MARCEL MUREŞANU - POETUL E CEL CARE ŞTIE
MARCEL MUREŞANU –
„POETUL E CEL CARE ŞTIE”
Datorită
„pandemiein timpului” răsfoiesc în prea mare grabă cele două minunate cărţi
primite în dar de la poetul Marcel Mureşan, urmând, desigur, să revin asupra
lor , atunci şi dacă timpului o va mai îngădui. Până atunci daţi-mi voie să
folosesc cele scrise de Doamna Irina Petraş, pe coperta volumului „TEAMA” - Editura „Avalon” – 2016 şi de
notaţiile lui Ion Cocora („CELE PATRU
TRIBURI ALE SFÂRŞITULUI” – Ed. „Palimpsest”, 2011).
Despre TEAMA, Domna Irina Petraş notează:
„Marcel Mureşan ese unul dintre cei mai
expresivi poeţi ai drumului fiinţei către moarte din poezia română, asumându-şi
aproape trufaş, condiţia de locuit de moarte (...) nexersează, pe muchie de
cuţit ştiinţa morţii, înaintând sub tensiunea „găurii negra” a fiinţei
muritoare şi subminându-i accentele prin fine, mereu jucăuşe deveniri
sintactice (...)
Teroarea e senină şi calmă. Omul şi moartea sa sunt din aceeaşi
familie. Poetul e cel care ştie . Poartă în sine „enigma unei căderi imense,,
bachelardian şi contemplă eminescian, calm şi înfiorat, o „lume ce pe nesimţite
cade....”
POEZII DIN VULUMUL
„TEAMA”
MOTTO:
Atât
ne mai trebuie ca întunericul să afle despre
sine
că e veşnic!
Azi
e ziua în care un ochi se ascunde de celălalt.
Atâta
timp cât sunt cu această piatră nu sunt singur.
I.
Toate
tăcerile lumii
se-ngoapă
cu surle şi trâmbiţe...
Gol,
trupul pietrei macină timpul !
Se-ntunecă oglinda sau ochiul meu
se îndepărtează de mine.
VI.
Tu, spin enorm, ce-mi intri sub unghii,
Nici nu mă laşi, nici nu mă-njunghii.
Să mă visezi, dacă vrei să exist!...
Cine plânge.-n astă lumânare?
Al cui plâns dă lupta asta mare?
XII.
Noapte
de august. Atât de multe stele-s aici
încât
întunecă bolta !
Am
fost otrăvit cu viaţă. Doamnă!
Sufletul
meu: locul de unde
se
văd toate înşelăciunile...
XXIV.
Sunt
tânăr, mă dor oasele.
Am
întâlnire cu timpul.
Ascultă
cu câtă sălbăticie bate vântul frunza-n dungă !
Această
patimă îi lipseşte
de-a
nu se mai întoarce printre noi Timpului !
XXVIII.
Un
lepros atârnă de o frânghie
a
încercat în vis să mă mângâie.
În
afara vieţii şi-a morţii, a treia cale arată-mi !
Vai
cât de mult se zbate moartea
ca
să rămânem în viaţă !
XXXV.
În
paie calde se naşte mielul.
Deasupra
cuibul gol de rândunică.
Împroprietăreşte-mă,
Doamne, cu pământul din mine !
Merg
la pas încet, în toamnă, printre vii,
cerul
de-arcada spartă sângera.
XLIV.
Mereu
e vie moartea
cu
sine când rămâne.
Un
răspuns este acest vers. La nici o întrebare !
Al
cui este acest deget retezat
care
arată spre Steaua Polară?
Pe coperta a IV-a a volumului „ CELE PATRU TRIBURI ALE SFÂRŞITULUI”, Ion Cocora, după ce trece în revistă un
episod din studenţia clujeană a sa şi a
autorului, adaugă: „Sensibilitatea poetică
(a volumului „Cele patru triburi ale sfârşitului” –n.n.), stârnită premanent de nelinişti şi
presimţiri ale frigului etern, atinge aici o stare limită, sparge tiparele şi
caligrafia versurilor, face loc în spaţiul lor, uneori în tonuri elegiace,
discret ludice, alteori cu un cinism acutizat de disperări nedisimulate dar nu
şi exasperate, unui fior particular, nedefinit, tensiunii şi misterului,
asigurând autenticitate şi emoţie modului cum spune şi la ceea ce spune (...) O
poezie mercată profund, în substaţă şi limbaj. de experienţa (existenţială şi
literară deopotrivă unei vârste ajunse pe muchie de cuţit, care îşi afirmă
apăsat originalitatea la o cotă de modernitate surprinzătoare la un poet în
general echilibrat, fără apetitul experimentului”...
