REMEMBER - CONSTANŢA BUZEA
REMEMBER
MAREA POETĂ CONSTANŢA BUZEA AR FI ÎMPLINIT 79 DE
ANI
MAMA ERA CA O IARNĂ
Mama
era ca o iarnă
Cu
bradul în braţe veni plină
De
ţurţuri şi de zăpaşoptir liniştită
Şi
ca un abur mă trase adânc
În
sufletul eidă
Aşeză
darul lângă uşă
Paltonul
fumuriu şi-l lepădă
Şi
ghetele şi vru astfel să plece
Iar
iar iar
Întoarce-te
rămâi i-am spus
Cât
puteam de lin şi de curat
Naşte-mă
aici lângă focul lângă varul
Lângă
muşcatele verzi
Nu
nu râvni mi-a
ACOLO UNDE CRED CĂ EŞTI
Acolo
unde cred că eşti
Nici
trenurile nu străbat
Acolo
ca de sticlă par
Pădurile
de brad brumat.
Tot
mai departe simţi şi taci
Adăugat
la rest mereu
Şi
nu mai pot înainta
Decât
pierzându-mă şi eu.
Cum
ninge, alb e orice drum
Şi
alb respiră-ntregul timp
Nici
nu te-aş recunoaşte-acum
Desperecheat
şi fără nimb.
Mi-e
milă şi să-mi amintesc
Dar
nici să uit nu mă îndur
Câtă
părere-i în destin
Câtă
greşeală-i împrejur.
Cu
degete de frig adun
Ca
sub un şal înzăpezit
Sufletul
nostru încă bun
Mişcarea
lui către argint.
Cum
ninge, nu s-ar mai opri
Şi
fi-vor brazii îngrădiţi
Acolo
unde cred că eşti
Printre
barbari meteoriţi.
În
fiecare an aştept
Să
ningă, să te pot vedea
Dacă
priveşti, dacă asculţi
Dacă
mai înţelegi ceva.
LEAC
PENTRU ÎNGERI
Sunt
tristă, dar de tine niciodată.
Fug
animalele speriate de minuni
La
care nu mai ştim să ne gândim,
Miercuri
şi marţi, vineri şi luni.
Săraci
în zile, cine ştie, trecem
Legaţi
la gît de lungi copilării
Ninşi
de puterea sfintelor petreceri
A
nu fi, a te naşte, a iubi.
Ce-mi
dai, să nu mor azi, să mai rezist?
Leac
pentru îngeri, cântecul meu trist.
NUCA VERDE
Stăm
împăcaţi rănindu-ne de toate
Şi
serile vin parcă mai devreme
Te
însoţesc numai pe jumătate
Pierdută
jumătate în poeme.
Ţesându-ne
covoare şi macate
Păienjeniş
asupra unor steme
Ne-nchipuim
că suntem întâmplate
Vieţi
de care nimeni nu se teme.
Prea
sus ne ţine steaua nepătate
Privirile
ce-ar vrea să se întreme
Cu
picături de nucă verde, poate,
Din
nucii care cresc între blesteme.
ZILELE
INVINCIBILE
Poate nu va fi prea târziu,
Dramele sunt încă bine acoperite,
Întunericul se poate uita la mine,
Odaia mi-e luminată,
Bucuros, norocos, praful trecând prin fereastră
Poleit de lumină călători-va,
În timp ce eu mă pregătesc
Să sufăr în piaţa rotundă.
Roşul mă va părăsi ca un om,
Roşul, ca propriul meu sânge.
O alee cu brazi mirosind a tămâie,
Spiritul lor este verde.
Îmi pare rău că din toate culorile care
Aduc invincibile zilele pe pământ,
Roşul mă va părăsi.
