MATEI VIŞNIEC -63

La aniversare

Matei  Vişniec - 63

„Poezia a fost iubita mea, amanta mea, patria mea, grădina mea secretă, limba mea secretă, refugiul meu, bătălia mea cu mine însumi, cu lumea.” 

Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi..

A publicat cinci volume de poezie, şase romane şi peste 50 de piese de teatru. Din 1987 trăieşte în Franţa, dar - după 1989 - participă activ şi la viaţa li-terară din ţară.

Piesele sale sunt traduse şi jucate în peste 30 de ţări. A obţinut, printre altele, Premiul Academiei Române, în 1998, şi Premiul Uniunii Teatrale din România (UNITER) pentru cel mai jucat dramaturg român contemporan, în 2016. În Franţa, i-a fost decernat de mai multe ori Premiul Presei la Festivalul Internaţional de Teatru de la Avignon. În 2009, Societatea Autorilor şi Compo-zitorilor Dramatici (SACD) îi acordă Premiul European, iar în 2016, roma-nul Negustorul de începuturi de roman primeşte Premiul „Jean Monnet” pen-tru literatură europeană.

Despre istorie

Eu stau în faţa ferestrei mai fumez o ţigară

Istoria trece pe lângă mine

ţinându-şi sânii în palme

maşinile se opresc dintr-o dată

incendiind autostrada

magazinele sunt părăsite în grabă

în măcelării se face dintr-o dată linişte

fratele meu, infirm de picioare

singurul din familie care face gimnastică

se târăşte lângă mine

ce e, ce e, mă întreabă

nimic, zic eu

trece istoria

I se topesc roţile în timpul mersului

Multă vreme am crezut că șinele de cale ferată

sunt urmele unui tren mai stîngaci

căruia i se topesc roțile în timpul mersului

ani de zile am așteptat

ca șinele de cale ferată din fața casei mele

să dispară, să se topească încet și ele

să fie luate de ploaie, să se scufunde în pămînt

dar nu, orașul este cel care s-a subțiat între timp

s-au evaporat acoperișurile, punctele cardinale s-au ciobit

a dispărut auzul din urechi și văzul din ochi

mințile ni s-au chircit și cuvintele ni s-au uscat pe limbă

nimeni nu-și mai amintește să fi văzut vreodată vreun tren

trecînd prin mijlocul orașului

iar dacă n-ar exista aceste două șine care nu duc nicăieri

nici n-am ști în ce direcție să ne tîrîm

Anotimpurile

Pianistul care cânta mai departe în oraşul pustiu
cînta încet visător abia mutîndu-şi degetele

