ANIVERSĂRI - VIRGIL DIACONU

ANIVERSĂRI

LA MULŢI ANI POETULUI VIRGIL DIACONU !

FEMEIA SECRETĂ

Locuiesc într-o bătaie de inimă.

De când ai trecut pe la mine cu norul de vrăbii,

aici locuiesc. De când ţi-ai uitat mâinile pe masa de scris

şi picioarele printre cearşafuri…

Libelula, desigur, ar fi prea puţin pentru freamătul

pe care l-ai lăsat la mine aseară

Da, prezenţa ta îmi face de prisos toate armele pe care

le-am trezit din somn pentru a da piept cu întunericul.

Cu întunericul, care vrea să pună stăpânire pe mine.

Vezi, de când râsul tău mi-a intrat în casă

întunericul bate-n retragere; tot mai mult în retragere.

Râsul tău decapitează capetele balaurului cu şapte capete,

singurătatea. Nu mai am nici o grijă,

lumina picioarelor tale intră în mine.

Da, ele îmi dau peste cap toate planurile de viitor,

toate victoriile care mă aşteaptă cu surle şi trâmbiţe la uşă.

Lumina picioarelor tale! Freamătul dintre perne!

Floarea soarelui ascunsă între pulpe.

Iată, aşadar, freamătul pe care îl port întotdeauna cu mine.

Mai ales atunci când dau ocol lumii, prin camera mea.

Încă mai ţin pumnii strânşi, libelula nu are scăpare.

Vezi, până şi zilei i-am închis toate ferestrele,

de teamă să nu pleci. Oricum, sunt cu ochii pe tine,

ai grijă ce faci! Sunt cu ochii pe floarea soarelui, iubito,

ai grijă ce faci!

Iubito, ai grijă ce faci!

Şi coboară mai repede din florile de cireş, pe pământ,

unde te-aştept de câteva ceasuri; poate de la-nceputuri…

Coboară, până nu pun leii pe tine.

Şi nu mai veni la întâlnire cu norul de vrăbii!

Prea se uită toată lumea la tine când vii cu norul.

Prea stă toată lumea cu ochii pe tine, ca la vânătoare.

Vezi, eu voiam să rămână totul secret,

poate o taină, aşa cum o taină a rămas naşterea ta,

da, naşterea ta din gândurile mele puse cap la cap,

vrabie lângă vrabie şi floare de cireş lângă floare.

Da, eu voiam să rămâi o femeie secretă,

ca să nu mai stea lumea cu ochii pe tine, ca la vânătoare.

Eu visam să rămână totul secret, deşi zăpăcitele astea de vrăbii

cu care ieşi pe stradă au dat încă de la început sfoară-n ţară

cu clinchetele lor, iar floarea de cireş ţi-a făcut public

încă de la început surâsul. Surâsul, floarea de cireş

Atât îţi mai spun: nu mai chicoti prin camera mea!

Vezi să nu trezeşti întunericul

CETATEA CIULIN

Stau de vorbă cu gâzele care ies din pământ.

Şi cu suratele furnici

Nimeni nu ştie mai nimic despre tine, mamă,

numai eu bat în porţi şi întreb în tot locul de tine.

Ba pe la casa greierilor, ba pe la cărăbuşi

Bat în copac şi copacul nu se deschide.

Bat în pământ şi pământul nu

Până şi porţile Cetăţii Ciulin au rămas închise.

De-a dreptul închise, deşi eu mai aştept şi acum

să iasă cineva şi să-mi spună. Ce să îmi spună?

Stau şi aştept până ce aşteptarea ţese pod între maluri.

Stau şi aştept până ce aşteptarea ţese pod

între verdele ierbii şi câmpul cenuşii.

Deşi eu încă nu pot să trec podul ţesut între maluri.

Încă nu pot să trec, aşa că voi mai petrece o vreme

în inima mea. Noapte de noapte în inima mea, printre rugi.

Printre fetele-rugi gata de drum. Gata de drum

şi legate la gură. Bine legate la gură. Ce fel de rugi?

Ies din casă cu spaimele mele, cu întunericul.

Încă nu pot să trec podul ţesut între maluri, mamă,

ca un animal tânăr lumina se răsfaţă la picioarele mele.

Şi floarea de cais acoperă cerul.

Îmi voi petrece şi primăvara aceasta în cuiburi, îmi spun,

aşteptând ca vrăbiile nimănui să înflorească în văzduh.

Deja primăvara înflorită în cais pune pe fugă

fiara care se plimbă pe cer: întunericul.

Deja floarea de cais acoperă cerul.

Să fie ea copilăria care mă strigă la geam?