Rănindu-mă, sângele meu nu apare,
Albastră mi-e tâmpla, palid obrazul,
Negre tunele îmi caută Inima
ÎN FRUNZA
MIROSIND A SCRUM
În marginea pădurii şezi,
Unde piciorul se scufundă
În muşchiul moale sub zăpezi,
În frunza mirosind a scrum,
Vecin acum sălbăticiunii
Ferindu-se de om, de drum,
Nu vei mai fi, nu vei mai fi
Senina minte liniştită
Care dă mere la copii
Păstrându-şi partea otrăvită.
ŞTIIND CE VREA
ŞI CE-I URMEAZĂ
Să-ţi fie dor de fiara fricii,
S-o prinzi de vie-ntr-o capcană,
Dar vorbele îţi ies din gură
În apărarea ei, şi mor
De mila fiarei jupuite
De mii de ori de sfânta-i blană,
Frica surâde împrejurul făpturilor
Şi-n sinea lor.
Să-ţi fie dor şi deznădejde
Ştiind ce vrea şi ce-i urmează,
Când simţurile ei ca şerpii
Aştern sub talpa ta fiori,
Din când în când îi ţine-n rază
Mişcarea duhului, enormă,
Delirul tău în căutare –
Fragmente dintr-un cer cu nori.
IOANA
ce pură îmi apare gura ta
supus stă roşul ca un palid vin
cum sub un strai de cristalin avea
un ghimpe planta fără de venin
cum somnul pentru vise e făcut
sângele tău păstrează urme sfinte
din gândurile mele din trecut
de care nu-mi voi mai
aduce-aminte
ŞI POEZIA
Şi poezia e un somn
Din care nu te mai trezeşti
Cu ochii largi deschişi sub mări,
Visînd la spasmele lumeşti,
Cu perle pleoapele plîngînd
Sărate buzele albeşti,
Nefericit, înspăimîntat
Printre comori piratereşti,
Păreri de rău că nu-nţelegi
Mişcarea gurilor de peşti,
În calmul monştrilor sorbit,
Măcar astfel să te fereşti,
Fără să fii de tot primit,
Nici înecat, nici viu nu eşti,
Să poţi trînti o poartă grea,
Să tragi perdele la fereşti,
Şi poezia e un somn
Din care nu te mai trezeşti.
PĂCATUL
TRUFIEI
Agită pomii păsări mari
Şi via sângele divin.
Pînă la mine este mult,
Pînă la moarte mai puţin.
Din toamnă-n tomnă mă ridic,
Şi parcă nu mai ştiu să vin.
Pînă la mine este mult,
Pînă la moarte mai puţin.
Aceste vorbe de cules
Le simt dorinţe, le spun chin,
Iubirea mea se împlini
Atît de dreaptă în destin.
De ce nu sunt, cum ar părea,
Nefericită în declin!
Pînă la mine este mult
Pînă la moarte mai puţin.
CĂ UMBRĂ NU-I,
SUNT DOAR LUMINI ŞI RAMURI
Pînă-n pămînt, tristeţea mea te-nhamuri
La frunze, la căderea lor de-o vară.
Trezite sunt de gîndul c-au să moară,
Că umbră nu-i, sunt doar lumini şi ramuri.
Pustii, frumoase învelesc o groapă.
Se-nchide ochiul meu şi le ignoră.
Cenuşa leagă strîns ora de oră,
Oprind migrarea turmelor de apă.
Cum toamna, torturîndu-mi lumea verde
Ca pe o minte-adînc neştiutoare,
Ar căpăta şi tot atunci ar pierde
Naive taine, îngeri de răbdare,
Cu disperare sîngele-şi deschide,
Şi frunza pare că se sinucide
UN PLOP
Să ai un plop în care să te sui,
Un turn al păsărilor fără pui,
Tăcut ori vesel, după cum amîi
Lumina frunzei care naşte-ntâi.
Un plop despărţitor de miazăzi,
Şi daca-l ai, să-l ai definitiv,
În umbra firii lui clădit să fii,
Precum un dor în care stai captiv.
Precum un dor în care stai captiv,
Să ai un plop, bătrân de-ar fi să fie,
Printre statui de calcar, viu naiv
Crescut în unghiul tău de nostalgie.