de pe o clapă pe alta

îşi aprindea cîte o ţigară

şi cînta aşa lăsînd-o să ardă pînă la capăt

între buzele sale

uneori se oprea cîte un minut

îşi scotea din buzunarul de la piept

o batistă uriaşă neagră murdară

îşi tampona fruntea şi ceafa şi gîtul

îşi ştergea sudoarea de pe degete apoi

începea să cînte mai trist şi mai obosit

se făcuse cald era ora prînzului

pianistul îşi scoase o pîine din servieta sa roşie

şi-o puse peste capacul pianului

şi din cînd în cînd cu două degete

ciugulea din miezul ei negru

pianistul a cîntat mai departe

şi în timpul ploii torenţiale de la ora patru

şi spre seară cînd au început rafalele de vînt

pianistul nu s-a mişcat a cîntat încet şi

tulburător ceva din Vivaldi

ziua se apropia de sfîrşit se întuneca

se apropia o noapte fără stele

pianistul îşi aprinse o ţigară lungă subţire

şi la lumina ei

continuă să cînte

O zi călduroasă de toamnă

Într-o zi călduroasă de toamnă

cînd nimeni nu se mai aştepta

soarele a explodat dintr-o dată

s-a risipit în spaţiu

s-a pulverizat

noi, pămîntenii, mai aveam cîteva secunde

de trăit

să ne rugăm, au strigat unii

să-l omorîm pe înţelepul oraşului

au strigat alţii

cîţiva şi-au umplut în grabă paharele cu alcool

cei mai mulţi şi-au aprins cîte o ţigară

ucigaşul şi-a scos bisturiul

şi l-a înfipt în uşă

un şofer de taxi lovea înnebunit cu picioarele

în portiera maşinii

uite că s-a întîmplat, murmura cineva

umblînd desculţ pe stradă

zău, e absurd, spuse unul dintre chelneri

în timp ce-mi făcea nota de plată

Darul

Ei au trecut azi noapte

prin faţa uşii noastre

şi ne-au lăsat în dar un cal

ne-au lăsat un cal viu, un cal gigantic

un cal trist, gînditor

cu ochii săi tulburător de umezi

ne priveşte neobosit în ochi

aşa trece şi viaţa noastră

calul gigantic trebuie plimbat prin oraş

calul gigantic se hrăneşte cu plante fantastice

tînjeşte cumplit după apa îngheţată a unui fluviu

inexistent

calul aşteaptă zile întregi nemişcat

îngroziţi rămînem şi noi împietriţi de durere

milioane de muşte s-au aşezat pe oglinda

moale a ochiului său uriaş

calul gigantic nu doarme niciodată nu clipeşte

suferinţa lui nu poate fi povestită

Despre sinucidere

E o zi

cînd fluturele vine

și mi se așază

pe țigara aprinsă

eu îl privesc uluit

cum se face scrum

îmi dau seama că este vorba

de o sinucidere

cu substrat politic

dar nu înțeleg de ce a ales

tocmai țigara mea

M-am uitat în buzunarele mele

M-am uitat în buzunarele mele: nimic

m-am uitat în jur am desfăcut larg palmele:

nimic

m-am gîndit mai adînc, m-am concentrat

cu ochii închiși: nimic.

am alergat acasă și mi-am deschis

dulapurile și sertarele

am răscolit prin hîrtiile mele și

toate cărțile mi le-am deschis mereu la aceeași

pagină: nimic.

am izbit cu pumnul în peretele alb

și rînd pe rînd toţi pereții orașului

s-au prăbușit ca niște cărți de joc

am trecut printre trupurile strivite

am privit în ochii lor:

nimic.

Înotătorul

 

Există un oraș

pe care nu l-a construit nimeni

sînt străzi pe care nimeni n-a trecut

niciodată

sînt uși care n-au fost atinse

sînt ferestre prin care nu se poate privi

o sută de șezlonguri stau înșirate inutil

de-a lungul falezei

nici un cuțit n-a fost ridicat în aer

telefoanele publice încă n-au funcționat

nu s-a auzit încă nici un sunet

nici o piatră nu s-a rostogolit de pe munte

ori de câte ori se apropie de țărm

înotătorul se sperie

și se întoarce în larg.

Eu sînt un trist tovarăş de călătorie

Eu sînt un trist tovarăș de călătorie

nu beau nu mănînc nu privesc pe fereastră

din cînd în cînd îmi scot batista uriașă

și timp de jumătate de zi îmi șterg ochelarii

fumurii

eu sînt cel mai trist tovarăș de călătorie

nu vorbesc niciodată pe întuneric

valizele mele sînt mici și pătrate

pardesiul meu e foarte subțire

și se topește încet în cuier

sînt cel mai trist tovarăș de călătorie

privesc numai spre vîrful umbrelei

am țigări pe care nu le aprind

știu o poveste nemaipomenit de frumoasă

pe care n-o spun nimănui

nu cobor niciodată din tren

în gări, în orașe, în parcuri

mă simt îngrozitor de singur.