Copilăria, floarea de cais care mă ceartă

pentru Cetatea Ciulin pe care o ţin în viaţă.

Care mă ceartă cu lumina şi cu verdele ierbii,

cu floarea Paştelui şi cu buş-cărăbuş pentru fiara pe care

o plimb pe cer: singurătatea. Copilăria, care tocmai a surpat

podul dintre verdele ierbii şi câmpul cenuşii cu clinchetele ei,

precum trâmbiţele Domnului zidurile Ierihonului. Copilăria,

care m-a oprit lângă ea, pe malul florii de cais.

Şi care păzeşte drumul dintre răsăritul desculţ şi lacrima mamei.

Care păzeşte cu sabia ei de lemn porţile Cetăţii Ciulin

şi nu mă lasă să intru. Copilăria, care nu mă lasă să intru-n cetate,

cum stau de vorbă cu gâzele care vin din pământ

Care nu mă lasă să intru-n cetate, cum stau de vorbă cu fraţii

şi surorile mele care vin din pământ; fraţi şi surori, unchi

şi mătuşi, de la care am deprins, în ultima vreme, întunericul

Toate, rude ale mele mai vechi care vor să-mi vorbească.

Ce mai aveţi să îmi spuneţi, întunecatelor?

Ce aţi mai avea să îmi spuneţi?

RECICLAREA VISURILOR

Noul guvern nu mai îngăduie nimic.

Până şi visurile au fost acuzate că strică liniştea publică,

somnul public. Și ordinea stabilită de înalţii funcţionari.

De aceea, visurile au fost date în urmărire generală.

Visurile mele, date în urmărire generală.

Ele vor fi prinse unul câte unul şi vor fi reciclate.

Mai întâi, visurile vor fi spălate cu noua ideologie,

ca să iasă din ele toate culorile. Tot curcubeul!

Tot verdele, – frunză cu frunză.

Şi tot albastrul, – val cu val…

Da, visurile sunt spălate ca să iasă din ele curcubeul,

care îi orbeşte pe înalţii demnitari.

O gălăgie de culori, care asurzeşte Guvernul.

Visurile vor fi spălate cu noua ideologie,

ca să iasă din ele toate florile de cireş.

Şi toate vrăbiile, cu cuib cu tot, cu ciripit cu tot.

Şi toate mângâierile mamei.

Chiar şi Domnul va trebui să plece din visurile noastre,

chiar și el. Pentru a face loc noilor locatari:

costumelor Armani cu trandafirul în piept.

Visurile mele sunt urmărite îndeaproape,

pentru ca nu cumva Revolta să iasă iarăşi pe străzi

şi să aprindă mulţimile. Şi cărţile mele sunt arse

filă cu filă. Filă cu filă, pană la ziua dintâi:

până la Duhul Domnului plutind peste ape.

Visurile mele vor fi reciclate.

Din ele, experţii guvernamentali vor obţine

visuri legate la ochi şi cusute la gură.

Din ediţia princeps a visurilor mele

se vor face visuri oficiale.

Se vor face visuri care râd în hohote,

când abia mi-am îngropat prietenii.

Vezi, Fabrica de visuri oficiale deja a scos pe piaţă

primii roboţi sociali; primii roboţi visători.

De-acum, vom visa organizat, în pluton,

iar nu de capul nostru, ca în decembrie,

când ne-am lăsat striviţi de şenilele tancurilor

pentru prosperitatea guvizilor guvernamentali,

a costumelor Armani şi a patricienilor petrolului.

De-acum, vom visa organizat, noua serie de roboţi sociali

iese chiar acum pe poarta fabricii.

Revolta are mâinile legate.

Aşa că băutorii de sânge şi traficanţii de organe

vor dormi liniştiţi de-acum înainte.

În peisajul cazon ce ar mai putea să se întâmple?

BISERICA

Când eram copil, vorbeam cu Tine ca un copil.

Doamne, spuneam, mâine când vin la biserică

să-mi spui dacă îți plac pantofii mei noi...

Și acum, când am lăsat în urmă copilăria,

aprind lumânări și Te caut

în întunericul bisericii.

Sunt sigur că ești pe undeva, pe aici,

poate în spatele sfinților care se uită țintă

la mine,

poate în turla bisericii, poate în sfântul altar.

Dar nici în spatele sfinților nu pot să mă strecor,

nici în turlă să mă înalț, nici în altar

nu am voie să intru,

deși eu miros a credință de sus și până jos...

Sunt sigur că ești pe undeva, pe aici,

mai ales atunci când lumânările se aprind singure

și biserica pe care ai însămânțat-o

în pământul pietros

se umple de lumină.