Să le petreci pe toate cîte sînt,
Să le aştepţi pe cele care vin,
Ca un veşmînt strălucitor de vînt,
Ca un vecin al cerului senin,
Tîrziu, cînd nu-ţi mai pasă de culori,
Să ai un plop din care să cobori.
PLUTE
Filozofând
în timpul lumii spart.
Oglinda
mea de dincolo de luna
Pe
care-aş vrea şi n-aş vrea s-o împart
Bolnava
mea de inimă nebuna.
Şi
tu te uiţi în sus, strivit sub gard,
Sub
scări de evadare din minciuna
Acestui
dor cu mimă de bastard
Tăcând
în răzbunare şi într-una.
Acelaşi
vis uscat, de sticlă, port
Cum
şi tu porţi, dorind să se păstreze
Vina
de-a vieţui aproape mort
Trupul
jertfit zadarnicei asceze,
Iubirea
pângărită de avort,
Riscul
fricos râzând în paranteze,
Şi
un destin de barcă fără port
Şi
de cetate fără metereze.
Calm
putrezind în raclele cereşti,
Surpat
în valuri galbene de ură,
Mi
se părea că ştii să adânceşti
Harul
tău harnic în lumină pură.
Mâncat
de viu, ori amânat, pluteşti.
Pe
toţi acelaşi vid profund i-ndură,
Ca
monstrul mării adorat de peşti
Nepăsători
sub tulburea lui gură.
CÂND FIUL DEVINE DEODATĂ ASCULTĂTOR
În spatele casei, pe acoperiș,
Copilul își strivea aripile stând pe spate
Încercând să îndure singur seninul
Cu ochii deschiși.
Copilul își strivea aripile stând pe spate
Încercând să îndure singur seninul
Cu ochii deschiși.
Durerea aceea el n-a
mai simțit-o demult,
Durerea aceea el nici n-a mai căutat-o,
Durerea aceea soră cu desfigurarea
Care se-ntâmplă în zilele senine, albastre,
Durerea aceea el nici n-a mai căutat-o,
Durerea aceea soră cu desfigurarea
Care se-ntâmplă în zilele senine, albastre,
Când fiul devine
deodată ascultător
Şi se duce în spatele casei
Şi se duce în spatele casei
Care nu mai există,
Strivindu-și aripile de
acoperișul
Care nu mai există,
Care nu mai există,
Desfigurat încercând să
îndure seninul
Care nu mai există.
AFARĂ E VARĂ SE-NTÎMPLĂ SĂ SIMŢI
Mă cere, mă naște
Și-n viață mă lasă
Colina – această
genune frumoasă.
Nu știu ce se
întâmplă, petreceri de taină,
Tămîia din brazi o
sorb frunzele pale,
Asupra mea vine cu
mîinile tale
O umbră străină în
vechea ta haină.
Afară e vară –
se-ntîmplă să simți
Cu sîngele rece,
Cu frigul în dinți.
Ca fructele-ciorchine
stau pietrele-n val.
Hotarnic e murmurul
care le vine
din morții închiși în
ulcioare pe deal.
Cu cît mă despart de
putere, de zile,
Cîștigul se strînge-n
pupile,
Închide tu ochii
Și trece-mi în somn
Cu dor, răstignitul
meu domn.
SONET
Tu eşti plecat în rea
călătorie.
Petrec neatingând din
zi nimica.
Simt pentru tine,
pentru mine frica –
Sfârşitul vremii gol
de poezie.
Dar noaptea ni se
umplu casa, cartea,
Ochii de un potop de
lacrimi line.
O, Doamne, nu ajung
până la tine;
Ci vino tu şi
ceartă-te cu moartea.
Din plop, din nuc,
din pasăre rămasă,
Sufletul suie ca o
ceaţă deasă.
Tu eşti plecat. Din
gândul meu alunec
Să las perdeaua, s-o
ridic s-o-ntunec.
Se-astupă luna, se
închide cartea;
Ci vino tu şi
ceartă-te cu moartea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu