Întâlnire literară (Atlantic și albastru)

Întâlnire literară Buzău - Slobozia

ATLANTIC ŞI ALBASTRU

Marinar, până în străfundul dulce-amar al sufletului, Florin Ciocea îşi zboară singurătatea închipuirii albatroşilor, între oceanul de pământ al Bărăganului şi oceanul de cer. Acolo unde sunt încă atâtea continente nedescoperite. Acolo unde plouă atlantic şi  albastru. Acolo unde Florin ne-a oferit adăpost, pe o insulă bântuită de tăcerea cu-vintelor, şi noi am fost, precum Ulise, ispitiţi de liniştea  (în)cântătoare a sirenelor.

Dar, despre tot ce s-a întâmplat acolo, a povestit Florentina Loredana Dalian, în Jurnal de risipită (57):

„Sâmbătă, 19 august 2017, într-un superb decor natural, câțiva poeți buzoieni și ialomițeni au «cântat» li-teratura, undeva, pe malul stâng al Brațului Borcea al Du-nării, în apropiere de Maltezi. Refrenul n-a fost nici «Cât e Buzăul de mare», nici «Când eram pe Ialomița», ci «Hai, Dunărea mea! ».

«Triști și negri ne sunt norii... » Nici vorbă! Ai noștri au fost veseli și albi. Poate pentru că încă n-a înce-put plecarea cocorilor, ori cine mai știe? Numai făcând parte din această mirabilă dezlănțuire artistică poți simți cu adevărat bucuria împărtășită, armonia omului cu na-tura, învăluite de miracolul poeziei.

Mai întâi, a fost acomodarea cu locul faptei. Toamna încă n-a dat iama prin frunze, Dunărea își plimbă apele niciodată limpezi spre locul de vărsare, undeva, în apropiere, o limbă de nisip se lăbărțează cu îndrăzneală spre mijlocul ei, acolo unde păsările s-au adunat la «poezia lor». Iar poeții, ei da, poeții, acești ciudați ai tuturor timpurilor, și-au spus poezia sau proza poetică într-o liniște desăvârșită, acompaniată numai de foșnetul ușor al copacilor și de clipocitul stingher al apei. S-a zis de viață, s-a zis de moarte, de Dumnezeu, de copilărie, de iubire, de război, de frumusețe, de... dar câte nu s-au zis! Marile dureri și marile fericiri ale lumii, nimic nou sub soare, dar parcă de fiecare dată spuse altfel, cu amprenta individuală, trecute prin inima și prin gândul fiecăruia, s-au recitat, s-au trăit, s-au simțit. Metafora zbura spre înalt, iar flu-viul purta ca pe niște aluviuni ori ca pe mesaje ascunse în sticle versurile noastre. «Cele rele să se spele, cele bune să se-adune». 

