REMEMBER - NICHITA STĂNESCU
REMEMBER
NICHITA
STĂNESCU
AR
FI ÎMPLINIT 87 DE ANI
„Ca şi maestrul
nostru, marele desenator Hokusai cel care semna desenele: Hokusai cel nebun după desen, aidoma lui, celui care are urechi să vadă şi
ochi să audă, şi noi înşine semnăm poemele: Nichita Stănescu cel nebun după poezie.”
(Din cuvântul
rostit de Nichita Stănescu la Struga – august 1982)
O CĂLĂRIRE ÎN ZORI
Lui Eminescu tânăr
Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.
Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.
Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.
Lui Eminescu tânăr
Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.
Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.
Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.
„... chiar mama mea care m-a născut pe mine în
chinuri, urlând de durere şi umilinţă fiind de privirea brutală şi indiscretă a
moaşei, care m-a moşit pe mine când apăream din trupul ei cum un soare violent
şi neliniştit dintr-o mare sărată şi fără vieţuitoarele numite peşti, întrânsa,
- nici chiar propria mea mamă, înamorată nebun de straniul, muncitorul de tată
al meu, cel cu ochi verzi ca aerul sub păsările violete, - nici chiar mama care
m-a născut pe mine, nu i-a dat prin gând şi prin inimă şi prin creierul ei de
femeie, să mă întrebe dacă aş vrea să mă nasc, de-aş fi în stare să fiu, de-mi
este drag de aceasta...”
Nichita
Stănescu
AUTOPORTRET
Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbește.
POEM
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...
Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbește.
POEM
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...
TRIST CÂNTEC DE DRAGOSTE
Numai
viața mea va muri
pentru
mine-ntr-adevăr, cândva.
Numai
iarba știe gustul pământului.
Numai
sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima
mea, când o părăsește.
Aerul
e-nalt, tu ești înaltă,
tristețea
mea e înaltă.
Vine o
vreme când mor caii.
Vine o
vreme când se-nvechesc mașinile.
Vine o
vreme când plouă rece
și toate
femeile poartă capul tău
și
rochiile tale.
Vine și o
pasăre mare, albă.
CE BINE CĂ EŞTI
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
LUNĂ ÎN CÂMP
Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei
şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.
Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei
şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.
NECUVINTELE
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
Din volumul „Oase
plângând”, tipărit în 1982 în Colecţia revistei LUMINA din Panciova
ACASĂ
Acasa mea e într-un cuvânt
gândit de altul.
Acasa mea e într-un sărut
pe care l-am gândit
în alţi doi adolescenţi.
Acasa mea este înlăuntrul
săgeţii trase înspre zeu de geţi.
Acasa mea e gândul ce-l gândeşti
spre mine.
Acasa mea e numele ce-l am
şi mi-l rosteşti.
Acasa mea e un cuvânt
un prieten şi o curvă.
Fugind de timpul care trece,
ah, timp, bordel al vieţii mele!
UITĂ-TE ŞI UITĂ-MĂ
Uită-te cum trec secundele
ca o armată!
Şi piatra creşte în contiunuare
din amintirile noastre!
Uită-te cum creşte piatra
şi ce dâră de praf în urma ei
secundele noastre...
„Aş plânge”, mi-a spus Homer,
„Aş plânge de voi.
Aş plânge dar nu mai am ochi!”
Uită-te şi tu
şi uită-mă, Adame!
BELGRADUL DE PIATRĂ
Neîntrebat
de-odată m-am născut.
Ne-întrebat,
de-odată voi muri.
Eu sunt
ce ţin minte despre mine
că sunt.
La Belgrad
„pe aiastă piatră
şezum şi plânsem”
cum zice cronicarul
Tot neîntrebat
la început
Tot neîntrebat la sfârşit.
.........................................
III
Ieri gura mea sângera.
Azi, sângerează cuvintele mele!
..............................................
VI
Mă leagăn ca un
elefant
spre cimitirul elefanţilor!