Desigur, aici pot să uit o vreme de cele lumești,

și mă pot întoarce, în sfârșit, la mine.

La sufletul meu, tulburatul,

care rătăcește pe întinsuri

și nu știe unde să se oprească...

– Eu sunt singur și nu mă arăt în lume,

mi-a spus sfântul abia coborât din perete.

Noaptea mă plimb întotdeauna

printre trandafirii roșii,

care înconjură biserica;

ei sunt chiar sângele Domnului

înflorit printre straturi.

Străjerii nopții - păsările negre care stau

ca de piatră

în copacii de piatră - sunt cu ochii pe mine.

Cu ochii pe mine, pândindu-mi toate mișcările,

toate gândurile, care se aprind singure,

precum lumânările Domnului.

Păsările negre mă urmăresc toată noaptea,

deși eu miros a credință de sus și până jos,

din tălpi și până la steaua.

Nici Domnul nu se mai arată.

Cât e de mare, nu se arată!

Și totuși El este pe undeva, pe aici.

Știu asta pentru că lumânările se aprind

singure...

Și atunci, eu le împart repede între vii și morți,

cu frică să nu uit pe cineva, tocmai acum:

asta este pentru Fiul, pentru răstignitul, am spus,

pentru cel căruia nu îi mai aprinde nimeni

lumânări,

asta pentru femeia care îmi alină spaimele

noapte de noapte.

Iar astea sunt pentru cei care mi-au dăruit

numele lor bisericesc,

pentru toată viața de aici înainte

și pentru toată moartea.

Și astea sunt pentru Constantin,

spânzuratul de lună,

și pentru Gheorghe, stăpânul culorilor,

pe care inima l-a lăsat înainte de vreme.

Vezi, nici de data aceasta

nu mi-au ajuns lumânările!

Nici pentru vii, nici pentru morți,

care sunt mai mulți decât viii.

Sufletul meu arde în lumânările Tale,

în degetele Tale de ceară, Doamne,

pe care le aprinzi ca să ne luminezi calea.

Calea de aici și calea de dincolo,

în care trandafirii sângelui tău ne-au făcut

să credem.

Mângâietorule, ai grijă de noi,

fie că trăim cu sufletul pe pământ,

fie că trăim cu sufletul în cer, lângă Tine!

Sufletul meu arde în lumânările Tale.

Sufletul meu rătăcește pe întinsuri

și nu știe unde să se oprească...

Nici stelele, sus, nu mai știu nimic despre mine...

PREZENŢĂ

Trenul a intrat de-a binelea în pieptul câmpiei,

dar eu nu am plecat nici acum din camera ta.

Eu am rămas aici, ca o umbră.

Uneori vorbesc cu florile de câmp

pe care ţi le-am adus. Alteori, când dormi,

mă ascund în cuibul palmelor tale.

Nici nu ştii.

Eu am rămas în camera ta.

Ca o umbră mă furişez pe urmele tale,

dintr-o încăpere în alta.

Ba într-o clipă de neatenţie

am reuşit să trag perdeaua ca să intre lumina,

am rostogolit bulgărele de lumină peste tine.

Eu voi rămâne aici,

cu toate celulele îndrăgostite,

recitând din psalmii primei îmbrăţişări.

N-ai să mă auzi niciodată şi n-ai să mă vezi,

poate doar cartea de pe masă

care se deschide singură să te pună pe gânduri,

poate doar clopotul de bambus

pe care l-am atins din greşeală

şi care se tânguie acum

pe limba lui de clopot să mă dea de gol…

Sunt aici, în mansarda singurătăţilor tale,

împreună cu evantaiele şi fotografiile

copilăriei. Împreună cu eşarfele de mătase

pe care ţi le-am adus. – Cine ştie? poate că

într-o zi mă vei pune la gât.

Sunt aici, împreună cu inelele de argint

abia dăruite. – Cine ştie? poate că

într-o zi mă vei pune pe deget…

FRUCTE SECRETE

Îmbrăcată sumar, doar într-o metaforă,

iubita mea aleargă spre mine.

Într-o metaforă atât de lipită de trup

că i se vede zmeura sânilor.

Doamne, un poem aleargă spre mine.

Un poem se opreşte drept în inima mea!

În seara aceasta, în loc de cafea,

voi gusta câteva fructe secrete.

Voi da năvală la zmeură.

Voi mânca zmeură cu zmeur cu tot,

cu pădure cu tot!

PRINŢESA DIN MAHALAUA SINGURĂTĂŢII

Ea este prinţesa din mahalaua singurătăţii

în care îmi fac veacul. În care îmi fac

veacul acestei singurătăţi cu prinţesă.

Ea este negresa abia coborâtă din ceaşca de cafea,

negresa pe care nu am reuşit nici cel puţin să o gust.

Fireşte, în braţele ei nu am locuit niciodată,

în gândurile ei dulci-amare, niciodată.

Ea are gura roşie; are gura în flăcări.

Uneori, ea aruncă întunericul peste mine, seara,

când o aştept să treacă pe Strada Mare a iluziilor mele;

a iluziilor mele color. pierdute cu toate la întâlnirea cu ea.

În braţele ei nu am locuit niciodată,

în gândurile ei dulci-amare, niciodată.

Ea este femeia violetă, este amurgul violet

în care rătăcesc de mai multă vreme.

Rătăcirea mea este desigur violetă,

gândurile mele sunt violete,

tabloul în care locuiesc alături de ea

este un tablou violet.

Este un tablou de-a dreptul suprarealist, desigur,

de vreme ce noi chiar am putut să fim o clipă alături;

şi este un tablou realist, mi-am spus,

de vreme ce clipa aceea s-a şi pierdut în neant...

O iau de mână şi mi se pare că ea este un poem

pe care l-am scris chiar eu, că ea este făcută

chiar din cuvintele mele în flăcări.

Ea este poemul pe care l-am scris cu zăpăcitele de vrăbi

şi cu florile de cireş. Vezi, florile de cireş

deja ţi-au făcut public surâsul.

Dar în braţele cireşului eu nu am locuit niciodată,

în ciripitul vrăbiilor – niciodată.

De fapt, cu prinţesa-cireaşă nu poţi să îţi faci niciun vis,

lângă ea nu poţi fi sigur de nimic. Singura mea certitudine

este văzduhul care îmi dă năvală în piept, seara,

când treci pe Strada Mare a iluziilor mele color

şi dai foc întunericului în care te aştept.

Da, cu o singură privire tu dai foc întunericului.

Afurisenie!

DIMINEAŢA

În fiecare zi, o armată de vrăbii îmi deschide fereastra.

În fiecare zi, gălăgia lor îmi aruncă în faţă dimineaţa.

Dimineaţa, prinţesa aceasta de cartier

care îşi bagă nasul peste tot, prinţesa cu capul plin de vrăbii,

care mă plesneşte peste ochi cu palmele ei luminoase

şi mă umple de cântec.

În fiecare zi, o armată de vrăbii îmi deschide fereastra,

joacă şotronul pe masa mea, printre manuscrise.

Nici nu mă trezesc bine şi camera se umple de larma lor.

Toate au să-mi spună câte ceva.

Toate mă ceartă pentru grădina mea de umbre,

pentru visele rupte; pentru trandafirii mei negri.

Ziua mea începe cu o zarvă de vrăbii.

În fiecare dimineaţă ele trag de pe mine leşul tristeţii ce mă acoperă.

Eu voi pleca să cuceresc lumea cu o legiune de vrăbii.

Voi pleca să cuceresc lumea cu un singur poem.

Da, cu o singură vrabie mă lepăd de întuneric

ca de o haină veche.

CEASORNICUL

Totul începe înspre seară,

când ceasul din turn îşi începe rondul de noapte.

Când ceasul din turn îşi face rondul de noapte cu soldaţii lui

prin camera mea, printre cărţile rămase deschise.

Totul începe înspre seară, când scăpaţi din cazarma de fier

soldaţii ceasului încep să bată în scuturi şi să alunge

cu bătăile lor toate vrăbiile care s-au cuibărit în mine.

Care s-au cuibărit în mine, printre rânduri.

Totul începe înspre seară, când scăpaţi din cazarma de fier

soldaţii ceasului pornesc să cucerească oraşul. Da,

când merg pe străzi, deodată mă trezesc înconjurat de soldaţi,

de aceşti războinici care cred că totul li se cuvine.

De aceşti războinici care îşi ascut săbiile de privirile mele.

Totul începe înspre seară,

când ceasul din turn îşi face rondul de noapte prin camera mea.

Când strigătele orelor îmi intră-n celule.

Ceasul din turn strigă la mine cât e noaptea de lungă. Auzi?

Strigătele războinice ale ceasului! El mă urmăreşte pas cu pas,

deşi în afara legăturilor mele secrete cu vrăbiile eu nu ştiu

să-i fi greşit cu ceva. Încerc să nu-i dau atenţie şi să-mi văd

mai departe de călătoriile mele printre vrăbii şi şobolani,

printre şoaptele de dragoste ale sulfinei şi gândurile mele

războinice. Încerc să-mi văd mai departe de călătoriile mele

printre cărţi. Să-mi văd mai departe de călătoriile mele

dacă Maica Domnului tot m-a aruncat din braţele Sale în lume.