Emițătorii au fost: din Buzău - Valeria Manta Tăicuțu și Nicolai Tăicuțu, cu-noscuți poeți ai Râmnicului Sărat, truditorii revistei de înaltă ținută artistică Spații culturale, inițiatorii acestei idei a duplexurilor literare (amintesc faptul că noi, ialo-mițenii, am fost la Buzău în noiembrie trecut), sensibilul poet buzoian Lucian Mă-năilescu, totodată artist fotograf, neobosit în a imortaliza momentele noastre întru amintire peste timp, unul dintre primii oameni de litere pe care i-am cunoscut când am intrat în această lume, omul căruia îi datorez mult și de care mă leagă subtile fire nevă-zute, cel care, pe lângă poezia lui superbă ne-a recitat sublim și Mistrețul cu colți de argint al lui Doinaș, frumoasa poetă și pictoriță Mihaela Roxana Boboc, cea despre care Lucian afirmă că a „crescut” foarte mult în literatură, a cărei poezie o cunosc și o urmăresc demult, de pe vremea când ne cunoșteam numai virtual, Petruț Dinu, copilul minune al Buzăului (nu e o exagerare! Păcat că această sintagmă a fost atribuită aiurea și altora), tânărul de numai 18 ani, olimpic, autor de romane și poezie, precum și re-cenzii literare bine argumentate, frumos, sensibil, inteligent, de o maturitate aparte (Doamne, cum ți leagă unii de suflet la prima înfățișare și cât de greu e a-i defini în cuvinte!), Laurențiu Belizan, poet de mare forță, cu premii literare importante, bașca specialist în grătare (dar noi, din păcate, nu i-am atribuit niciun premiu pe chestia asta), reprezentând cu cinste ambele regiuni (deși acum buzoian, Laurențiu a copilărit și s-a format în Ialomița), Tudor Cicu, acest român, tătar, buzoian, dobrogean, nici el nu mai știe, inginer și prozator (de-al meu, va să zică!), îmbinând în prozele sale ușor fanta-stice (mai nou și poetice) frumusețea atâtor lumi, Dumitru Pană, frumos și seducător precum Adonis, profesor de filosofie și psihologie, un profesor pe care ți l-ai dori la catedră, care-mi vorbește cu mândrie despre fiul său, care mă contrazice când îi spun că toți bărbații au plecat la război (într-un context pe care nu-l dezvolt aici), Dumitru Dănăilă, jurnalist, scriitor, om de cultură, care a activat ani de zile în presa buzoiană, care vorbește numai cu rost, tăcând mult, iar mie tăcerea oamenilor îmi sugerează profunzimi nebănuite ale gândirii, și Stan Brebenel, prozator și critic literar, având referințe critice de la nume cu un cuvânt greu în literatura română; din Ialomița, repre-zentare ceva mai slabă numeric: Florin Ciocea, Gheorghe Dobre, Nicolae Teoharie și subsemnata. Despre noi, nu mai zic nimic, destul că ne-a lăudat Florin de ne venea să intrăm sub masă, de zici că nu mai văzuse Parisul așa scriitori. Pe cât e de modest când e vorba de persoana lui, pe atât e de generos când își laudă prietenii. Credem că bu-zoienii, care și ei îl iubesc pe Florin, vor fi înțeles că aceasta se datorează unei gene-rozități care uneori dă pe-afară și nu cunoaște limite.

M-am întors mai bogată nu doar sufletește, dar și material, cu reviste și cărți oferite de prieteni: revista Spații culturale (Râmnicu Sărat), revista Literadura (Buzău) în care am și poezii publicate (mulțumesc Ștefan Teodor Cabel, păreri de rău pentru absența motivată!) și volumele: Și cum vă spuneam... de Nicolai Tăicuțu, Șevalet cu epilog, de Mihaela Roxana Boboc, În pieptul umbrei de Petruț Dinu, Deștepți în țara proștilor de Stan Brebenel și Polenizare - Antologia Cenaclului Ante Portas 2016 oferită de Laurențiu Belizan.

Desigur, prezența noastră la Dunăre nu s-a limitat numai la poezie, a impus și o bălăceală și chiar joacă împreună cu picii pe care-i târăște Florin după el. Acești copii s-au bucurat de prezența caldă a Mihaelei și a lui Petruț care s-au plimbat cu ei, de disponibilitatea mea de a-i învârti prin apă dar și de a le citi poezie dintr-o antologie a poeților macedoneni. Stăteau cuminți și ascultau cu ochișorii măriți și au fost deosebit de încântați când au primit cărți dar și sfaturi din partea noastră. Un gând bun și aleasă prețuire și pentru celelalte doamne prezente care, deși nu sunt scriitoare, s-au alăturat soților dumnealor cu modestie și distincție, suportându-ne tuturor evadarea poetică.

Despărțirea de cei prezenți s-a petrecut pe rând, ultimii rămași în afară de noi, ialomițenii, fiind grupul format din: Lucian, Laurențiu, Mihaela și Petruț. De la care ne-am luat la revedere în mai multe rânduri, precum Stan și Bran, o dată la pădure, o dată în comuna Stelnica și o dată la Țăndărei. La Slobozia i-am ratat, oprisem să-i aștept la intrare, dar m-au fentat, făcându-se nevăzuți în noapte pe variantă.

