REMEMBER - MARIANA IONESCU (VICENŢIA VARA)
REMEMBER
Mariana Ionescu
(26 august 1947
– 3 iulie 2015)
Doamna Mariana Ionescu a fost unul dintre
intelectualii de elită ai Buzăului, cariera domniei sale stând tot timpul sub
ameninţările pe care, ca fiică de preot, le-a depăşit, întotdeauna, prin valoare
şi tenacitate. A fost critic literar, eseist, redactor de carte
şi poet (şi-a semnat poeziile cu pseudonimul Vicenţia Vara)
În
1981 a devenit doctor în Filologie al Universității București, cu teza „Proza lui Tudor Arghezi”, iar
din din 1983 a făcut parte din secției de critică, eseistică și istorie literară a
Uniunii Scriitorilor. În anul 2000 a fost primită în
PEN-Clubul Român.
Fântâna din curtea casei părinteşti din Amaru, a
rămas, după moartea sa, o cumpănă între pământ şi cer, un monument „turnat” în
bronzul unui suflet nobil....
LECŢIA DE ZBOR
Lucian Mănăilescu
Cu toate că a debutat cu poezie abia în 1992,
poezia a fost, dintotdeauna, iubi-rea secretă a Marianei Ionescu
Antologia PULBERE ÎNDRĂGOSTITĂ DE
CUVINTE cuprinde toate poe-ziile publicate în cele trei cărţi anterioare,
permiţând o imagine de ansamblu, ce poate sta sub genericul acestui motto, din Emil
Cioran: „O pulbere îndrăgostită de fantome
- iată ce e omul: imaginea sa
absolută, ideal asemănătoare, s-ar întruchipa într-un don Quijote văzut de
Eschil...”
Volumul de debut (Umărul de argint -
2002) descifrează „tainele lumii” într-o irizare de lumini vegetale,
estompând contururile, învăluindu- le în mister: „De argint sunt
oasele mele/ spălate în razele lunii,/ din lumină este trupul
meu/ mirosind a ră-şină” (Desenez cu unghia strălucitoare);
„Oh, seara te coboară în somn/ până bă-nuieşti că eşti plantă/ sau că ai
rătăcit/ toţi anii trecuţi de copilărie”
(Vesperală); „şi o să pot să intru în somn/ ca într-o grădină
cu ierburi înalte.” (Vindecare târzie)
Pe acest fundal curgerea devine lunecare
către cer: „Vremea zgomotoasă înghe-suie/ în imensul ei pântec/ soldăţei
cu pumnii muşcaţi de secunde/ înfipte în carnea străvezie a timpului”
(Pasărea de argint); „... timpul trece pe
creştetele noastre/ cu paşi rari, ca un bătrân împărat” (Duminică
risipitoare).
Sfârşitul implacabil nu e decât o
contopire cu marele TOT, o îngemănare a clipei cu eternitatea: „Dormi.
Carnea se schimbă în pământ,/ părul se rătăceşte în crengi tinere,/
cerbi uriaşi năvălesc pe câmpiile lunii rotunde/ şi păsări necunoscute
îşi caută cuibul” (În somn cresc frunze).
În al doilea volum antologat (Acrobaţie
diurnă şi alte închipuiri - 2005) cu-vântul e mai mult tăcere şi imagine, decât rostire: „Melancolia verde,
călărită-n depăr-tare/ de apriga zeiţă salamandră,/ singurătatea
colţuroasă, aşteptarea încremenită şi/ iar miros greu de
singurătate” (Suflet cerşetor cu coada stufoasă);
„şi eu încerc cu disperare să zbor/ mai mult ca pasărea albă şi tăcută decât/
ca înger argintiu-stră-lucitor (...) Întunericul cerne leneş lumina -/ ciocănesc
în poarta serii şi/ mă întâmpină îngerul îmbrăcat în oboseală” (Lumina
cerne întunericul).
Devenit sentiment, gest, stare de înger,
despărţire dramatică de lucrurile pe care le numeşte, cuvântul se aureolează în
necuvânt: „Harnic este acela!/ El
lipeşte, unul de altul, fragede/ cuvinte cenuşii, răcoroase silabe şi/
şoapte violete cu trupul de floare,/ el înşiră, pe umeri, vocale.//
Ca o graniţă arzătoare,/ stau cuvintele între mine şi lu-cruri...” (Jocuri: veşmânt exotic).
Alterego cu flori galbene (volum apărut în 2012) este o treaptă de
maturitate poetică, în care Vicenţia Vara îşi redefineşte zborul într-o
închipuire cu „sfânt trup şi hrană sieşi... ”. Amintirile: „îmbobocesc
în muguri calzi/ cu degetele de cuminţi ado-lescente” (Jocuri: frumos efeb)
iar povestea contopeşte himerele în sinele însingurat: „Miroase
a dulce carne de om,/ strigă zmeul scuturându-şi solzii lui groşi/ la trei
poşte depărtare de casă (...) Dar eu vă
spun vouă, prieteni dragi -/ dacă schimbaţi în pă-mânt dulce/ văpaia visului,
cuvintele şi viaţa,/ gustaţi sângele sălciu din sângele meu fiindcă/ doar
astfel veţi sorbi cu lăcomie setea în care/ se spală de tristeţi dimineaţa.”
(Beţi vinul acesta). În timp ce: „Vicenţia îşi
tricotează închipuirea/ lumii înconjură-toare,/ cu vietăţi blajine cutreierând
grădini,-/ precum oglinzile ascultătoare,/ voioasa lume o închipuie şi ea/ pe sora
mea geamănă/ purtând în braţe/ cei mai frumoşi şi tai-nici trandafiri” (Alter-ego
cu flori galbene), noua ipostază a eului autorial – sora
gea-mănă: „trece ca o regină cu trup de lumină/ prin tăcuta pădure de
piatră/ şi este urma-tă de o mie de lebede” (O mie de lebede).
Poezia Vicenţiei Vara este flămândă de
lumina culorilor, ispitită de duioşie me-lancolică şi survolată
de îngeri. O poezie ca o lecţie de zbor...
PURURI
TÂNĂRĂ
(Pentru Eminescu)
Pururi tânâră, înveşmântată
în cuvintele de viaţă îmblânzite,
nu credeam să-nvăţ a muri vreodată
dincolo de visul rupt din carnea mea visată
deopotrivă ca sfânt trup şi hrană sieşi ...
Mă scufund în vis până la umeri,
ca într-o apă vie şi într-o apă moartă –
îngerii desăvârşiţi în artele tăcerii poartă
spre ţinuturile de mireasă ale primăverii
numele noastre străvechi, de aur şi dor,
amestecate frăţeşte cu numele lor.
Mă scufund în vis până la tâmple,
ca într-o apă moartă şi într-o apă vie –
pajişte galbenă cu îngeri migratori
şi sora mea geamănă, din flori de iasomie,
harnică numărându-le heruvimilor aripile
ca să-mi adune răsfirate clipele ...
Mă scufund în apa visului până la creştet şi
nu mai cred să învăţ vreodată a muri.
BEŢI VINUL ACESTA
Miroase a
dulce carne de om,
strigă
smeul scuturându-şi solzii lui groşi
la trei
poştii depărtare de casă,
miroase a
dulce carne de om,
urlă
foamea zmeului pofticioasă.
Dar eu vă
spun vouă, prieteni dragi –
nu
mâncaţi mărul toamnei fiindcă el
miroase a
dulce carne de om mai ales
când
pieliţa-i verde a sorbit cu lăcomie
căldura
mâinii albe care l-a cules.
Dar eu vă
spun vouă, prieteni dragi –
nu beţi
apa aceasta rece şi clară,
miroase a
dulce carne de om fiindcă
într-o
târzie şi vicleană primăvară
râul va
fi îmbrăţişat cu veşnicie
fragede
trupuri de copii.
Dar eu vă
spun vouă, prieteni dragi –
mai bine
beţi vinul acesta care
e sângele
meu înspumat,
beţi
vinul acesta ce inundă viaţa
rostogolită
între noi,
grăbiţi-vă,
trageţi mai iute sorţii şi
beţi
vinul sângelui fierbinte când
se
limpezeşte în marginea nopţii.
Dar eu vă
spun vouă, prieteni dragi –
dacă
schimbaţi în pământ dulce
văpaia
visului, cuvintele şi viaţa,
gustaţi
vinul sălciu din sângele meu fiindcă
doar
astfel veţi sorbi cu lăcomie setea în care
se spală
de tristeţe dimineaţa.
ÎNTÂLNIRE METAFIZICĂ
Hai să ne privim în ochi, îi spun eu,
rostogolind cuvinte luminoase către el,
fiindcă venea clipă de clipă
în urma mea,
păşind încetişor, plutind...
Şi el s-a oprit îndelung în ochii mei,
oglindindu-se peste lume până când
în privirea mea a crescut
o închipuire argintie cu aripi de lebădă.
Cum te cheamă? l-am întrebat
în palmă cu numele meu ca un măr copt
gata să cadă pe pământ.
Dar el a tăcut,
plecându-şi pleoapele străvezii, de parcă
ar fi scormonit după un nume de ţărână
în lutul galben al zilei aceleia
de toamnă târzie coborâtă din ceruri
peste gutuii înfloriţi a doua oară.
ÎNCHIPUIREA
VEŞNICIEI
Mamei
mele in memoriam
O pasăre mi-a atins
umărul
cu zborul ei de
argint
şi, topindu-se în
creştetul cerului,
mi-a strigat:
promite
că n-ai să mori niciodată!
Strigătul ei a
căzut peste frunzişul tulburat
şi acesta a prins
să foşnească
în trupul vântului
:
promite
că n-ai să mori niciodată!
Priveşte în oglinda
mea
şi promite că n-ai să mori niciodată! –
a unduit lacul,
sorbindu-mi imaginea
ca s-o scufunde,
printre nuferi, în adânc.
Apoi, glasul
subţire al florilor a suit
fâlfâind din petale
fragile,
împrejurul meu :
promite
că n-ai să mori niciodată!
Mireazma lor a curs
peste
pietrele drumului
şi le-a înviat
iar lucrurile,
toate, s-au trezit privindu-mă
cu pupilele ascunse
în solzii materiei
şi au murmurat:
promite
că n-ai să mori niciodată!
A izbucnit din
pământuri lujerul luminii
şi a îmbrăţişat
întreaga lume cântând :
promite
că n-ai să mori niciodată!
Când am pornit
peste îngălbenitele văi,
rămaşi în urmă pe
spinarea vremii –
paşii mei îngânau,
îngânau :
promite
că n-ai să mori niciodată!
Dar m-am oprit pe
ţărmul mării de argint
şi am desenat pe
nisipurile albe
magicul semn al
inimii
şi atunci nisipul
fermecat a început
să silabisească în
păsări, ape, pietre,
în flori şi lumini:
promite
că n-ai să mori niciodată!
JOCURI: FIINŢE CĂLĂTOARE
Se
topeşte în arşiţa amiezii
îndoiala
amăruie a întrebării:
ce ştii
tu, fiinţă călătoare, despre
sufletul
înmiresmat al florii când
îl
ameninţă tăişul secundelor oarbe?
Inima
înflorită a lumii acesteia
sperie
moartea, - răspund,
şi
lucrurile, arborii, casele, vietăţile
mă îngână
şi învaţă să-mi vorbească
abia
murmurând, murmurând...
RITUAL DE VÂNĂTOARE
În
întuneric, o aud cum vine,
în
întuneric, oarbă,
la
fiecare pas
lăsând
călcâie de argint,
durere
subţire de floare,
ea
împrumută chipul meu,
nepăsătoare.
O simt
cum se apropie de mine –
cu
dorinţă şi spaimă
îi aştept
îmbrăţişarea
a-toate-tămăduitoare,
ca o
mireasmă de iarbă înaltă
rătăcită
în vis
şi
năucitoare.
CLOPOŢELEL LUI DUMNEZEU
Se
apropie noaptea cea mai lungă
punând
paşi de felină
sub o mie
de văluri
şi-mi
numără oasele
şi-mi
numără zilele
pe când
lumina tâmplelor mele
orbeşte
lumea.
Se apropie
îngerul de zestre
cu o mie
de aripi gălbui
plutind
printre stele
şi-mi
numără nopţile
şi-mi
numără visele –
coastele
dimineţii tăioase se înfig
în carnea
întunericului
albită de
lună.
Pe
nesimţite
se
apropie cucuveaua numită
clopoţelul
lui Dumnezeu
şi-mi
ciuguleşte fără grabă
sufletul
înfrigurat căzut
în
prăpasta nopţii.
Îngerul
tace, eu abia mai murmur:
Amin,
amin...
IARBĂ NEMURITOARE
Tu, care
în răstimpuri plângi
cu larimi
de piatră,
stăpânul
meu,
te aud
cum izbeşti cu amurgul
arterele
de fier ale cosmosului.
Frica
îmbrăcată în păsări
poartă o
mie de ochi ascuţiţi
gata să
înjunghie
bolta
cerească presărată
cu mici
monede învechite
de aramă
Vin
ploile lungi...
Lângă
oscioarele veşniciei,
însămânţez
cuvinte răsădite o viaţă pentru
iubirea
luminoasă din ultimele
silabe
aşezate în juru-mi
în loc de
iarbă nemuritoare.
Oho, tu
care plângi în zori
cu
lacrimi de ţărână,
stăpânul
meu
eu încă
te aud cum te îndepărtezi
călcând
pe mici monede învechite
de aramă
şi peste
gândurile mele împrăştiate
în iarba
amătuie şi nemuritoare.
SENTIMENTE LIZIBILE
Scăpase
plânsul din cuşcă şi
inundase
cărările şi drumurile,
se
prelingea peste lucruri şi case,
ca o
leşie groasă,
încercuise
chiar şi grădina cu vise,
unde se
zbăteau sub
chipuri
de lei turbaţi
toate
speranţele zilei ucise.