Totul începe înspre seară,

când ceasul din turn îşi face rondul de noapte cu soldaţii lui

prin camera mea, prin sufletul uitat deschis.

Când ceasul din turn îşi face rondul de noapte în sufletul meu.

Eu locuiesc într-un ceasornic mi-am spus ,

strigătele oaselor aleargă toată noaptea prin mine.

Strigătele oaselor pe care cineva le macină ceas de ceas

şi clipă de clipă. Strigătele unor călători printre cărţi.

Strigăte pe care nu le cunosc şi care nu-s ale mele.

Uneori desluşesc printre ele glasurile mamei care mă cheamă

din depărtarea grădinii, din albastru. Ale mamei,

care îmi leagă rănile cu mângâierile ei, care mă ceartă cu lacrima.

Eu locuiesc într-un clopot mi-am spus,

strigătele oaselor se întorc în fiecare seară acasă.

Eu beau la masă cu ele, Tristeţea din capul mesei

face singură ocolul lumii şi se întoarce, de fiecare dată,

la mine. Vezi, cineva a pus cu siguranţă ochii pe mine,

roţile din cer ale ceasului mă urmăresc cu scrâşnetul lor de fier,

cu strigătul oaselor. Cu soldaţii întunericului.

Soldaţi pe care, în ultima vreme, nu-i mai dovedesc.

Aşa că până la urmă va trebui să îmi strâng toate oştile

risipite în crâng şi să accept lupta. Şi să închei noi alianţe

cu slujitorii luminii, cu popoarele nordice;

cu hoardele migratoare care locuiesc în cer: cu Pădurea şi Austrul.

Şi să aduc la zi vechile mele tratate cu vrăbiile, graurii şi mierlele.

Tratate din vremea când toate erau un ciripit şi o bătaie de aripă.

Când toate locuiau într-un cuib: în mâna Domnului.

Da, va trebui să mă pregătesc pentru lupta cea mare!

Să-mi adun oştile şi să ies în câmp, la bătaie.

N-am nici o teamă, Domnul este cu mine!

Deja Pădurea a pus pe fugă soldaţii cu verdele ei!

Şi legiunile de vrăbii au dărâmat deja cu trâmbiţele lor

zidurile întunericului. Ierihonul nopţii.

Eu locuiesc într-un ceasornic.

În noaptea aceasta gândurile mele vor pleca la război.

COROANĂ

Copilăria mea

dintre două biserici…

Ea, strecurata printre

bătăile de clopot,

ca să-i prindă pe sfinţi

chiar în clipa

în care coboară din icoane pe pământ.

O copilărie plină de sfinţi,

o biserică din care, scăpată,

lumina o ia la fugă pe străzi.

Copilăria! O noapte de Paşte,

în care Învierea se împarte tuturor.

Tuturor morţilor şi tuturor viilor…

Învierea!

Copilăria mea dintre două biserici.

Calc pe urmele ei cu prinţesa

de mână. Cu lumina de mână.

Sturzul cântă un lied,

care trebuie să fie sufletul lui Iov,

după ce şi-a pierdut fiii.

Chiar şi toamna trece

prin sufletul meu cu toate cuiburile.

Cu toate vrăbiile pe care Domnul

le îngroapă în ramuri

ca să încolţească la primăvară.

Copilăria, neînvinsa copilărie!

Care cu sabia ei de lemn

scurtează de cap balaurii nopţii.

Care mă ia şi-acum de mână prin crâng:

sunt fluturele, sunt toate culorile

care bat din aripi spre tine.

Sunt albina care bate cu aripa ei

la poarta narciselor.

Copilăria! Care se ascunde seara

în braţele mele.

Care ţipă în somn. Pesemne

coroana de spini i se arată în vis,

coroana de spini începe să se vadă…

Spin cu spin – să se vadă.

Copilăria, care până la Apocalipsă

mai are atât de puţin.

Singurătatea mea urcă în Lună.

Nici nu mai ştiu pe unde

mi-am lăsat, aseară, gândurile.

Să fie ele merele din capul copacului?

Însângeratele mere?

Nici sufletul nu mai ştiu

pe unde l-am pierdut.

Să-l fi uitat la greieri?

Să fie el cântecul sturzului,

după ce şi-a pierdut fiii?

Copilăria, neînvinsa copilărie!

O flacără cu mâinile goale,

în luptă cu întunericul. Cu spinii.

Şi cum taie unul câte unul

capetele întunericului,

ea mă scoate în fiecare dimineaţă

victorios din hăţişurile nopţii.

