POETUL ZILEI - TINCUŢA HORONCEANU BERNEVIC
POETUL ZILEI
Tincuţa
HORONCEANU-BERNEVIC
Molipsită de poezie şi de suflet, în casa memorială unde
lucrează ca muzeograf (Casa Memorială „George Bacovia”, Tincuţa Horonceanu
Bernevic este un filon de poezie autentic al Bacăului, urmându-i, de fapt, în
valoare şi profunzime lui Ovidiu Genaru, recentul laureat al Premului „Mihai Eminescu” şi,
cândva, muzeograf al Casei „Bacovia”
O sensibilitate lirică aparte , „tradusă” şi în proza autoarei,
dacă ar fi să amintim aici doar volumul de povestiri „Când totul era verde” (Ed. Limes, 2018) ne îndreptăţeşte să
aşteptăm, cu nerăbdare, următoarele cărţi ale
Tincuţei Horonceanu Bernevic.
LM
DOUĂ JUCĂRII
Ne ținem de mâini
când pășim alături
ți-am cusut o inimă
mare în piept
pe care îmi odihnesc obrazul
apoi tu mi-ai modelat
degete lungi
e rândul meu
ți-am desenat ochi albaștri
pe urmă tu mi-ai pus pe umeri un curcubeu
noi doi nu suntem oameni
noi suntem două jucării
rămase de la Potop
când suntem triști
Dumnezeu ne întoarce cheița
ÎNVIERE
Cu nota scăzută la purtare
nu am mai venit
acasă
am dormit noaptea
în coşul
cu ouă de Paşti
40 la cozonac
50 la pască
tu vei fi un ou
roşu
nu-i aşa
vei sta pe faţa de
masă albă
brodată cu migală
şi vei sărbători
inima mea a strigat
ca un gălbenuş în
coajă
Hristos
a înviat
mamă
tată
iertaţi-mă
DUMNEZEU E TĂCERE
lui
G., in memoriam
Ultima frezie a rămas
într-o vază
ţi-o vor duce la
cimitir
e fragilă
are nevoie de tine
ca de-un înger
păzitor
ştiam că Dumnezeu nu
locuieşte la Viena
nici în State
nici nu ne vorbeşte
prin perfuzii
sau prin bulele de
oxigen
care-ţi împânzesc
camera
ca fluturii de stâncă
el te ţine de mână
de câte ori liniştea
nu mai ştie ce să spună
stau în tren cu
bagajele la picioare
nu se oferă nimeni să
mă ajute
locomotiva şuieră ca
un ţipăt de femeie
în durerile facerii
îi mulţumesc pentru
ajutor
vorbesc singură
călătorii cred că am hands free
îţi spun doar să ai
curaj
îţi amintesc de
Tănase
poliţistul făcut din
cuvinte şi râsete luminoase
un adult şi-un copil
jucându-se de-a v-aţi
ascunselea
pe peronul trist
şi plâng ca un ultim
efort de-a înţelege
că Dumnezeu e tăcere
altfel lumea va crede
că sunt o femeie nebună
care şi-a pierdut
minţile
luată cu viaţa
ZIUA A DOUA
Azi am vrut să am
cinci ani
şi să vorbesc
peltic
nici nu ştiam să-mi
leg şireturile
nici nu spuneam te
rog sau mulţumesc
eram un copil
capricios
căruia îi plăceau
acadelele
am traversat strada
pe culoarea roşie
visam în ascuns că
autobuzul
mă va lovi şi voi
sta în ghips
şi lumea din jur
mai ales vecinii cei noi
îmi vor cumpăra
portocale
şi mi le vor lăsa
în bucătărie
mama le-ar spune
mereu că dorm
când vor încerca să
mă viziteze
vecinul are mustaţă
şi eu visez în
secret că mă căsătoresc cu el
îmi place mustaţa
lui şi râd
de câte ori îi spun
bună ziua
el nu ştie la ce mă
gândesc eu
crede că sunt o
fetiţă zăpăcită
care umblă
nepieptănată
visând s-o calce
autobuzul
ca să poată fi luată
în braţe
de vreun necunoscut
şi dusă la un spital
cu doctori foarte
frumoşi
care au cele mai
frumoase stetoscoape la gât
şi când râd li se
văd dinţii albi ca laptele
periaţi cu grijă de
mai multe ori pe zi
PÂINILE TATEI
Tata cară pâine într-un rucsac
sunt pâini mari rotunde
cu miros de rai și de dumnezeire
le așază cu rost pe masa curată
apoi își șterge fruntea de sudoare
mama apucă pâinile cu mâini ușoare
și scobește în ele cămări de dormit
într-una pune paturi și lăicere cu flori
într-alta licăr de vorbă domoală
într-o pâine ne culcă
într-alta ne trimite la joacă
într-una ne învață să meșteșugim lumi noi
într-alta să priveghem stelele de la streașina casei
pe masa curată stau pâinile mari rotunde
cărate de tata în rucsacul tocit
care ne adăpostesc bucuriile mărunte
una singură rămâne neatinsă
și pe când credeam că mama a greșit la numărătoare
ne cheamă în ultima pâine să ne rugăm
pășim după ea în miezul de rugăciune
în vârful picioarelor
Dumnezeu e acolo și ne priveghează ruga
mama și tata stau în genunchi în fața altarului
și se roagă pentru noi
să avem mereu pregătită pe masă
ultima pâin
SUPERSTIŢIE
Te caut
orbeşte nimic nu mă poate opri
Nici
trenul tras pe linia vieţii
Nici
sâmburii de cireşe amare
Pe care
îi scuipi
Fără să
ştii că visele circulă în marfare
Nu au
canapele de pluş
Şi nici
valeţi cumpăraţi de la bâlci
Zile
exfoliate îmi pavează intrările
Şi-mi
numără firele de păr alb
Diamante
Tipărite
într-o zi de joi
Nopţile
bandajează fiecare vis
Nu
închide ochii!
Nu
şterge şoaptele!
Nu
încerca ceea ce nu vrei!
Hai să
devenim manechine
Într-un
magazin second-hand
După o
sută de ani ne putem cumpăra biciclete
Vom
pedala cu rândul
Şi vom
muri o dată tu
O dată eu
ANOTIMPUL
PĂPUŞILOR
În căsuţa din umbrar păpuşile puteau discuta în voie
ca oamenii mari
nefandosite
şi puteau să bea
vişinată din paharele cu picior
din care doar popa
apuca să mai guste
furnicile treceau
prin mijlocul căsuţei
ca nişte refugiaţi cu
ochii măriţi de groază
în şiruri compacte
descoperind picăturile dulci de vişinată
ce ni se prelingeau
printre degete
noi le lăsam în pace
cât poate să bea o furnică
nici păpuşile nu se
opuneau prea tare
cu gurile de aţă
roşie discutau probleme importante
despre costul argelei
de casă şi preţul pământului
erau nişte păpuşi de
treabă
nu se ocupau de
politică
numai când se
întuneca de ploaie
îl pomeneau pe
Dumnezeu cel mult de două trei ori
în căsuţa din umbrar
seara ne legăna mâinile obosite
ca pe nişte vâsle
pierdute în valuri
tata continua să
cioplească aerul
deasupra umerilor
noştri
ca pe nişte aripi pe
care ai vrea să le porţi într-o zi
ce-i asta întrebau
păpuşile
nimeni nu ştia
continuarea poveştii
ATÂT DE APROAPE
Pe Dumnezeu l-am
descoperit
într-o coajă de nucă
Doamne te-am căutat
peste tot
prea preocupată să-ţi
văd nemărginirea
am privit doar spre
cer
iar Tu stai aici
cuminte şi-atât de
tăcut
Dumnezeu era blând
şi-a trimis peste
mine o ploaie de frunze
iar eu mi-am privit
picioarele
cum se făceau
ţărână
LUMEA LUI TUDOR
Dincolo
de uşile albe
Lumea
era o minge de plastilină
Pe care
Tudor o ţinea în mâinile mici
Şi-i
dădea formă de inimă
Când
era supărat îşi lipea lumea de obraz
Şi-i
asculta ticăitul inimii
Spunând
că acesta este ceasornicul lui Dumnezeu
Lumina
curgea în el prin perfuzii albe ca firele de lună
Într-o
zi Tudor a uitat să mai râdă
Apoi
s-a făcut noapte şi râsul s-a transformat în pasăre
A
întins mâna şi a hrănit pasărea din palmă
N-a
putut s-o ajungă din urmă
Ţin în
mâini o minge de plastilină
Şi ştiu
că dacă-i dau formă de inimă
Ea va
începe să bată ca un ceasornic
Luându-se la întrecere cu inima mea.
***
a lemn de cireş
şi palmele
bunicului
plămădind butoaie
pline cu miere
şi ochii bunicii
petrecându-şi prin
pădurea de staniol
jumătăţile de inimă
şi mâna ta mică
ce-mi arăta luna
ca un obraz de
copil
şi somnul meu
colţuros ca o piatră
în care Dumnezeu mă
ia de mână
de parcă m-ar
cunoaşte
de parcă m-ar
aştepta
PLOAIA PĂREA O JOACĂ
Lângă drum un pui
de cireş
crescut odată cu
mine
ne îmbrăţişam
primăvara
mugurii spaimei mi
se lipeau de trup
ca o destăinuire
prin perdele de
dantelă croşetată
ploaia părea o
joacă
din burta-i cenuşie
scuipa pepeni
atât de liniştiţi
încât
puteai locui în
miezul dulce
priveam icoana
întoarsă cu faţa la perete
să alunge furtuna
şi credeam că l-am
pus pe Dumnezeu la colţ
să se cuminţească
nu mi-am ghicit
niciodată în palmă
ierburi aromate îmi
pregăteau tălpile de fugă
(dac-aş fi ştiut că
paşii mei
vor creşte ca ai
unui uriaş)
Scriitori la casa Bacovia (Nicolae Silade, Florentin Popescu, Ovidiu Genaru, Adrian Dinu Rachieru
Pianul a amuţit
ca un îndrăgostit
tomnatic
ce-şi vede iubita
dansând în grădină
mi-a cântat pe rând
copilăria, tinereţea,
a făcut din copil
femeia
ce ştie să
dospească în zori
pâine din boabe de
grâu luminos
a alungat tristeţi
de toamnă de iarnă
prelungi ca
urletele de lupi
a râs inocent
doar cu două note
mai sus
apoi s-a retras în
tăcere
ca un pustnic ce a
gustat din lumină
TATA A MURIT DE TÂNĂR
Tata are mâinile
îmbibate cu motorină
toamna se amestecă
mirosul cu cel de gutui
de frunze uscate de
butoaie puse la umflat
tata aduce coşuri
mari cu struguri
face mustul aşa e
în fiecare toamnă
flăcări mari
coboară pe mirişti apocaliptice
dar tata îmi spune
să nu mă tem
eu am etichete cu
ursul panda
şi radieră
parfumată
noaptea visez
şorţul înflorat al mamei
care învârte în
cazanul cu magiun
ca într-o galaxie
nenăscută
tata are mâinile
lungi cât fuioarele de cânepă
mama toarce din
degetele lui bucurii mărunte
pentru nopţile de
iarnă
tata moare o
singură dată. atât i-a fost dat
apoi trece prin
sufletul meu
ca un somn adânc
în ochii lui
ascunde râuri de lapte şi miere
îşi coase pleoapele
cu o aţă
pe care a înşirat
notele mele bune
aşa se face că tata
râde mereu
BUCURIE
Mirişti îmi înţeapă
tălpile goale
când alerg înapoi
spre copilărie
acolo e mama
de ce-aţi venit
împreună
mamă acesta e
bărbatul lipit de mâna mea stângă
iar acum e chiar
cuvântul pe care ţi-l spun
avem o singură
inimă
care bate la orice
foşnet de vânt
ne hrănim de-un
timp cu lumină
şi la fiecare
picătură de ploaie
ne cresc pene de
înger
mamă acesta e
bărbatul
căruia i-am născut
copii
aleşi să ajungă
raze de lună
în părul tău
DRAGOSTEA
Mi-am scos din lada
de zestre
dragostea ca un
caier de lână
din care am învăţat
să torc păsări
pentru tine
e lână de aur
spuneai
vom deveni bogaţi
vom face avere
nu e aur îţi repet
nu e aur
e doar un fir
nevăzut
care ne leagă la
ochi
să nu ne temem de
fiarele pădurii
atunci când lumina
se împuţinează
CÂNTEC
PENTRU ARBORI
Într-o
zi am coborât
În
fântână
Să
văd ce mai fac pietrele
M-am
cocoţat în vârful mărului
Să
desprind câteva stele
O
bătrână îşi căra apele
La
vale, tot mai la vale
Am
crezut că era mama
Dar
a intrat în pământ, încet
Şi
în locul ei
A
crescut o răchită !
Am
strigat-o şi nu mi-a răspuns !
Vocea
ei era a unui
Cireş
înflorit!
CERUL TĂU
Dansăm amândoi de-o vreme-n zăpadă
fără să vorbim
de teamă că liniştea s-ar destrăma
ca o ie veche prin care pielea cuvintelor
se ghiceşte cu uşurinţă
eu lebădă albă
tu lebădă albă
în alb nici păcatele nu se mai văd
poţi respira liniştit
aerul celuilalt
niciun pericol nu te paşte
zăpada şterge urmele dansului
iar cerul era alb
ca o coală de hârtie
pe care ai început să scrii morţii
era cerul tău
într-al meu începuse să ningă...
HAI LA HASRBUZ
Hai la harbuz hai la harbuz
vocea ţiganului umple ograda
butoaiele puse la umflat răspândesc
ecouri de linişte
mama acoperă prispa cu harbuzi mici şi
verzi
ţiganul îşi trece banii prin mustăţile
lungi
mamele sunt mai încrezătoare
harbujii fac copiii să râdă
cară după ei
din căruţa cu coviltir
puteri magice
aromele lor îmbracă pereţii
se strecoară în şosetele de lână
şi te fac să alergi mai repede
ca un harbuz copt
port în mine zahărul ploilor
mă pitesc în coşul căruţei
vocea ţiganului îmi vinde fraţii mei verzi
dacă vei da doi bănuţi pentru mine
îţi voi îmbrăca inima
în atromă de harbuz tânăr
şi poate te vei îndrăgosti de mine
măcar toamna
când plezneşte coaja de atâta iubiree
Comentarii
Trimiteți un comentariu