doi,
E
poporul de sub noi
Mulţi
- cei drepţi şi cele bune -
Înţeleşi
să se adune
Ca
să-ţi cânte lerui-leru.
Tată,
Tot
pământul lor e cerul,
Tot
din el, peste ogradă,
Cresc
linţolii de zăpadă.
Tată,
Cheamă-i
tată şi-i îmbie
Cu
un vin de veche vie
Că
e frig în veşnicie.
Constantin Deneş
Fetiţa cu chibrituri
Trăiesc
în cărţi ajunse mituri,
Visând un
Moş Crăciun etern,
Eu sunt
Fetiţa cu chibrituri
Din
cugetul lui Andersen.
Pe frig
cumplit, în plină noapte,
În prag
festiv de Anul Nou,
Cu
globuri, brad şi mere coapte,
Eu n-am
primit nici un cadou.
Azi, n-am
vândut nici o cutie
Şi voi
primi curând răsplata,
Că-n loc
de-o mică bucurie,
De Anul
Nou mă bate tata.
Aprind
prin ger o luminiţă
Şi văd o
sobă de-ncălzit,
O gâscă
friptă-n furculiţă,
Dar
toate-s flăcări de chibrit.
Un adevăr
e doar în Cer
Stând
agăţat de câte-o stea,
Iar când
ea cade, un mister
Omoar-aici
pe cineva.
Să mai
aprind un băţ, că-i bine,
Lumina
lui mi-alungă frica
Şi-ntr-o
căldură cu suspine,
Mă ia în
braţe chiar bunica.
Ea e în
Cer de multă vreme
Şi, după
faţă, îi convine,
O rog,
chiar fără să mă cheme:
– Bunico,
ia-mă şi pe mine!
A doua
zi, când lumea toată
Pornea
spre alte noi zenituri,
Pe
stradă, o fetiţă moartă
Şi-n jur,
mulţime de chibrituri.
De-ar fi
un Andersen la noi,
În
nopţile cu vârcolaci,
Printre
mormane de gunoi,
Ar tot
vedea copii săraci.
Dar
nu-ntrebaţi, stând somnoroşi
La filme
cu ecran color,
Când voi
vă naşteţi Feţi Frumoşi,
De unde
vine soarta lor?
Eu vă
doresc s-aveţi mulţi bani,
Doar
bucurii fără sfârşituri
Şi vă
urează „La mulţi ani!“
Din basm,
Fetiţa cu chibrituri.
Octavian
Goga
Crăciunul copiilor
Dragi
copii din ţara asta,
Vă miraţi
voi cum se poate
Moş
Crăciun din cer de-acolo
De le
ştie toate-toate...
Uite cum,
vă spune badea...
Iarna-n
noapte, pe zăpadă,
El
trimite câte-un înger
La
fereastră să vă vadă...
Îngerii
se uită-n casă,
Văd şi
spun, iar moşul are
Colo-n
cer la el, în tindă,
Pe
genunchi o carte mare...
Cu condei
de-argint el scrie
Ce copil
şi ce purtare...
Şi
de-acolo ştie Moşul,
Căi şiret
el, lucru mare.
Radu
Gyr
Colind
ceresc
Cerul
si-a deschis soborul - Lerui, Doamne, Ler -
au pornit
cu pluguşorul îngerii prin cer.
Merg cu
pluguri de oglindă şi de giuvaier,
toţi
luceferii colindă - Lerui, Doamne, Ler -
Vântul
suflă cu lumină - Lerui, Doamne, Ler -
în buhai
de lună plină legănat în ger.
Patru
heruvimi cu glugă albă de oier
sub
fereşti colinde-ndrugă, - Lerui, Doamne, Ler -
N-au
venit cu grâu la poartă, ci au rupt din ger
stele
mari ca să le-mpartă, - Lerui, Doamne, Ler -
Şi-n
Florar de roade grele, - Lerui, Doamne, Ler -
va fi
câmpul cer de stele tolănit sub cer…
Numai tu
aştepţi în tindă, - Lerui, Doamne, Ler -
suflete
ce n-ai colindă şi nu ştii Prier.
Nici un
cântec alb nu vine fâlfâind mister,
cu o stea
şi pentru tine, - Lerui, Doamne, Ler –
Vasile Posteucă
Măr domnesc, Mărie bună
Maica
Domnului şi mic
Crin de
linişte şi humă,
Lacrimă
şi liturghie,
Maica
Domnului, Mărie...
Prunc cu
zâmbet de mătasă:
Pază –
înger somnoros
Pribegim
şi n-avem casă
Şi Irod e
duşmănos...
Cerul
ni-l purtăm pe jos
Maica
Domnului, Mireasă...
Drag
luceafăr de-altădată,
Du-ne-n
strămoşeasca glie
C-am
bătut pământul roată
Şi
sinedrul nou nu ştie
Decât ură
şi urgie...Una,
Sfântă,
Preacurată,
Maica
Domnului, Mărie.
Adrian Păunescu
Colindul gutuii din geam
Galbenă
gutuie,
Dulce
amăruie,
Lampă la
fereastră
Toată
iarna noastră.
Dulce, galbenă
lumină,
Cum şi eu
bălai eram,
Mi-a pus
mama o gutuie
Ce se
coace-ncet la geam.
Aş
muşca-o dar mă doare,
Mă
cuprinde-un fel de jind
Şi acum,
că trece anul,
Parcă-o
simt îmbătrânind.
Mama mea
n-avea nici globuri,
Nici
beteală şi nici stea,
Sărbătorile
de iarnă
Cu gutui
le-mpodobea.
Mi-a pus
mama o gutuie
În
fereastra dinspre drum
Şi o văd
că luminează,
N-am
puterea s-o consum.
Parcă
are-n ea ceasornic
Şi al
mamei plânset sfânt,
Luminează
şi se stinge
O gutuie
pe pământ.
Luxul
mamei cel mai mare,
Când
copii ne mai simţeam,
Era
pâinea de pe masă
Şi gutuia
de la geam.
Comentarii
Trimiteți un comentariu