Din hăţişurile coroanei de spini.

Copilăria, neînvinsa copilărie!

ACASĂ

Cineva îmi bate la uşă. Câmpia!

Tocmai câmpia, sosită de departe

şi în cămaşa ei subţire: de flori.

Câmpia cu depărtare cu tot,

cu greieri cu tot.

Cineva îmi bate la uşă. Vuietul! –

Pădurea îmbrăcată în verde

şi purtând pe cap toate cuiburile

şi toate cântecele păsărilor.

– Să intre! - le strig străjilor mele,

deşi toată suflarea este trecută deja

de strigătul meu, de străjile

şi vămile mele.

Eu le primesc pe toate

în inima mea, în scriptorium.

Pe toate, de parcă aş fi cetatea

Ierihonului, dimineaţa,

când îşi deschide porţile.

De parcă aş fi Noe,

care îşi însămânţează corabia.

– Să intre! - le strig străjilor,

şi făpturile Domnului îşi află

toate locul în mine, în celulele mele.

Femei de umbră foşnesc printre ierburi,

lumina trandafirului urcă muntele.

Şi iubita îşi ridică în înalt cocorii.

Da, eu îmi deschid inima

pentru toată lucrarea.

Şi îl aduc pe Domnul în sufletul meu,

frunză cu frunză.

Şi pasăre cu pasăre îl aduc

pe Domnul acasă. Val cu val.

Acasă, în sufletul meu,

unde i-am pregătit tot ce îi trebuie:

cireşe pe masă şi apă curată în cană.

Până şi cuiburile i le-am lăsat tot lui:

să petreacă cu păsările

dacă nu s-a săturat de clinchetele lor.

Numai fratele Ioan bate în porţi

cu Apocalipsa lui!

Cu capul îngropat în nălucile sale,

el vede peste tot numai foc şi pucioasă.

Şi cum deschide gura să vorbească,

iată că se face întuneric pe tot întinsul.

Da, uneori aud în el

strigătul bufniţei… Strigătul morţilor.

Uneori văd în el umbrele morţilor

şi îl dau afară din Grădină.

Cu hârcile lui cu tot îl dau afară,

pentru ca Domnul să se plimbe

mai departe netulburat

printre ierburi şi greieri;

prin Grădina înflorită în mine.

Pentru ca Domnul să rămână

şi în seara aceasta cu mine la cină.

Şi să ridice din ţărână cetatea Ierihonului

prăbuşită în celulele mele.

LAUDATIO DOMINI

În turla pe care o port pe umeri se face noapte.
În turla unde îl aştept pe Domnul să vină.
Să vină şi să lămurim o dată pentru totdeauna lucrurile
ca să îmi pot vedea mai departe de ale mele.

În turla pe care o port pe umeri cineva ţine predici.
Cineva ţine predici umbrelor, acestor fiice ale întunericului,
care au cucerit clopotniţa. Cineva ţine predici umbrelor,
Laudatio Domini a început fără mine.

Laudatio Domini a început fără mine,
pentru că eu tocmai acum m-am găsit
să înfloresc pe toate ramurile deodată.
Singur şi împotriva tuturor înfloresc
pe toate ramurile cireşului şi uit de întâlnirea cu Domnul.

În turla pe care o port pe umeri
cineva ţine predici umbrelor într-o limbă necunoscută.
– Iată-l pe Domnul! - a strigat trandafirul,
abia căţărat pe golgota frunţii şi gata să-mi vândă
toate secretele. Însă eu nu am vreme de El,
ocupat cum sunt ca să scriu cu toate florile de cireş
şi cu vrăbiile lumea.
Lumea, acest Laudatio Domini.

ÎNDEPĂRTARE

Ştii şi tu: vine vremea
când trupul nu îl mai porţi după tine.

Dai roată pe câmp – şi câmpul nu-l mai zăreşti.

Cu duhuri neştiute vorbeşti până în zori
sau înfloreşti pădurea pe care nu o ai.

Este vremea când Fiara îşi leapădă dinţii,
când piatra o dezlegi de lespede.

În sufletul tău se întâmplă
o lume mai mare ca lumea.

Sub sabia mulţimii poţi râde,
iarba creşte sub fier.

Vine vremea când trupul nu îl mai porţi după tine.

Numai îmbrăţişare eşti!

Şi îmbrăţişarea este mai mare ca lumea.

