Cronică la volumul "Gravuri de ocazie" de Nicolae Pogonaru

Turnurile de fildeş ale cetăţii

Lucian Mănăilescu

Nicolae Pogonaru s-a născut la... 14 august 1950. Se cuvine, aşadar să-i urăm: La mulţi ani!" poertului buzoian, membru al USR (Filiala Bacău) felicitându-l şi pentru excelentul volum de versuri, editat zilele acestea la Editura "Editgraph" Buzău.

Catalogat de critica literară drept „poet citadin”, Nicolae Pogonaru îşi poate revendica însă o descendenţă neobişnuită: în umbra lui se zbănţuie un copil obraznic, pus pe şotii, care dă cu tifla lumii. Este ipostaza în care ni-l prezintă una din cărţile sale anterioare – Memoria paşilor ( 2009), cu uliţa amintirilor rurale: „cu canapele la porţi/ pe care bătrânii aşteptau americanii (…)/ uliţa pe care treceau morţii la cimitir/ şi pe care veneau mirii de la cununie”. În memoria nevindecată de copilărie a poetului „mirosea a galop de cai slobozi” iar cerul „necheza de atâta lumină”. E o lume a „cotidianului periferic”, dată în scrânciobul vieţii la Paşti, când Iisus se dovedea a fi: „un om cumsecade/ aşa cum scrie prin cărţi/ se oprea din drum/ stătea de vorbă/ cu oamenii pe la porţi/ le punea câte/ o întrebare/ apoi pleca/ să se pregătească/ patruzeci de zile/ pentru Înălţare”.

Sunt, în acele pagini, ca la un alt citadin al „arheologiei blândeţii” – Petre Stoica – ruinele unui rai împodobit cu fotografii de epocă (morarul, al cărui chip s-a scufundat în lacul morii, dogarul „rămas într-o doagă” după colectivizare, frizerul, în a cărui „oglindă mare de pe perete” oamenii îşi lăsau figurile, dar şi descinderile anuale în bâlciul oraşului din apropiere, de la care nimeni nu vrea să lipsească. ( „căruţe trase de boi sau de cai/ pline de copii şi oameni mari/ şarete cu leagăn cu arcuri/ plină de lume înstărită/ luau drumul oborului/ spre târgul Drăgăicii”.)

Totuşi, criticii au dreptatea lor, fapt demonstrat şi de actualul volum intitulat Gravuri de ocazie, în care Nicolae Pogonaru investighează, de sus, din turnul de fildeş al azilantului liric, municipiul de curbură, care are cea mai scumpă apă de ploaie din România: „te uiţi lung în oglindă/ şi vezi pe cineva care din ce în ce/ seamănă tot mai puţin cu tine (...) treci în camera de zi/ în paranteză în living/ deschizi fereastra te uiţi/ să vezi cum mai e vremea/ pe vremurile astea tulburi/ în drum spre bucătărie/ ai vrea să te întâlneşti/ cu un prieten vechi să bei o cafea/ dar dai tot peste colega ta de dormitor/ ea deja aeriseşte după ce a fumat în exces/ dăunând grav sănătăţii celor din jur” (monoton).

La nivel semantic limbajul rămâne, aparent, cel din volumele anterioare: cu enumerări, ironii, capcane sau sugestii jucăuşe, disimulate în vorbe ce descântă şi (în)cântă ferestrele cu ochi şi pereţii cu urechi. Totuşi, s-a produs o rafinare subtilă: i- ronia a căpătat profunzimea şi savoarea gustului amar, sfidând infernul „de zgomote diurne” al străzii, pe care personajul liric se duce „la servici/ ca la propriul priveghi”.

Iar poetul – neavând dreptul la „viaţă personală”, e obligat să privească în jur, transplantându-şi sub aripa stângă inima ruginită şi gâlgâitoare a oraşului: „îţi faci un duş cu apă maronie/ (iar ai nimerit ziua în care/ se lucrează la conducte)/ îţi treci pro- sopul peste cap/ îl presezi bine ca şi când/ ai vrea să-ţi ştergi memoria/ (...) porneşti te-levizorul şi dai/ peste aceiaşi părerologi inepţi/ peste aceiaşi politruci năimiţi/ să plângă de mila baronilor şi mogulilor/ aflaţi în puşcărie şi deveniţi celebri doar pentru că au furat de la stat/ schimbi canalul pe Animal Planet/ şi ce coincidenţă vezi şacali hiene/ rechini şi alte animale de pradă (între veghe și vis).