Aceasta a fost întâlnirea noastră de un farmec aparte, farmec de care a vorbit și Nicolai Tăicuțu, care mi-a fost confirmat și de Lucian care a spus că e cea mai frumoasă întâlnire literară la care a participat, de Dumitru Dănăilă, de Mihaela care mi-a mulțumit pentru o zi frumoasă. Eu am răspuns ceea ce știm, de fapt, cu toții: frumusețea zilei, a locului, a întâmplării, o dau frumusețea oamenilor. Mulțumim, oa-meni frumoși, mulțumim poeziei voastre, dar mai ales mulțumim lui Dumnezeu pentru că face posibile astfel de întâlniri și că, pe lângă crucea pe care o avem fiecare de purtat, ne-a dat și această minunată cruce artistică!

*

Adăugăm aici  „o samă de cuvinte”, în ordinea în care au fost citite de către „combatanţi”, atâtea câte şi cum ni le-am adus aminte:

Nicolai Tăicuţu

rouă și sare

mă retrag în vârstă și privesc orașul ca și când

mă privesc pe mine însumi

cu înțelegerea că exist/ că existăm

dar și cu reproșurile pe care

ni le aruncăm unul altuia fără să luăm în seamă

de fapt prietenia ce ne poartă precum roua

necesara și înșelătoarea rouă

se retrag apele râmnicului/ se retrag în sine și

lasă pe străzi/ pe alei sarea pământului

să întâmpine diminețile orașului

să întâmpine oamenii ora­șului

se retrag apele râmnicului

se retrag în oamenii orașului

ca mâine să se adauge peisajului

rouă și sare.

Petruţ Dinu

 Tata

Tata-mi tăia unghiile până-n carne,
se înroșeau, mă ardeau și plângeam,
tata-mi tăia unghiile până-n carne,
ne priveam, tată, și tăceam.

Trebuie să crești, îmi spuneai,
dar la mine doar unghiile creșteau,
iar tu tăiai, mă dureai și nu te mai opreai,
unghiile mele albe cădeau în timp ce trăiau.

Unde ești acum, tată,
Unghiile mele au crescut
și eu odată cu ele.
Unde ești să mă vezi
cum îmi promit de fiecare dată
că fiului meu, până la sânge,
nu-i voi tăia unghiile niciodată.

Mihaela Roxana Boboc

Genunchii raiului

Prind gândurile între degetele mâinii drepte

în semnul crucii, părinte,

veghez şi scriu

scriu şi dor

dor şi împart

pâinea poeţilor încape în cinci coşuri pline

firimiturile rămase hrănesc păsări din cuget

probabil exist –

m-ai văzut ducând la râu cerul

te-ai aplecat deasupra apei şi

Dumnezeu zâmbea pe malul celălalt;

poezia suflă anilor lumina

şi lumina întunericul până acesta

devine rob al luminii iar tu,

eu,

acela care uită paşii grăbiţi spre nicăieri

se opreşte desculţ

plecând genunchii raiului –

mamele plâng,

poeţii suspină dar tac

au răbdat vreme de sute de poeme

ochii lor ustură mâinile lor tremură

dar scriu –

dacă mă opresc

te iau în valea cu mesteceni

dacă te opreşti din drum

vei cere poezie în loc de apă

aşa lovesc piatra şi îngerii săraţi eliberează durerea

din ce în ce mai flămândă;

E noapte,

poeţii dorm sub haina cuvintelor –

dorm şi scriu

scriu şi dor

dor şi împart.

Dumitru Dănăilă

FUGA CU ZÂNA
(Fragment din romanul în pregătire „FLUTURI IERNATICI”)

Lică vine călcând drept, apăsat, cu siguranţa omului lipsit de griji. Şi nici nu are griji. Senin nu e totuşi. Gânduri cu du-iumul se învălmăşesc în mintea lui, care nu mai e curată precum apa de izvor, cum era până la apariţia zânei. Făcuse două-zeci şi cinci de ani, dar nu se gândea la însurătoare, le spunea babelor, care îl întrebau curioase ce mai aşteaptă, că o zână aşteaptă, una cum nu s-a mai văzut vreodată pe dealurile din satul său şi nici în împrejurimi.