PASĂREA NEAGRĂ

Cum toate stăteau răvăşite şi la voia întâmplării,
m-am gândit să fac puţină ordine în odaia
în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
De fapt, călătorisem toată ziua printre manuscrise,
printre aceste vieţi în care te pierzi ceasuri de-a rândul.
Şi tocmai când mă hotărâsem să le pun la locul lor,
o pasăre îmbrăcată în negru de sus şi până jos
a dat buzna-n odaie. Şi s-a apucat să ciugulească
printre pagini… Cuvânt cu cuvânt – chiar din pagini.
Cuvintele cele mai bune, adică tocmai acelea
care stăteau dinapoia cuvintelor, se află acum în pântecul ei,
laolaltă cu alte câteva lucruri de la începuturi
şi din care s-a făcut lumea. Cuvinte şi lucruri
pe care tăcerea mea nu le va rosti, de teamă, niciodată.

Întocmai aşa mi s-a întâmplat cu neagra răpitoare,
în odaia în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
Întocmai aşa, şi îţi mărturisesc cu mâna pe inimă
că eu nu ştiu nici acum dacă pasărea aceea
şi-a văzut mai departe de drum sau dacă nu cumva
şi-a făcut sălaşul chiar în cuvintele mele.
Chiar în cuvintele mele - pasărea neagră.
Vezi, uneori mi se pare că cineva mă urmăreşte printre rânduri,
aşa încât va trebui să închid repede toate manuscrisele.
Şi să arunc pe fereastră toate duhurile negre, toţi morţii!
Toţi morţii pe care îi duc în spate încă de la începuturi.
Va trebui să închid toate manuscrisele din care se ridică,
una câte una, făpturile de abur, fantomele…
Ca pe nişte sicrie trebuie să le închid, Doamne,
pentru ca neagra răpitoare să nu te tulbure. Şi să nu te alunge.
Pentru ca Tu să nu mă laşi din nou ca la începuturi,
când a trebuit să mă lupt cu toate vedeniile şi arătările tale,
singur, în odăile peste care m-ai înălţat stăpân…

SEMINŢIE

Dumnezeu m-a născocit într-o noapte.
Despre tatăl meu nu-mi amintesc nimic.
Singurele fiinţe pe care copilăria le ridică din cenuşă
sunt strigătele mamei. Sunt strigătele ei,
care îşi plimbă prin mine fantomele.
Singurele fiinţe pe care copilăria le ridică din cenuşă
sunt melcii, care ţin timpul pe loc.
Sunt şopârlele, care m-au învăţat să alerg.

Despre tatăl meu nu-mi amintesc nimic.
Numai uneori, noaptea, aud printre ierburi şi greieri
foşnetul unor paşi, văd ierburile în genunchi cerându-şi iertare.
Chiar şi bufniţele, aceste prinţese ale întunericului,
se pare că au văzut ceva, cum privesc împietrite în gol.

Desigur, eu nu-mi pierd încrederea şi îi iau urma
printre ierburi şi greieri. Şi cum îndrept gleznele ierburilor,
nu dau decât de urmele fiarei care a trecut pe aici.
De urmele fiarei scrise adânc în pământ.
Desigur, eu nu-mi pierd încrederea şi îl caut din stea în stea.
Până şi narcisele îl aşteaptă înflorite-n poiană,
iar greierii se pregătesc să-l întâmpine cu flautele lor.
Bufniţele fac şi ele toată noaptea de strajă pe metereze.
Şi raza de lună le trece pe toate printre degetele ei:
doar-doar îl va afla pitit undeva! Poate în floarea de cais,
poate în zumzetul albinei. Poate culcat în leagăn cu pruncii.
Unde ar mai putea să se ascundă? Unde, când toată pădurea
este pe urmele lui frunză cu frunză şi mierlă cu mierlă? Unde?
Da, toată pădurea am trimis-o pe urmele lui, frunză cu frunză.
Şi toate gândurile sunt pe urmele lui, cu nerv cu tot.

Încă puţin şi El va ieşi din ascunzătorile sale şi va răpune fiara.
Şi va răpune fiara, balaurul cu şapte capete.

EŞUAT PE ACEST ŢĂRM

Eşuat pe acest ţărm, printre şobolani şi barbari.
Cineva aruncă trandafirii cu faţa-n ţărână,
frânge gleznele sulfinei. Tocmai ale sulfinei,
care de îndrăgostită ce este mi-a citit din versurile ei
şi m-a ridicat, într-o noapte, la cer…
Cineva le scoate pe toate din scenă.
Cineva îmi aruncă în spate toate zilele negre,
câteva morminte aşteaptă şi acum la uşa mea.

Eşuat pe acest ţărm, printre şobolani şi barbari.
Până şi îmbrăţişarea a ajuns să mă trădeze,
cum dansează desculţă în piaţa oraşului.
Cum aprinde mulţimile, cum calcă pe nori.