Supravieţuirea, în libertatea din cutiile de bloc, nu este, nici ea, mai mult decât o resemnare agitată: „treptat treptat din ochii tăi coboară noaptea/ până să aţipeşti formezi un număr de telefon/ la fiul de peste mări şi ţări/ de la capătul lumii se aude în aparat/ ca la un pick-up defect/ « Il n’y a pas d’abonné au numéro / que vous avez demandé…/ il n’y a pas d’abonné …/ pas d’abonné pas d’abonné…” (acasă).

Sau o mică şi inutilă evadare, într-o puşcărie ceva mai confortabilă: „poate ar trebui să te gândeşti / că oraşul în care locuieşti / este un fel de penitenciar cu străzi / cu magazine instituţii publice/ parcuri locuri de agrement/ care la rândul lor sunt nişte puşcării mai mici/ în care oamenii se mişcă relativ liber/ (...)/ şi gândeşte-te că acasă / eşti în arestul tău preferat/ de unde poţi fugi unde vrei şi când vrei/ prin ecranul televizorului/ care oricum îţi influenţează deciziile cotidiene/ în rest ce-ţi mai trebuie

(mica evadare).

Zilele copy-paste ale poetului sunt, cu alte cuvinte, echivalentul unei izgoniri din cetate: una blândă, deocamdată, în care televizunile oculte ne transmit viaţa în direct: „şi iar televizor din nou antene/ părerologi aflaţi între dileme/ cătuşe zornăind acut în plasmă/ şi arestaţi bolnavi subit de asmă”. Asta în timp ce libertatea devine o deşănţare pentru păpuşile de cârpă ale celebrităţii şi „robomanii” sunt trăiţi în grabă de lucruri şi sentimente de plastic: „e liber în republică să faci tot ce vrei/ liber să înjuri liber să furi/ liber să înşeli liber să delapidezi/ e liber să stai în arest la domiciliu/ cu copiii şi nevasta lângă tine/ eventual cu amanta/ liber să iei sau să dai şpagă / e liber să-ţi torni prietenii/ sau foştii parteneri de afaceri/ e liber la internet liber la sex/ liber la bolile lumeşti / e liber la consumul de etnobotanice/ liber la piţipoancele de doi lei/ me-diatizate de televiziunile comerciale/ e liber la speranţa de viaţă/ ce-a mai scăzută din Europa/ e liber la alcool în exces pe cap de locuitor/ liber să stai la cozile de la ghişee/ liber la impozite taxe/ şi la asigurări benevol obligatorii/ pe care le duci toată viaţa în spate/ precum Isus crucea spre o Golgotă/ a dezamăgirii şi neîncrederii/ e liber ca nonvalorile să treacă drept valori/ liber să mergi la şcoli în care nu înveţi nimic/ e liber să munceşti la negru/ (...) e liber să votezi după cum ţi se dictează/ sau după cum îţi spune popa la biserică/ e liber să fii manipulat/ de politicieni semidocţi şi de tele-viziuni/ cumpărate politic/ e liber să faci parte dintr-un popor de clone obediente/ fa-bricate în laboratoarele puterii/ e liber să ai legi drepte aplicate strâmb/ e liber la lici-taţii cu dedicaţie/ e liber la nepotisme şi impostură/ e liber la minciună şi laşitate/ eşti liber ca o pasare-n zbor...” (libertate)

Desigur, vorbind despre izgonirea poeţilor din cetate, după ce mulţi potentaţi ai momentului l-au aprofundat pe Platon în facultăţile lor făcute la (mare) distanţă sau cu ocazia doctoratelor cumpărate de la supermarket şi a cărţilor cu zăbrele, ea a fost şi este posibilă. Imposibilă, totuşi, este izgonirea poeţilor (în sensul mai larg al cuvâ-ntului) din istorie. Iar aceste cuvinte sunt o pedeapsă în contumacie, irevocabilă: „ba-ronii locali de partid/ iar au chefuit până târziu după întrunirea/ în care şi-au aranjat pe posturi/ diferite rude şi cotizanţi în campaniile electorale/ şi mă gândesc câţi bani face chelnerul ăsta/ care a luat imobilul în locaţie de gestiune/ după revoluţia simulată la televizor” (e dimineaţă); sau: „apoi ieşi din cuşca de beton ca dintr-o cămaşă de forţă/ şi intri în labirintul oraşului/ pe strada Cuza Vodă reabilitată în stil kitsch/ de către fir-mele clientelare de partid/ cele trei fântâni arteziene cu apă stătută/ sunt oprite să nu consume curentul/ că noaptea oricum nu le vede nimeni” (iulie noaptea)

Buzoienii ştiu cine şi de ce!... Iar cititorii de pe alte meleaguri au şi ei – nu-i aşa ? – Buzăul lor de uz personal!