Şi iat-o iar pe zâna lui. Ce gânditoare e! Zânele sunt vesele, luminoase, au numai viaţă în priviri. Ea… I s-a aprins şi ei o flacără pe chip îndată ce l-a zărit şi i s-a părut desprins din poveste, deşi nu arată altfel decât feciorii satului, poate doar un pic mai spilcuit decât ei. O bucurie neaşteptată a învăluit-o când a văzut că i-a fost ascul-tată ruga, ajutată şi de stăruinţa cu care bătea drumul spre magazin, să i-l scoată Dom-nul în cale. Ce caută ea pe drumul magazinului dacă ştie bine că nu se poate ce vrea el? Numai să audă cuvinte frumoase? Ar fi mai mult decât speră. Nici nu-i trebuie mai mult decât mângâierea unor cuvinte care să-i redea încrederea că totul poate fi schim-bat, că va ieşi din negura în care se zbate şi i se va deschide o fereastră cât de mică spre fericire. Nu-i pasă dacă vor rămâne doar cuvinte, îi place să le audă, îi place să treacă şi ea prin ce trec îndrăgostiţii.

– Bună dimineaţa, zâno, zice, cu voce înmuiată în miere, Lică.

– Bună, bună! răspunde şoptit Loriana, privindu-l, de data asta, în ochi pe multaşteptatul flăcău. Ce bine îmi pare că ai apărut în calea mea! De ce-mi zici zână? Vrei să te audă satul?

– Ţi-am spus că vreau să mă audă! Încă nu pot să-i spun satului ce am pe suflet. Da’ o să-i spun, n-o să mă ascund toată viaţa. Dacă m-am ascuns de tine, ce-am făcut? Te-ai măritat şi…

– Nu m-am măritat. Ţi-am mai spus!

– Dar stai cu el…

– Stau… Ce altceva să fac?

– Să vii cu mine! Să vii cu mine şi să dispărem unde om vedea cu ochii, să fu-gim în lume, să fugim împreună.

– Doamne, ce trăsnăi spui! Tu chiar eşti nebun! Cum să…

– Aşa, dintr-odată, să nu ştie nimeni nimic! Fugim şi gata! Când om reveni acasă, acasă la mine, vedem noi când om reveni, n-o să zică nimeni nimic.

– Cum să nu zică? Floricel ar face spume… Ar avea şi de ce. Cum să plec de la el? Nu mi-a făcut niciun rău!

– Nici bine nu-ţi e cu el! Simt eu că nu-ţi e bine. O să vezi tu, zâna mea, ce înseamnă bine când om fi împreună. O să fii toată un bujor de fericire, o să ţi se taie respiraţia când vei vedea câtă iubire păstrez în suflet din clipa în care am pus ochii pe tine. Ştiu, vorbele nu spun mare lucru şi, de multe ori, nu e bine să te încrezi în ele. Dar în mine să te încrezi! Când oi spune eu o vorbă… Ce zici? Vii cu mine? întreabă Lică gândind că nu-i va fi uşor să o convingă pe zâna lui să fugă unde o vedea cu ochii.

– Da! Da! Vin cu tine! răspunde Loriana hotărât şi tare, să audă tot satul.  

A răsunat, cumva, peste dealuri da-ul răspicat, surprinzător. A surprins-o până şi pe ea. A simţit că e momentul să se rupă de Floricel şi de casa lui, de aşa-zisul mări-tiş, a simţit că altfel decât deodată, ca o fulgerătoare lovitură de pumnal dată zilelor ei negre, n-ar reuşi ori i-ar fi cumplit de greu să se rupă de întunericul în care se zbate.

– Da? Ai spus da? se minunează Lică şi nu e în stare să mai scoată un cuvânt.

– Da! Da! Şi repet de mii de ori: Da!

Îmbrăţişarea a fost un strigăt de mulţumire către înalt. Îndelungă şi fără reţineri a fost. Deveniţi o singură fiinţă, cei doi nu se mai temeau de nimic. De-acum, erau pu-ternici. Se aveau unul pe altul. Când şi-a revenit din strânsoarea la piept disperată, când s-a trezit din visarea de o clipă cât o viaţă, Lică a zis îngrijorat:

– Unde fugim noi pe jos şi fără bani? N-ajungem prea departe… Ne vedem aici peste o oră, când voi veni cu maşina şi cu economiile mele. Tu să nu vii cu nimic, cu nimic să nu vii! Pe tine să te aduci, atât. Dacă eşti tu, nu-mi mai trebuie nimic, e feri-cirea cu mine, e totul cu mine.