Eşuat pe acest ţărm, printre şobolani şi barbari,
eu salvez tot ce se mai poate salva:
îndrept gleznele sulfinei, ridic din ţărână trandafirul.
Şi îi duc pe morţi înapoi, la casele lor, unde au copilărit.

Noroc cu Maica Domnului, care mă ţine în viaţă.
Ea mă ajută să trec prin hoitul acestei viermuieli,
printre şobolani şi barbari. Ea îmi arată calea spre casă.
Vezi, de grăbit ce sunt ca să îl prind pe Domnul
eu mi-am uitat sufletul şi degetele în Sfânta Scriptură.

Dacă nu înţelegi ceva, mă găseşti printre file:
în caliciul florii de mac, în ciripitul vrăbiilor.

TRANDAFIRUL

Întunericul se uită la mine prin geam.

Poate să fie cel cu şapte capete, balaurul,

poate să fie oricine. N-am nici o teamă!

De când picioarele lungi şi de piersică

au trecut pe la mine, n-am nici o teamă. Nici una,

de când ele-au trecut prin singurătatea mea;

de-a lungul şi de-a latul prin singurătatea mea,

aşa cum au trecut printre greci luptătorii macedoneni,

cei zece mii, corpul expediţionar Anabasis.

Da, eu voi duce mai departe războiul cu picioarele lungi

şi de piersică. Războiul cu picioarele lungi

care mi-au înnebunit mâinile; care au înnebunit

cactusul din glastră şi manuscrisele.

Da, eu voi duce mai departe războiul cu iepurii albi

care sub bluza ta mi-au întins adevărate capcane.

Care aleargă încoace şi încolo sub mătasea bluzei,

ca să-mi ia minţile

Întunericul se uită la mine prin geam.

Poate să fie cel cu şapte capete, balaurul,

poate să fie oricine.

Poate să fie marea care a intrat pe fereastră,

cuvintele mele de apă dacă de piatra sânilor tăi se fac ţăndări,

dacă privirea mea retrasă la mal lasă în urmă un umăr dezvelit.

Iată umărul gol, iată femeia cum aleargă desculţă

prin sufletul meu. Iată drumul spre casă: braţele mele.

Întunericul se uită la mine prin geam.

Poate să fie cel cu şapte capete, balaurul,

poate să fie oricine. N-am nici o teamă!

Trandafirul înfloreşte în piept, sparge zidurile.

Cine va putea să-l oprească?

Da, eu am văzut femeia îngropată în surâsul ei,

femeia care mă va scoate din Labirint.

Dacă te ating mâinile încep să vorbească.

Dacă te privesc gura începe să cânte.

Eu am văzut femeia care mă va scoate din Labirint.

Femeia care va sparge pereţii singurătăţii;

pereţii care se apropie tot mai mult, ai singurătăţii.

Întunericul se uită la mine prin geam.

Poate să fie cel cu şapte capete, balaurul,

poate să fie oricine. N-am nici o teamă!

Întunericul poate să pună singur în scenă sfârşitul lumii,

sunt pregătit. Eu încă de mult mi-am cioplit corabia

şi am chemat la mine toate făpturile: sulfina, arinii

şi vrăbiile; vrăbiile, aceste chiote, prin crâng, ale Domnului.

Armurariu şi rapiţa, romaniţa şi mătrăguna. Toate au venit:

iasomia şi levănţica, dulcea şi amara vetrice. Şi coţofenele;

coţofenele, fetele zburătoare ale mesteacănului.

Şi tăcutul arici, graurul şi petunia. Şi floarea Domnului,

busuiocul. Pe toate le-am urcat pe corabie. Pe corabia care sunt.

Pe corabia care sunt, în căutarea pământului cel nou.

Deşi pământul cel nou este chiar lângă mine, le spun

oarbelor şi smintitelor mele mâini, înnebuniţilor cactuşi

şi zăpăcitelor manuscrise care o iau razna de fiecare dată

când picioarele lungi şi de piersică îşi fac loc printre

spaimele mele. Când femeia-copil îmi sare în braţe.

Vezi, eu încă mai am lumină pentru zilele fără tine,

trandafirul care îmi creşte în piept sparge zidurile.

Cine va putea să-l închidă? Şi dacă încă n-au reuşit

să facă din mine o măcelărie de trandafiri, o grădină de sânge,

e semn că sfârşitul lumii a fost ratat şi de data aceasta.

E semn că întunericul nu va mai sta cu ochii pe mine, seara,

când picioarele lungi şi de piersică îşi fac veacul în camera mea.

Când iepurii albi aleargă sub bluza ta, ca să-mi ia minţile.

Fotografii: L. Mănăilescu