Femeia uriaşă

Eram singuri pe insula cea pustie

eu și femeia uriașă

dimineața, în pădurea tăcută

vînam cîte o pasăre gînditoare

femeia uriașă punea capcane

pentru peștele prost și gras

la prînz aprindeam focul

și prăjeam carnea dezgolită

ne întindeam sub arborele visător

și priveam cerul burdușit cu planeți

dar spre seară, Doamne, spre seară

ochiul femeii uriașe începea să se rotească

țintuindu-mă tot mai adînc iar degetele ei

se clătinau prin aer și vocea ei se auzea

dezmierdîndu-mă

pe deasupra acelor ape

Ochi, inimă, creier

Cînd a fost să aleg, mîna n-a mai ascultat

de ochi

ochiul nu a mai ascultat de inimă

iar inima nu a mai ascultat de creier

s-au repezit ca un stol: ochi

inimă, creier, mîini şi picioare

zeci de degete, buze şi urechi

un ghem de organe grăbite ţîşnind fiecare

în altă direcţie

era singura mea şansă

de a obţine obiectul dorinţei

şi iată cu ce m-am ales, plutesc explodat

în aer

atomii mei de carne au început

să se rotească unii în jurul altora

fiecare se îndepărtează de fiecare cu o

viteză fantastică

din cauza timpului infinit

pe unele din aceste mici planete

încep să apară forme de viaţă

Tot ce v-a dezamăgit la naştere

Cine să fiu altcineva decît colecţionarul de răni

da, domnilor, am venit aici ca să cumpăr

cîteva dintre rănile dumneavoastră ascunse

nu, domnilor, cicatricile hidoase nu mă mai interesează

eu colecţionez acum răni mai sensibile

traume secrete

răni transmise peste trei generaţii

dureri moştenite prin naştere

tăieturi fine la ora cînd vi s-au format sentimentele

tot ceea ce v-a dezamăgit la naştere

iată ce mă interesează

prima picătură de sînge interioară

primele cuvinte pe care le-aţi pronunţat

şi care nu s-au mai vindecat niciodată

Femeia care are amanţi

Femeia care are amanţi

umblă zi şi noapte goală pe stradă

sau cel mult îmbrăcată într-o rochie făcută

din palmele amanţilor ei

care continuă să o mîngîie toţi în acelaşi timp

de zece ori pe secundă

femeia care are amanţi

tace mult dar surîde în somn

tu crezi că ea rămîne singură acasă

dar în adîncul ei patul e făcut pentru bărbaţi misterioşi

femeia care are amanţi trăieşte cu o veşnicie mai mult

decît noi toţi, decît cuvîntul dragoste şi decît sărutul final

cînd îţi spune adio, femeia care are amanţi

nu te lasă niciodată singur

cuvintele ei sunt tot atîtea urme de paşi

dacă te iei după ele ajungi într-o casă pustie

unde două ceşti de cafea stau neatinse pe masă

vă spun, şi nu încercaţi să înţelegeţi acest lucru

femeia care are amanţi

nu mai are nevoie de bufniţă

Purtători de semne bizare

La ieşirea din oraş – un cortegiu funerar

oameni îmbrǎcaţi în negru, purtǎtori de semne bizare

doisprezece ciocli cu un sicriu în spate

şi cele o sutǎ de rude ale mortului

femei, copii, bǎrbaţi în etate, bǎtrîni cu cîrje

bocitoare şi preoţi

purtǎtori de cruci rǎguşite

precum şi multe ciori rotindu-se deasupra sicriului

mǎ întîlnesc cu ei ori de cîte ori ies din oraş

sunt deja cîţiva ani buni de cînd vor sǎ îngroape mortul

şi nu reuşesc sǎ gǎseascǎ drumul spre cimitir

nimeni nu le spune în ce direcţie trebuie sǎ o ia

eu însumi le dau indicaţii greşite

îi vǎd asudaţi, la capǎtul puterilor

dar le spun: întîi la dreapta şi apoi la stînga

sau le spun: drept înainte şi apoi a doua la dreapta

sau le spun: luaţi-o înapoi pînǎ la prima intersecţie şi apoi

mai întrebaţi

nimeni nu se supǎrǎ, însǎ, cortegiul continuǎ sǎ rǎtǎceascǎ

în jurul oraşului

Mi se părea o pedeapsă

Era mare mişcare în aer, în văzduhuri, în univers

se ridicau ceţuri, se prăbuşeau ploi

meteoriţi furibunzi se izbeau între ei, săreau scîntei

se auzeau tunete, zgomote asurzitoare

ca şi cum o cohortă de nuci s-ar fi rostogolit

pe un acoperiş de tablă

doar mie, aflat în centrul lumii

nu mi se întîmpla nimic, eram trist

nu e bine să fii în mijlocul nucleului

în inima însăşi a miezului

în locul de unde iradiază echidistanţele

eram singur acolo şi nu mi se întîmpla nimic

iar faptul că totul se învîrtea în jurul meu

mi se părea o pedeapsă

Prin pădure, după iepuri

Ce era sǎ fac? l-am luat în spate şi l-am trecut apa

era un copil ca oricare altul

cu picioarele murdare cu scaieţi în pǎr

îi curgeau mucii şi vorbea puţin gîfîit

alergase toatǎ ziua prin pǎdure dupǎ iepuri

se jucase cu un arici

i se lipiserǎ de talpǎ o grǎmadǎ de frunze uscate

l-am trecut apa întrucît sunt un om bun

nu ştiam cǎ ţîncul acela urma sǎ fie crucificat

şi cǎ mai tîrziu urma sǎ ne rugǎm la el

Ca şi cum s-ar fi înecat

Să pufneşti în rîs nu alta

să te tăvăleşti pe jos de rîs, nu alta

cînd spune filozoful ce a înţeles el din lume

din misterul universal

să rîzi şi să vomiţi în acelaşi timp, nu alta

să-l scuipi în faţă

să scuipi pe cuvintele lui, nu alta

cînd spune el filozoful ce a văzut el

ce sclipire în întunericul universal

să-ţi vină să-l iei la palme nu alta

să-i dai o palmă peste ceafă

ca şi cum s-ar fi înecat cu un sîmbure

nu alta

Aşteptam învierea florilor

Aşteptam în faţa cuvîntului floare

cu un buchet de garoafe ofilite în mînă

ştiam din sursă sigură că învierea florilor

urma să se producă în următoarele 24 de ore

în spatele meu întreaga florărie

mirosea a mort, a putreziciune

a petale călcate în picioare

eram mii de oameni acolo

aşteptînd învierea florilor

ştiam din sursă sigură că florile

urmau să învie în următoarele 48 de ore

cu morţii nu era sigur, ei mai trebuiau să aştepte

dar florile de pe mormintele lor

urmau să învie în următoarele trei zile

Singurul mod de a-l mai păstra în viaţă

Cum să dai afară un mort

care moare sub propria ta piele?

îl simţi tot mai greu sub propria

ta piele

este un mort recent

îl porţi în tine, îi mai vorbeşti încă

simţi cît de singur este mortul din tine

dar nu poţi să-l ejectezi ca pe o grimasă

mortul din tine este memoria ta

singurul mod de a-l mai păstra în viaţă

este să-i spui poveşti

Cineva mă aştepta totuşi în gară

De atîta vreme mă repet

şi uite că nimeni nu spune nimic

mă aşteptam să fiu abandonat fără milă

să fiu părăsit de tine

de eul meu interior

de dublul care-mi locuieşte eul

de gardianul mincinos al

dublului meu

de toţi complicii eului meu care vede dublu

de toată suflarea, ca să spun aşa

dar uite că în momentul sosirii trenului

cineva mă aştepta totuşi în gară

trenul era neanunţat, gara părăsită

mersul trenurilor nu prevedea

această ultimă călătorie

şi uite că totuşi în gară

repetitiv şi singur

mă aştepta cîinele meu trezit din somn

Cu atît

Cu atît m-am ales

cu aceste rînduri

cu aceste rînduri grăbite scrise

pe această pagină

cu aceste cuvinte care nu mai spun

mare lucru

cu atît m-am ales pe ziua de azi

cu aceste cuvinte repetate ca şi cum

ar striga după ajutor

doar cu ele m-am ales

ziua n-a fost prea generoasă cu mine

s-a şi terminat de altfel

nu se mai poate face nimic

doar o singură pagină doar cîteva

rînduri grăbite

doar acest poem ca un glonte în cap

la sfîrşitul unei zile atît de lungi

la sfîrşitul unei zile interminabile

e puţin lucru

Fotografii de Lucian Mănăilescu