Florentina Loredana DALIAN

Depresie

Bătrâna cu flori mi-a întins lăcrămioare

de obicei cumpăr le ador

azi doar i-am zâmbit

i-am întins o monedă

şi-am trecut mai departe

a alergat după mine

Ia-ţi florile nu primesc de pomană

s-a oprit nedumerită

când mi-a văzut lacrimile

de ce plângi maică? a întrebat simplu

cum întreabă femeile de la ţară

chiar aşa de ce plâng?

ridic din umeri mă uit la ea

nu se lasă clintită aşteaptă răspuns

Am o depresie zic

adică ce? Asta-i un fel de doagă lipsă?

Îhm...

n-are nimic mă consolează

nu eşti singura...

da’ să nu mai plângi că-ţi strici ochii

uite eu stau în frig pentru doi bănuţi

bat cale lungă rabd de foame

n-am lemne de foc şi nu mai plâng

tu doar ai coborât din maşină

eşti îmbrăcată încălţată

(oho, şi-ncă cum dar

numai eu am voie s-o spun)

ce-ţi lipseşte? în afară de doaga-aia...

nu pleacă nici nu tace ce să-i răspund?

când nu ştii ce să spui

cel mai la-ndemână e adevărul

dragostea! asta-mi lipseşte

ai vrut să ştii ai aflat mai vrei?

na să te saturi

Dragosteeeeaaaa!

se uită buimacă îşi face cruce

face un semn la cap către omul cu fluierul

care cântă şi el pentr-un bănuţ

fata asta săraca e dusă

ai auzit ce-i lipseşte?

omul îşi vede de fluierul lui

apoi începe să fredoneze

Dragoste buruiană rea!

femeia îşi vede de

lăcrămioarele ei timpurii

eu îmi văd de drumul meu

presărat cu lacrimi

Lucian Mănăilescu

Calea spre Rai

Fumatul poate să ucidă!

Pot să ucidă: sărăcia şi focul,

tinereţea fără bătrâneţe

şi viaţa fără de moarte!

Şi medicii pot să ucidă!

Gloanţele ucid, cuvintele sunt,

adeseori, mortale...

Pot să ucidă sentimentele

şi apoplexia bunelor intenţii!

Până la urmă toate lucrurile,

fiinţele şi fenomenele

pot să ucidă!

La fel precum şarpele,

şi tigrul şi jumătate de om

călare pe jumătate de

iepure şchiop şi bomba cu neutroni!

Chiar şi Dumnezeu poate

să ucidă - şi chiar ucide!

Numai prostia este inofensivă,

numai ea, blânda şi inocenta

cale spre rai, n-a ucis

şi n-o să ucidă, niciodată,

pe nimeni...

Dumitru Pană

Tăcerea pământul tăcerea

nisipul din ape. aerul lunii.

luna în plină zi şi luna din ape.

soarele atotputernic soarele

neputiincios.

copii şi părinţi iubite şi case.

cetatea sfârşitului.

grădina începutului. tot ce-mi

închipui ca şi când ar fi fost.

toţi şi toate ne-aşteaptă. iubirea şi ura -

măcar în dorinţa rămasă dorinţă.

tăcerea ne va aduna tăcerea ne va

despărţii. micul gest al mâinii

deasupra. tăcerea care creşte în noi

şi ne seacă. mizeria gloriei luxul

înfrângerii. ei vor uita zidul. eu - nu.

zidul uitat se mută în inimă.

cine va fi Zeul Tăcerii?

dar Zeul Tăgadei? ştim doar

nume fără iubire. adică fără ecou.

se înalţă noaptea se lasă moartea -

cum trece noaptea spre noapte

prin amiază şi cer -

ne-a ucis frumuseţea fără să o vedem

Nicolae Teoharie

N-am existat 

N-am existat

Mi-ar părea mie că alte lumi mă străbat.

Pe această stradă ceasurile vor arăta,

cu un mic bacşiş,

exact timpul pe care ţi-l doreşti.