Nu gând, ci fildeş!
ULTIMA
lui Nichita Stănescu şi lui Bogdan Bogdanovic
Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva
dintr-o pricină rotitoare?
Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva
dintr-o pricină stătătoare?
Din ce cauză, a şobolanilor, şobolanii
vor să se nască şobolani?
De ce libelulele se înmulţesc în libelule?
Şi porcul, cu ignatul lui cu tot,
numai în porc?
Numai eu şi cu tine,
proştii, idioţii, lipsiţii de ideal,
unul se-nmulţeşte prin cuvinte
şi altul prin semne.
Şi, totuşi, te întreb: de ce
şoarecele de câmp
vrea să nască şi naşte şoareci de câmp?
A dracului şi putoarea asta de viaţă!
CÂNTEC
Amintiri
nu are decât clipa de-acum.
Ce-a
fost într-adevăr nu se știe.
Morții
își schimbă tot timpul între ei
numele,
numerele, unu, doi, trei...
Există
numai ceea ce va fi,
numai
întâmplările neîntâmplate,
atârnând
de ramura unui copac
nenăscut,
stafie pe jumătate...
Există
numai trupul meu înlemnit,
ultimul,
de bătrân, de piatră.
Tristețea
mea aude nenăscuții câini
pe
nenăscuții oameni cum îi latră.
O,
numai ei vor fi într-adevăr!
Noi,
locuitorii acestei secunde
suntem
un vis de noapte, zvelt,
cu-o
mie de picioare alergând oriunde.
EMOŢIE DE
TOAMNĂ
A
venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu
umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă
tem că n-am să te mai văd, uneori,
că
or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că
ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi
el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci
mă apropii de pietre şi tac,
iau
cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier
luna şi o răsar şi o prefac
într-o
dragoste mare.
LECŢIA DESPRE CUB
Se
ia o bucată de piatră,
se
ciopleşte cu o daltă de sânge,
se
lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se
răzuieşte cu raze
până
cubul iese perfect.
După
aceea se sărută de numărate ori cubul
cu
gura ta, cu gura altora
şi
mai ales cu gura infantei.
După
aceea se ia un ciocan
şi
brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi,
dar absolut toţi zice-vor:
-
Ce cub perfect ar fi fost acesta
de
n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
PLOAIE ÎN LUNA LUI MARTE
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
CE BINE CĂ EŞTI
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
VÂRSTA DE AUR A DRAGOSTEI
Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.
Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.
SĂ NINGĂ PESTE NOI
Să ningă peste noi cu miei doar astăzi
Să ningă inima în noi
Noi niciodată nu am fost noroi
O spun și mieii care ning pe noi
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
Care mi l-ai făcut pe lezus chiar din flori
Ce zici că ninge mieii peste noi
Ce zici că ninge mieii peste seară
Și pe zăpadă că noi ningem amândoi…
Să ningă inima în noi
Noi niciodată nu am fost noroi
O spun și mieii care ning pe noi
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
Care mi l-ai făcut pe lezus chiar din flori
Ce zici că ninge mieii peste noi
Ce zici că ninge mieii peste seară
Și pe zăpadă că noi ningem amândoi…
(11 decembrie 1983 – probabil ultima poezie scrisă de Nichita
Stănescu)
„Plecând, Nichita mă lasă fără un umăr, fără un drum care ducea în odaia
lui, ca un loc pustiu în vie şi mai sărac cu o mie de cântece. Academia nu-i
datorează nimic, iar el ei nici atât; sunt două instituţii complet separate.
Bunule, Nichita. Tu care-i auzeai în somn pe nenăscuţii câini, pe
nenăscuţii oameni cum îi latră, prefă-te că nu ştii că ai murit şi întoarce-te
la masă. Ne e dor să te-auzim plesnind cuvântul în moalele capului, tu cel mai
dat în Paşte dintre noi.”
Fănuş Neagu
Comentarii
Trimiteți un comentariu