Poetul zilei - NICHITA STĂNESCU
POETUL ZILEI
Nichita Stănescu
Din cuvântul rostit de
Nichita Sănescu la Struga
(August,
1982)
Astăzi, aici în catedrala Sfânta Sofia,
unde suntem fericiţi până la nefericire de faptul că putem să spunem, în mod
adevărat şi nebâlbâit credo-ul nostru poetic, ne întoarcem şi zicem: de această
dată spre faima „Coroanei de aur“ care se va vesti a fi fiind cel mai mare
premiu nu decernat unui om ci unui purtător al sentimentelor lumii, ne înclinăm
şi spunem: e fără precedent în istorie când o coroană laurează tâmplele unui
iubitor de poezie iar nu ale unui poet.
Ca şi maestrul nostru, marele desenator
Hokusai cel care semna desenele: Hokusai cel nebun după desen, aidoma
lui, celui care are urechi să vadă şi ochi să audă, şi noi înşine semnăm
poemele: Nichita Stănescu cel nebun după poezie.
AUTOPORTRET
Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbește.
TRISTA VEDERE A GIRAFEI
Trist este acel care se poate îndrăgosti de altcineva;
care-și face oglindă dintr-o aripă de pasăre;
care speră mâine că va ploua peste mare;
care se roagă la dumnezeul muzicii cântate;
care nu-și poate închipui altceva
decât că este.
Ah, dac-ai putea să alungi
amintirea ta ca și cum ar fi a altora.
Ah, dac-ai putea să chemi numai pentru tine
venirea de suflet!
CÂNTEC
Amintiri
nu are decât clipa de-acum.
Ce-a
fost într-adevăr nu se știe.
Morții
își schimbă tot timpul între ei
numele,
numerele, unu, doi, trei...
Există
numai ceea ce va fi,
numai
întâmplările neîntâmplate,
atârnând
de ramura unui copac
nenăscut,
stafie pe jumătate...
Există
numai trupul meu înlemnit,
ultimul,
de bătrân, de piatră.
Tristețea
mea aude nenăscuții câini
pe
nenăscuții oameni cum îi latră.
O,
numai ei vor fi într-adevăr!
Noi,
locuitorii acestei secunde
suntem
un vis de noapte, zvelt,
cu-o
mie de picioare alergând oriunde.
POEM
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...
CE
BINE CĂ EŞTI
E
o întâmplare a fiinţei mele
şi
atunci fericirea dinlăuntrul meu
e
mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe
care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu
dureroasă, minunată mereu.
Să
stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi,
sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul
rece în delta fierbinte,
ziua
de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă,
fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla
de stele, până când
lumea
mea prelungă şi în nesfârşire
se
face coloană sau altceva
mult
mai înalt şi mult mai curând.
Ce
bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două
cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două
culori ce nu s-au văzut niciodată,
una
foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una
foarte de sus, aproape ruptă
în
înfrigurata, neasemuită luptă
a
minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
LUNA ÎN CÂMP
Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei
şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi şi-n jur se şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.
Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei
şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi şi-n jur se şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.
O CĂLĂRIRE ÎN ZORI
Lui Eminescu tânăr
Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.
Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.
Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşitele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.
Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.
Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.
Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşitele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.
NECUVINTELE
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
MÂNCĂTORUL DE LIBELULE
Mănânc libelule pentru că sunt verzi
și au ochii negri,
pentru că au două rânduri de aripi
transparente
pentru că zboară fără să facă zgomot
pentru că nu știu cine le-a făcut și de ce
le-a făcut
pentru că sunt frumoase și suave,
pentru că nu știu de ce sunt frumoase și suave;
pentru că nu vorbesc și pentru că
nu sunt convins că nu vorbesc.
Mănânc libelulele pentru că nu-mi place gustul lor,
pentru că sunt otrăvitoare și
pentru că nu-mi fac bine.
și au ochii negri,
pentru că au două rânduri de aripi
transparente
pentru că zboară fără să facă zgomot
pentru că nu știu cine le-a făcut și de ce
le-a făcut
pentru că sunt frumoase și suave,
pentru că nu știu de ce sunt frumoase și suave;
pentru că nu vorbesc și pentru că
nu sunt convins că nu vorbesc.
Mănânc libelulele pentru că nu-mi place gustul lor,
pentru că sunt otrăvitoare și
pentru că nu-mi fac bine.