S-a ţinut seama de beneficiile aduse de înger.

Ştiu că-ţi datorez o parte din suflet

încă de pe vremea când frecventam alte înserări,

învins de umbra unei întrebări.

Aşteptaţi-mă! Până mai ieri aveam copilăria intactă.

Remuşcarea sângerează şi-i tânără, păcatul perfect.

Când îţi va fi greu,

voi împărţi cu tine rămăşiţele inimii mele murdare.

Sunt ipocrit de ocazie. Preferatele mele:

sinucidere în serie şi filmele lacrimogene.

Mi-aduc aminte că eram grăbit.

Sfârşitul lumii pica în ziua unei vrăbii.

Cerul era zgribulit,

salutat de săbii.

Pentru lipsa de calciu nu găsesc explicaţii.

Vinovată pare a fi singurătatea.

Ca să fiu liber îmi rup mâinile.

Îmi scot ochii şi lumina nu mai face zgomot. 

Concret: după exemplul inimii,

care face ocolul trupului în zero secunde,

n-am existat.

Gheorghe Dobre

* (Fără titlu)

păi, cum să nu
cum să nu te simţi viu
când te tai
ca prostul
cu cuţitul
în bucătărie
cum să nu te simţi
extraordinar de viu
când reuşeşti să treci strada
fără să păţeşti nimic
şi
ajuns pe partea cealaltă
să nimereşti într-o altă dimensiune
din care poţi să priveşti înapoi
şi să vezi
extraordinar de clar
cât de singur eşti
şi cât de ireal

Valeria Manta Tăicuţu

Laudate Dominum (Psalmul 6)

să nu mă mustri, Doamne, cu mânie,

nici cu urgia să nu-mi faci certare,

ci miluieşte-mă în marea tulburare

ce m-a albit ca foaia de hârtie;

şi până când în suflet să se zbată

ca peştii în năvodul lor de moarte

ecouri la netrebnicele fapte

ce din greşeală le-am făcut vreodată?

întru suspin am ostenit şi plânge

cămaşa de pe mine, Preaînalte,

e pat de suferinţă orice noapte

şi par pictate zorile cu sânge;

dinspre vrăjmaş vin des bârfeli şi şoapte

şi-n foc se schimbă tot ce mă atinge.

Stan Brebenel

Primarii regimului popular

Imediat după instaurarea regimului popular în diferitele funcţii rămase disponibile după abdicarea din 30 decembrie 1947 au fost numiţi oameni care să cores-pundă criteriilor de atunci ale partidului muncitoresc. Competenţa nu se găsea printre criteriile de desemnare a funcţionarilor, ci adeziunea. Aşa au ajuns unii analfabeţi în posturi importante, inclusiv de primari. Iată un caz edificator,  petrecut într-o  localitate de câmpie.  Pri-marul alerga pe teren cât era ziulica de mare, mai mult fără folos dar  el credea invers. La ora pe care o stabilise se întorcea de pe teren pentru a „semna” corespondenţa şi documentele ce erau întocmite de funcţionarii primă-riei. Intransigenţa primarului era cunoscută de salariaţi, aşa că la ora stabilită toţi aşteptau cuminţi şi răbdători pe holul care dădea  în biroul primarului. După ce termina de semnat, prin…  aplicarea degetului de la mâna dreaptă înmuiat în cerneală, striga în gura mare:

– Mă, care mai aveţi de semnat, că merg să mă spăl pe mâini, după care pleca val-vârtej din nou pe teren.

Nu toate se desfăşurau însă aşa cum ar fi trebuit. Intrase în conflict cu un an-gajat care avea ceva şcoală şi cunoştea atât legile cât şi mersul treburilor într-o pri-mărie. Pe măsură ce timpul trecea, în loc să se aplaneze conflictul se adâncea. Într-o zi, de la regiunea Galaţi de care aparţinea primăria, soseşte un plic deosebit, confidenţial, pentru primar. Toată lumea era curioasă şi nerăbdătoare. Când soseşte primarul de pe teren şi i se înmânează plicul îl cheamă la el pe omul pe care îl considera cel mai devo-tat subordonat pentru a-i citi conţinutul adresei. O linişte sumbră, apăsătoare se lăsase în biroul primarului. I se comunica faptul că i-a fost aprobată cererea de demisie din funcţia de primar al localităţii. Cererea a fost ticluită de angajatul cu care era în con-flict, iar semnătura îi aparţinea, chiar dacă pusese numai… „deştul”.

