REMEMBER: RADU GYR - DAN MANOLESCU

REMEMBER

RADU GYR

(Pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu)

2 martie 1905 - 29 aprilie 1975

CARTE POŞTALĂ

Dragă,

Pe scurt, cum e ordinul, ce să-ţi scriu ? Ce să-ţi spun ?
Fetiţa noastră a trecut într-a patra primară ?
Are ochii ca ai tăi ? Tot aşa trişti ? Cum e afară ?
E soare ? E cer ? E tutun ?
Aici, stau de vorbă cu celula mea pe-ndelete,
o-ntreb de voi, o desmierd, apoi o zgârii, o muşc, o blestem
Câteodată, umbrele voastre pâlpâie pe un perete,
Şi-atunci curge aur în ea, ca-n staulul din Vitleem.
Tot aşa e noaptea şi pe la voi ? Afundă ca hruba,
cu luna ca un stârv spânzurat de-o prăjină ? . . .
De-o să mă ducă la altă puşcărie cu duba,
Nu mai căutaţi nemernica mea vizuină.
Uită-mă tu, să mă uite fetiţa. Asa e osânda,
te-astupă cu piatră, te rupe de toate . . .
Nu-l mai aşteptaţi pe tăticu. L-a înghiţit ocna, flămând.
Mai am unsprezece ani şi jumătate . .

 

RIDICĂ-TE, GHEORGHE, RIDICĂ-TE, IOANE

(Poezia pentru care Radu Gyr a fost condamnat la moarte)

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni chiuind pe tăpşane

o claie de zări şi-o căciulă de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies înainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

N-AI  DEZMIERDA

N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi,

Surâd numai acei care suspină,

Azi n-ai iubi, de n-ar fi fost să gemi,

De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,

Cu mâna ta, n-ai unge răni străine.

N-ai jindui după un colţ de rai,

De n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi de jos până nu cazi

Cu fruntea-n pulberea amară,

Şi de re-nvii în cântecul de azi,

E c-ai murit în plânsetul de-aseară.

AŞ VREA

Aş vrea-n uitare să cobor,

şi iar mi-e dor de umbra ta...

De câte-ncerc să uit mi-e dor,

de câte n-am putut uita.

M-aş vrea la fel cu pomii goi,

aş vrea ca frunza-n vânt să pieri...

Dar din zăpadă vii-napoi

cum se re-ntoarce floarea-n meri.

Adânc aş vrea-n paharul plin

şi-n cantec zâmbetul să-ţi pierd;

dar creşti din orice strop de vin,

din orice strună ce-o dezmierd...

Şi când în flacără şi-n fum

aş vrea să spulber urma ta,

tu te re-ntorci ca un parfum,

din tot ce n-am putut uita...

ÎNTREBARE

Adâncă-i noaptea, orele profunde...

Gemând, spre raftul cărţilor mă-ndrum

şi-ntreb în şoaptă fiece volum:

-Tu eşti? Şi cartea fuge şi se-ascunde.

Plângând, întreb portretul ei acum:

-Tu eşti? Şi nici iubita nu-mi răspunde.

Îmi umplu cupa, -n vin să mă scufunde,

întreb: -Tu eşti? Şi cupa piere-n fum.

Şi-ntreb şi spada mea: -Tu eşti? Şi tace.

Şi, cum mă prăbuşesc în jilţ, înfrânt,

din zid o umbră albă se desface...

Mă-ntorc spre ea cu sânge în cuvânt

şi-n ochii lui Iisus e numai pace.

Întreb: -Tu eşti? Şi umbra spune: -Sânt.

IISUS ÎN CELULĂ

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veștminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
și mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină
parcă purtase lanțuri cândva.

Oftând și-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpățână
și mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade capul pe mână
și-am adormit o mie de ani…

Când m-am deșteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
numai Iisus nu era nicăieri…

Am întins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au străpuns…

- Unde ești, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din luna venea fum de cățui…
M-am pipăit… si pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

ÎNTOARCEREA LUI ULISE

În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple,
dar dorm de mult sub zidurile Troii . . .
Mesenii beau și cupa mea se umple
-voi beți cu morții și cinstiți strigoii.
Eu am rămas sub zidurile Troii . . .

Eu am rămas sub zidurile Troii
și cu tovarășii mei morți în fundul mării . . .
Se rumenesc berbecii grași și boii,
zadarnic, în miresmele frigării.
Eu dorm de mult sub zidurile Troii
ori putrezesc sub alge cu vâslașii;
-întors acasă cum se-ntorc strigoii
acelora ce nu mai vin cu pașii . . . .
Eu am rămas sub zidurile Troii

Mă pipăiți pe umeri, pe veșminte,
încredințați că am venit ‘napoi;
ci eu sunt numai sute de morminte
în leșul care umblă printre voi.
Îmi povestiți de temple cu pilaștri,
despre noi zei ce-n lipsa mea crescură . . .
-eu vă băsmesc de morții mei albaștri
rămași sub Troia sau prin mări de zgură,
și moarte, nu cuvinte am pe gură.

În cinstea mea poftiți aezi la cină
ca să mă cânte ca pe toți eroii ;
dar numai umbra mea cu vin închină ;
eu dorm de mult sub zidurile Troii.
Ciocniți la masă numai cu strigoii . . .
Uleiuri cu miros adânc de floare
sângele Troii de pe trup nu-mi spăla,
că dincolo de orice scăldătoare,
port morții scumpi pe mine tencuială.

Eu am rămas sub zidurile Troii . . .

Iar când pe sânii dulci al Penelopei
pun fruntea, în afund culcuș fierbinte,
eu sânger încă-n luptă cu ciclopii
sau rătăcesc pe mări cu oseminte.
Cu dornice săruturi ne-ntrerupte
muierea îmi dezmiardă la-ntâmplare
pe piept, pe brațe, rănile din lupte,
crezând că urma lor nu mă mai doare.
Ci eu sunt tot o rană nevăzută
și răni mi-s ochii, crâncenii și goii . . .
Femeia mea sau morții mă sărută
veniți în pat de sub cenușa Troii ?

Mă pierd, din nou, în valuri cu năierii,
din nou mă bat în scuturi cu strigoii.
Alunec dintre coapsele muierii
și mă-ngrop iar sub zidurile Troii . . .

AIUDULE,  AIUDULE

Aiudule, Aiudule, temniță cruntă,
Cu noapte lungă și zi măruntă -
foamea-i mireasă și moartea-i nuntă,
Aiudule, Aiudule, temniță cruntă!

Aiudule, Aiudule, temniță cruntă!
tânăra tâmplă o faci căruntă,
umărul gârbov, inima ciuntă;
Aiudule, Aiudule, temniță cruntă!

Aiudule, Aiudule, temniță cruntă!
Lumea e largă, viața măruntă,
bezna ta dură trupuri mănâncă.
Aiudule, Aiudule, temniță cruntă!

DAN  MANOLESCU

(3 martie 1951 – 31 octombrie 2016)

       „Poezia lui Dan Manolescu - scria Fănuş Neagu - vine din neastâmpărul clo-cotitor al inteligenţei, din prea plinul inimii şi, indiscutabil, fulgerat de tulburătoarea înfăţişare a Buzăului - munţi, câmpie, podgorii, legende, viscole înfricoşătoare, livezi răpite din gurile raiului.”;

„Dan Manolescu scrie scurt şi precis, haiku-uri în grai românesc. E o poezie de definiţii concise, uneori până ce simţi că se usucă cerneala pe sfericitatea literei.” (Gheorghe Istrate);

„Dan Manolescu nu este lacom de cuvinte, nu suferă de logofagie, ci se forti-fică retras în ultima şi cea mai rezistentă expresie verbală, ca într-o Acropole a spi-ritului.” (Edgar Papu);

„Dan Manolescu, cel al nimănui, e al tuturor. Mirarea lui de sine e că s-a în-truchipat într-un suflet de fluture(...)Iubitor până la neştire, părându-i-se surâsul drept gir al adevărului, l-am face corăbier pe Constantin Dan Manolescu, de ar mai avea o hartă a Terrei necercetată. Santa Maria Caravela, de data aceasta o împopoţonăm pentru noi. Plecăm spre nori, spre a descoperi trupul viu al ploii. Cât despre Dan Ma-nolescu, îl îmbrăţişăm cu prilejul faptului că este.” (Nichita Stănescu).

DUBLĂ IDENTITATE

Ne-am întâlnit de multe ori;

erai,

de cealaltă parte a visului meu.

Sunt cam incomod,

şi mă seduce sinceritatea din tine.

Îmi pierd identitatea

în numele marelui păgubos.

Mă bucur de prea puţin

acolo unde mă aflu.

Nu primesc fotografii

şi nu-mi cânt veşnica pomenire

la o gură de canal.

CU DOUĂ FEŢE

Îmi caut chipuil;

Nu este pentru prima oară

când rătăcesc fără el.

PLEDOARIE

Eram avocatul sufletelor pierdute;

cât de „inocente” îmi par acum

la Judecata de Apoi.

Le privesc chipurile,

risipite prin colţuri de strană,

golite de orice speranţă,

cu credinţa în tonomatele care psalmodiau:

Doamne miluieşte! Doamne miluieşte!

La colţuri de strană,

doar îngeri cu inimi de tinichea.

APA UNEI PLOI

Mă chinuie gânduri

şi-am ridicat

în jurul meu,

clopot de-aramă,

al tăcerii.

Pe trunchiuri de-ntuneric,

se prelinge mut

apa unei ploi bătrâne

SCENARIU

în fiecare seară

mă fac că n-aud

plânsetul morţii,

veşnic râzând.

ACUM

Acum, se vede clar,

îngăduinţa multiplelor noastre

incertitudini;

noi

nu suntem decât piatra unghiulară,

în cumpănă, o clipă,

sub frunza de nervuri exorcizând

amintirile.

SOLITUDINI

Credeam că există limite

în jurul biografiei mele.

Acum amintirile

mă privesc prin fereastră;

Numai eu am uitat,

că sunt ani

de când valsez fără ele.