Mănânc libelulele pentru că nu le înțeleg,
le mănânc pentru că sunt contemporan cu ele
le mănânc pentru că am încercat să-mi mănânc
mai întâi chiar propriile-mi mâini
și erau infinit mai grețoase,
le mănânc pentru că am încercat
să-mi mănânc limba,
propria limbă de carne
și înspăimântat am văzut
că ea-și lepădase cuvintele
verzui, cu ochi negri,
departe de mine, în foame.
le mănânc pentru că sunt contemporan cu ele
le mănânc pentru că am încercat să-mi mănânc
mai întâi chiar propriile-mi mâini
și erau infinit mai grețoase,
le mănânc pentru că am încercat
să-mi mănânc limba,
propria limbă de carne
și înspăimântat am văzut
că ea-și lepădase cuvintele
verzui, cu ochi negri,
departe de mine, în foame.
LECŢIA DE ANATOMIE
Nu
numai că m-am spălat
dar
m-am şi parfumat
când
mă vor desface
să
nu le fie silă de mirosul meu.
Mi-am
pus cămaşa cea mai curată
şi
haina cea mai călcată
când
mă vor desface
să
nu trebuiască
să
împrumute cârpe murdare
şi
nici de mâncat n-am mâncat
cum
o să mănânc
ar
fi o ruşine, nu-i aşa
cînd
mă vor desface
să-mi
găsească mâncare în burtă.
Eu
aş fi plecat mai demult
dar
ei ar fi putut să-mi desfacă în lipsă
cuvintele
de
aceea stau şi mă spăl
şi
mă parfumez
şi
mă îmbrac curat
şi
nu mănânc, şi nu plec.
Din ultimul volum antum al lui Nichita Stănescu „Oase
plângând”, tipărit în 1982 în Colecţia revistei LUMINA din Panciova (R.S.F.
Iugoslavia)
ACASĂ
Acasa mea e într-un cuvânt
gândit de altul.
Acasa mea e într-un sărut
pe care l-am gândit
în alţi doi adolescenţi.
Acasa mea este înlăuntrul
săgeţii trase înspre zeu de geţi.
Acasa mea e gândul ce-l gândeşti
spre mine.
Acasa mea e numele ce-l am
şi mi-l rosteşti.
Acasa mea e un cuvânt
un prieten şi o curvă.
Fugind de timpul care trece,
ah, timp, bordel al vieţii mele!
UITĂ-TE ŞI UITĂ-MĂ
Uită-te cum trec secundele
ca o armată!
Şi piatra creşte în contiunuare
din amintirile noastre!
Uită-te cum creşte piatra
şi ce dâră de praf în urma ei
secundele noastre...
„Aş plânge”, mi-a spus Homer,
„Aş plânge de voi.
Aş plânge dar nu mai am ochi!”
Uită-te şi tu
şi uită-mă, Adame!
BELGRADUL DE PIATRĂ
Neîntrebat
de-odată m-am născut.
Ne-întrebat,
de-odată voi muri.
Eu sunt
ce ţin minte despre mine
că sunt.
La Belgrad
„pe aiastă piatră
şezum şi plânsem”
cum zice cronicarul
Tot neîntrebat
la început
Tot neîntrebat la sfârşit.
.........................................
III
Ieri gura mea sângera.
Azi, sângerează cuvintele mele!
..............................................
VI
Mă leagăn ca un
elefant
spre cimitirul elefanţilor!
Nu gând, ci fildeş!
ULTIMA
lui Nichita Stănescu şi lui Bogdan Bogdanovic
Tu ce crezi: s-a născut
vreodată cineva
dintr-o pricină
rotitoare?
Tu ce crezi: s-a născut
vreodată cineva
dintr-o pricină
stătătoare?
Din ce cauză, a
şobolanilor, şobolanii
vor să se nască
şobolani?
De ce libelulele se
înmulţesc în libelule?
Şi porcul, cu ignatul
lui cu tot,
numai în porc?
Numai eu şi cu tine,
proştii, idioţii,
lipsiţii de ideal,
unul se-nmulţeşte prin
cuvinte
şi altul prin semne.
Şi, totuşi, te întreb:
de ce
şoarecele de câmp
vrea să nască şi naşte
şoareci de câmp?
A dracului şi putoarea
asta de viaţă!
Comentarii
Trimiteți un comentariu