Laurenţiu Belizan

ayahuasca

mă gândesc cum ar fi toate anotimpurile topite într-unul singur:
un paradis nici rece nici cald
cu meduze eşuate pe malul unei ape gri
nici dulci nici amare nici sărate
meduze ca nişte ceasuri mecanice translucide
în care timpul a oxidat

prima zi/ ochiul tău stâng:
eram doi albatroşi îmbrăcaţi în denim
o verigă în lanţul trofic al iubirii
aveai un fel de a ocoli realitatea care te făcea și mai frumoasă
îmi povesteai ca să uiţi
despre toţi bărbaţii din viaţa ta
muzica trimitea-n piepturi gloanţe de miere cristalizată
mergeam de mână pe străzile aglomerate
prinşi într-un Woodstock al orelor netrăite până la capăt
frenezia se prelingea din arborii de cauciuc în pahare de plastic
pe roţile asfaltului încins/ în căuşul palmei cerşetorilor

a doua zi ochiul tău drept:
suntem în mijlocul urii/ o insurecţie tăcută a iubirii
la cursul motivaţional au spus că în fiecare dimineaţă trebuie să îţi propui ceva
gîndul se va topi în acel lucru şi moartea se prescrie un timp
încerc
încerc
încerc
sunt vopseaua aceea neagră din spatele geamului
mă lipesc de tine şi devii oglindă

peste aproximativ patru miliarde de ani Calea Lactee se va ciocni cu Andromeda
în principiu asta mă sperie
aş vrea să pot zâmbi şi să-ţi spun că e prea departe apocalipsa
avem timp să respirăm pe îndelete să mergem pe jos în jurul lumii
să citim să facem dragoste o casă
să dispreţuim cu pasiune
adică toate nimicurile care alungă plictiseala
dar parcă tot mai mult mi-e teamă de un singur lucru:
că într-o zi nu te voi mai recunoaşte-n mulţime

să punem frunzele la macerat draga mea:
un strat de lumină
unul de frunze
unul de întuneric

a treia zi ne vom naşte pentru cer
şi asta nu va fi de ajuns

Florin Ciocea

***

Uneori , din cotloanele dimineţilor
Mareea verde ne prinde sufletul
Și-l topește în ea ,
Iar atunci devenim ființe ale verii
Care iubesc lumina
Și pacea lichidă din rădăcinile plantelor.
De aceea oamenii nu sunt răi ,
Doar triști , câteodată ,
Iar dacă n-au învățat dragostea din lumina diafană,
Probabil că ,
O parte din sufletul lor
Este captiv în alt anotimp .

***

Când îngerii desenează poeme pe cer,

Prietenii mei întineresc

Sub rugina fierbinte a soarelui.

E vară,

Planeta ne poartă tot mai departe

De zodia în care ne-am născut.

Cândva, vom ajunge în constelaţia

Unde toţi prietenii mei vor întineri îndeajuns

Să se bucure doar de poemele

Scrise de îngeri cu dragoste

În inimile lor.

Tudor Cicu

Cântec la daira

S-au umplut de mierea toamnei
Toţi gutuii din grădină
Iar tu treci ca unda apei,
Doamnă Chiră Chiralină!

Stă înfipt în zbor hangerul
În pridvor printre nuntaşi
Şi furată pleci în lume…
Doamnă Chiră, cui ne laşi?

Că nici vulturi pe sub munte
Între stânci n-or face pui
Şi nici dropii prin ciulinii
Din văzduhul nimănui.

Doamnă Chiră… sub mesteceni
Un poet ciupeşte struna
Tot mai slab, pierdut i-e versul
Sus pe bolţi, buimacă luna…

S-au umplut cu mierea toamnei
Toţi gutuii din grădină
Tufele s-au spart la zvonuri …
Doamnă Chiră Chiralină!