POEZII DIN VULUMUL
„CELE PATRU TRIBURI ALE SFÂRŞITULUI”
CELE PATRU TRIBURI ALE SFÂRŞITULUI
Ura e ură !
Plânsul
e plâns !
Suferinţa
e suferinţă ! Toate sunt ceea ce se vede,
numai
deşertăciunea e altceva.
Ura
e ură !
Plânsul
e plâns !
Deşertăciunea
e deşertăciunea !
Toate
sunt ceea ce se vede,
numai
suferinţa e altceva.
Ura
e ură !
Plânsul
e plâns !
Suferinţa
e suferinţă !
Deşertăciunea
e deşertăciune !
Toate
sunt ceea ce se vede,
numai
plânsul e altceva .
Plânsul
e plâns !
Deşertăciunea
este deşertăciune !
Toate
sunt ceea ce se vede,
Numai
ura e altceva,
Ura
e ură !...
CELULA GOALĂ
Toţi
judecătorii sunt îmbrăcaţi în negru,
Toţi
avocaţii sunt îmbrăcaţi în negru,
Toţi
grefierii sunt îmbrăcaţi în negru,
doar
adevărul e îmbrăcat în alb,
dar
el nu are ce căuta acolo !
CÂND SĂ IEŞIM DIN CIMITIRE?...
Primăvara,
când şofranul e galben
degeţelul
e roşu, iar forsiţia
scote
respirări aurii!
Ce
să facem acolo ?
Să
îngenunchem în faţa
mormintelor
mamelor noastre
şi
să plângem încet, de abia auzit,
fără
o lacrimnă;
până
răcoarea pământului
ne
păptrunde genunchii
apoi
să înaintăm printre cruci
pe
toate aleile
şi
pe fiecare s-o atingem
după
numele ei !
Seara
să ne întosarcem
cu
pas liniştit
puţin
înainte de-a amurgi,
ca
întunericul să ne găsească
în
mormintele caselor noastre.
FOAIE VERDE
Trece
frunza pe moarte-n jos
trece
norul pe moarte-n jos
trece
omul pe moarte-n jos,
numai
Dumnezeu
trece
pe moarte-n sus
dar
tot acolo ajunge
că
nu se îndură
să
ne lase singuri !...
VARA ASTA
La
mănăstire
pe
ploaie
intru
ud în biserică
trupul
rămâne afară
în
praf
şi
se închină...
„L-am
pierdut!”
se
sperie el
despre
mine.
ŢARA APEI
ALBE
Au
năvălit apele în Chiuşeni
a
crescut Oul grindinii
firul
verzei s-a rupt pe la mijloc
de
zece zile mă chinui să intru în spital
iar
noaptea mă scutur de coşmaruri
ca
de muşte !
Între
timp, în săptămâna asta
numai
aici prin preajmă
au
murit zece oameni
toţi
mai tineri decât mine...
Nu
mai scot o vorbă
las
gândurile să se împrăştie
ca
păsările când tună
şi
aştept să obosească moartea.
PRELINGEREA
Din
poveste se prelinge sânge !
O
analiză atentă se cere !
Pate
fi al zmeului,
sau
al voinicului,
nu-i
totuna!
poate
fi al balaurului
sau
al fetei celei mici a împăratului!
Pate
fi al unui trecător
aflat
întâmplător pe acolo !
Oricum,
prelingerea înaintează
şi
aduce cu ea întuneric...
Ar
trebui să ne grăbim !
COLUMBELE
Trei
porumbei se-înghesuiau
în
buzunarul de la piept al scamatorului
şi
nu îndrăzneau să se mişte.
Acesta
murise în zori de zi,
când
mor de obicei scamatorii
şi
zăcea întins ca o coardă
pe
patul său de hotel...
Prin
feresastra deschisă
venea
miros de tei
şi
se auzea gânguritul
păsărilor
libere...
Când
au ieşit, într-un târziu,
la
lumină
cei
trei mai aşteptau încă
să
înceapă spectacolul !
SLUJITORUL
Pânza
freatică a sângelui meu
se
ridică
oricând
gata
să
spele treptele
eşafodului
abia
folosit...
POEMUL CU GLONŢUL LA TÂMPLĂ
Un
şir de scribi aduc în braţe tăbliţe de lut
cu
dovezi despre Facerea Lumii din Nimic.
Ei
urcă încet treptele Turnului,
ajunşi
în vărf, le aruncă de acolo
pe
lespezile mari de piatră
de
dedesubt.
Un
alt şir de scribi adună cioburile
şi
urcă încet treptele Turnului.
Comentarii
Trimiteți un comentariu