Gela Enea - POEME

Există oameni care intră în genunchi în cetatea poeziei; ei sunt adevăraţii cuceritori! (L.M.)

Gela Enea

mic tratat despre solidaritatea poetică

să începem  cu sunetul natural al liniștii

pe care doar urechea noastră știe să-l clocotească

să vorbim despre înfrângeri

împinse precum niște piuneze colorate în ziduri

despre tristețea ireversibilă a nebunilor

apoplexie

gudron pe dedesubtul fiecărei zile

să strigăm / dar pe cine?

bărbații adevărați sunt plecați la luptă

acasă doar infirmi şi copii

cine să ne ajute

mai punem o piatră în praștie/ mai lovim un cântec

noi cunoaștem foarte bine cerul: 

un poligon de tragere perfect

pentru execuții planificate

ținte mobile ținte fixe: stelele altora

să vorbim despre frați şi surori inventați pentru a ne ține nouă de urât

cum şi copiii singuri inventează tovarăși de joacă

se împrietenesc le povestesc despre părinții lor cum se ceartă

cum se-nchid mamele în camere cu cheia

așa şi noi

povestim rudelor imaginare cum se închid visele noastre cu cheia

cum le batem în ușă

şi izbim cu picioarele în metalul strălucitor

sos

țipătul lovește fereastra înnegrește geamurile

tu scrii pe funinginea lor

…

cine ești?

…

bețivul care sparge ultima sticlă plină

fumătorul

care nu-și face poștă chiștocul cules de pe drum

oceanul epavelor pline de comori printre coaste jilave

deschide-mi!

mi-am legat cămașa de stâlp : de-aici cum să plec

uite

vipia tolănită între dale se-ntoarce pe partea cealaltă

îmi suflă în ceafă deșert

numai am memorie

trecut viitor

doar un cadran ce vulcanizează clipa

deschide-mi!

mă împuținez la fiecare strigăt

se lărgește cămașa

pe sub pânză

o rază își ascute lumina în pieptul meu

îmi crapă inima

nisipul urcă prin vene

capătă consistență de piatră

deschide-mi!

în curând voi fi o statuie

a bețivului care-a spart ultima sticlă plină

a fumătorului

care nu-și face poștă chiștocul adunat de pe drum

nu voi mai putea

să strig

***

priveam pe geam lumina cum se înfășura pe crengi

când a urcat

trenul încetinise poate chiar se oprise

cât să treacă prin tâmpla unui greier

nu am știut de prima dată cine este

s-a așezat alături

m-am strâns în mine să n-o ating/ apoi

au început să curgă din ea

ca printr-un cep

tot felul de oameni

bătrâni şi tineri

femei borțoase/ ori

femei cu prunci în brațe

călugărițe sau curve

soldați sau ostatici

fiecare își căuta locul

am vrut să cobor

o mie de brațe m-au tras înapoi

am vrut să-mi arunc bagajul pe fereastră

o mie de brațe l-au prins

privirea ei căzuse pe mine

o mie de ochi mă ardeau

ea nu spunea nimic

voia să mă nască

şi eu nu

vine după mine ana pauchera

nu boala mi-a adus avataruri

nu boala m-a schimbat

zvetlana voiam să mă cheme

ana pauchera nu mi-a plăcut niciodată

când se-ntorcea de la colectivă cu pontajul

cât s-ajungă de-o jimblă

mama fulgera pe bucata mea îngustă de cer

nu ești bună de nimic ano pauchero

un motiv în plus să acopăr oglinda

cum se-acoperă când ai mortul în casă

nu boala m-a schimbat

prea mulți au ieșit din viața mea

au tras ușa și le-a rămas umbra înăuntru

a căpătat consistență

o cremă de catran ce mânjea pereții

dar toate au o limită

plecarea

dinții înfipți în coaja răscoaptă a lui трудодень

singura jimblă

spaima de a uita

dacă n-ai apucat să ții minte la timp îngheață buzele

ochii fac țurțuri

toate astea m-au schimbat nu boala

acum când mă uit în urmă

văd cum vine după mine ana pauchera

cocoșată

în rolul ei de fantomă cumsecade

n-am apucat să-i spun că vreau să mă strige zvetlana

despre  moarte  şi corcoduș

moartea nu este o erezie

dacă s-ar pricepe la oameni

acuzațiile la adresa ei n-ar curge gârlă

să-i spunem codificat vidanjorul

s-o decădem din grad să-i facem fente

la patru ani dulfa cățeaua noastră

mi-a înfipt colții în obrazul drept

cu sângele ăla am hrănit prima oară moartea

mi s-a părut că aud aplauze

aplauzele sunt punți de aer pe care alunecăm în conștiința colectivă

să nu stai prea aproape de câini m-a certat mama fluturând un bandaj

mă cred buricul pământului

îi răspund acum când nu mai poate să mă audă

sau doar buric mă cred

unul pe jumătate deschis

să intre aer

niciodată nu mi-a ajuns aerul

pe sub ceața ochelarilor de cinci dioptrii

în tangajul minimalismului

mă sufoc

dacă pământul ar avea într-adevăr un buric

oare câte cârtițe ar putea să intre deodată prin el

psaltire pe întuneric tocmită

dacă buricul ar fi numai un orificiu obturat

de unde greața de-atâta cultură sub lupă

pe dulfa am îngropat-o la rădăcina corcodușului

anul ăsta va fi țuica mai bună că toate s-au copt

raționez în derâdere față de kant

şi mă uit la corcoduș cu alți ochi