De pe
creanga unui gutui
mă striga
o pasăre.
Vremea
adormise.
ŞI DACĂ FLOAREA
Şi dacă floarea albă de cais
se zbate sub mireasma pe care
o dezbracă,
te rog, Stăpâne bun, mai dă-mi încă
un trup…
Pe lângă trupul zilelor de lucru,
acesta ars mereu de trudă,
cu oase de aramă şi carne de pământ,
mai dă-mi şi trupul zvelt,
de sărbătoare,
acela ştiutor să zboare
şi bun să poarte păsările gândurilor
călătoare
în cele de pe urmă depărtări.
Şi dacă între florile de iasomie
şi de oleandru,
chemarea nopţii alunecă
în strigăt de cocoşi prelins pe stâncile
sărate,
ce le sărută înfrigurat trupul
de piatră,
mai dă-mi un trup în viaţa asta,
Doamne,
un trup iertat de oboseala serii
şi ocolit de suferinţa laşă,
dar pătimaş îmbrăţişat de raiul verii,
un trup de iasomie biruită
în arşiţa miresmelor de oleandru.
CUVINTE TRASE LA SORŢI
Cuvinte trase la sorţi
precum cămaşa lui Crist
îţi spun neîncetat că exişti
şi luminoasă nelinişte eşti,
o coajă a unui destin în
cuvinte trase la sorţii tăriei,
o rază amară precum
veşmântul de pe urmă al lui Crist
agonizând în gheara veşniciei,
lovită mereu cu vise de pământ.
REVELAŢIE TÂRZIE
Într-o dimineaţă m-am trezit
cu trupul de argint,
totul strălucea şi n-am mai zărit
soarele,
am strigat, dar nimeni n-a venit
ca să-mi ajute să port prin iarba înaltă
minunea ochilor şi oscioarele…
Apoi a început să cadă ninsoarea
luminii
şi văzduhul clănţănea uşor,
mă chemau în grădină crinii,
păsări albe îşi aprinseseră în ceruri
zborul lor,
toate orologiile căzuseră,
prin fântâna trupului meu,
în vraja încremenirii -
se oprise o secundă de argint,
rătăcită în marginea firii.
CONFESIUNE
CĂTRE HADRIANUS
Cântarea mea îngenunchind pe ţărmul nopţii
aşteaptă ca să fie întrupată
precum o pasăre de lut, o jucărie aflată
între tăcuţii paznici ai singurătăţii…
Când însă vremea răscolită prinde în fereastră
chipul subţire şi înfrigurat al dimineţii,
lumina se prelinge temătoare şi albastră
pe cioburile unei jucării de lut, -
o pasăre de lut, dar cântătoare,
uitată de copilul Iisus care
păşeşte uneori cu tălpi de argint
în inimile doar sub soare jucăuşe.
La marginea pădurilor de tei,
o lume îmbujorată de lumină
se roagă pentru însufleţirea
cântecului ei…
Şi eu rămân umilă prizonieră în aşteptare,
născută ca o jucărie de pământ
a îngerului preschimbat în toamnă
de anii care au trecut alunecând
într-o melodioasă suspinare.
Rămân o jucărie de pământ.
PSALM TÂRZIU
Doamne, răstignit stă
sufletul meu în rugăciune,
abia respirând văzduhul sfânt:
în cuvintele luminate de Tine,
floarea vieţii mele se scrie
ca o minune călătoare –
şi-mi pare că-i târziu în lume.
Dumnezeule mare, coboară semnele
ascunse ale cerului
în grădina pământului cu ierburi crude
şi voi putea zări cărarea de sare
pornită spre marea drumeţie
de la soare-apune către soare-răsare.
Doamne, sufletul meu în rugăciune
se face pasăre albă fără nume,
se face mireazmă, se face cântare
pe care păşeşti Tu, Dumnezeul meu,
ca pe o punte de zare albastră…
Osândit de zile şi nopţi la mâhnire
sufletul meu stă răstignit
în înserare, în ţărână, în rugăciune,
abia respirând văzduhul sfânt
abia zărind oceanul veşniciei.
Rugăciunea mea de pământ
urcă spre înalt şi aprinde cu lacrimi
strălucitoare cuvintele :
Întru smerenie, iubi-Te-voi, Doamne,
taina speranţei şi a desăvârşirii.
STRIGAREA
NUMELOR
Copilul de argint al viselor mele
vorbeşte o limbă veche, din anii bătrâni,
strigă pe nume păsările, animalele, plantele
ca să le trezească în altă viaţă
din somnul vieţii acesteia cu vorbe schimbate,
ca să le aducă pe tărâmul soarelui verde,
acolo unde lumina harnică îmbălsămează
cu tinereţe veşnică sângele lumii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu