Lecţia de limba română a Hertei Müller

Lecţia de limba română a Hertei Müller

MOTO:

„Ne întâlnim ades în Babilon/ eu şi iubita care paşte mieii,/ de dimineaţă sun-tem sclavi în turn,/ după amiază conversăm cu zeii.// Noaptea avem noi doi un joc cu semne,/ Le descifrăm şi zgâriem în lut/ povestea luptei limbii cu urechea,/ de când a fost, de când a început// La turn avem o muncă nemiloasă,/ săpăm în zid mari cuiburi de beton,/ o, limbile sunt nişte păsări mute/ care se-ntorc să ouă-n Babilon.” 

(Gheorghe Smeoreanu – Întâlniri în Babilon)

Doamna  Herta Müller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură (2009), nu se bucură, în cercurile, pătratele sau triunghiurile literare româneşti, de prea multe sim-patii. Asta şi pentru că nu o ia, niciodată, pe ocolite, spune adevărurile prea direct, fără obişnuitele noastre ocolişuri, care pavează… raiul bunelor intenţii.

Unele  „voci” afirmă chiar că dacă am scutura mult mai bine pomul cunoaşterii „binelui şi răului” din literatura noastră, din frunzişuri ar cădea ceva mult mai „orbi-tor”.  Poate… dar, tot ce a picat, până acum, în picioare, a ajuns în grădinile altora, sau, dacă a rămas la noi, s-a pierdut prin puşcării, bulversări de criterii valorice sau memorii uituce, asurzite de veselia manelelor postmoderniste.

În schimb, Doamna Herta Müller ne spune, în „Regele se-nclină şi ucide” cea mai frumoasă poveste posibilă despre spiritualitatea românească transcedentală, crista-lizată în diamantul miraculos al Limbii Române:

„Într-o bună zi, gura mea a început să vorbească de la sine. A fost ca şi cum din acel moment româna ar fi făcut parte din mine. Dar, spre deosebire de germană, cuvin-tele româneşti făceau ochi mari atunci când, fără să vreau, ajungeam să le compar cu cele germane, Întortocherile lor afurisite erau voluptoase, obraznice şi tulburător de frumoase.

În dialectul satului se spune: „Der Wind geht” (vântul merge). În germana lite-rară vorbită în şcoală se spunea: „Der Wind weht” (vântul adie). Pe când aveam şapte ani, asta-mi suna ca şi cum vântul şi-ar pricinui o durere [„weben” – a adia; „sich web tun” – a-şi pricinui o durere]. Iar în româneşte se spune: vântul bate. Când spuneai „ba-te”, de îndată auzeai zgomotul mişcării, dar aici vântul le pricinuia altora dureri, nu sieşi. Pe cât de diferit bate vântul în cele două limbi, pe-atât de diferit încetează să mai bată. În germană se zice: „Der Wind sich gelegt” (vântul s-a culcat) – asta-ţi sugerează ceva plat şi orizontal. În română se zice în schimb: vântul a stat – ceea ce-ţi sugerează ceva abrupt şi vertical. Exemplul cu vântul nu este decât unul dintre cele referitoare la necontenitele translări ce se produc între limbi la denumirea unuia şi aceluiaşi fapt. Aproape fiecare propoziţie înseamnă o altă privire. Româna privea lumea tot pe atât de altfel, pe cât şi cuvintele sale erau altfel. Şi altfel inserate în reţeaua gramaticii.”

Din acest Babilon al rostirii sinelui, spune celebra autoare, se naşte miracolul unei înţelegeri, o cununie a cuvintelor cu logosul: „Lilie” (crin) este feminin în germa-nă. Fireşte, cu alţi ochi decât crina se uită crinul la tine. În germană ai de-a face cu o doamnă, în română cu domnul Crin. Când cunoşti ambele feluri de a privi, ele ţi se adună laolaltă în creier. Privirea feminină şi cea masculină se află dezghiocate, în crin se leagă unul într-altul, contopindu-se, o femeie şi un bărbat”

Aventura scriitoarei, pe falia dintre cele două limbi, continuă în adolescenţă: „În  cursul primilor ani petrecuţi la oraş, cel mai adesea mi-era mai simplu să găsesc într-un cartier necunoscut strada căutată, decât în limba naţională cuvântul căutat. Ro-mâna se raporta la mine la fel ca banii de buzunar. Cum mă ispitea ceva într-o vitrină, cum nu-mi ajungeau banii să cumpăr acel lucru. Ceea ce doream să spun trebuia plătit cu vorbe corespunzătoare... Azi însă ştiu că acest rând pe rând, această zăbavă şovă-itoare ce mă silea să cobor sub nivelul gândirii mele, totodată îmi oferea răgaz să mă minunez de transformarea obiectelor prin limba română. Pot spune că am avut noroc că s-a întâmplat aşa, ştiu. Ce privire cu totul deosebită asupra rândunicii în limba română! Cu cât e mai bogat cuvântul românesc decât germanul „Schwalbe”! Căci nu-mele românesc îţi spune că aceste păsări se-aşează pe sârma de telegraf în rânduri ne-gre, dese, înghesuindu-se una-ntr-alta. Le văzusem făcând-o în fiecare vară, pe când încă nu cunoşteam cuvântul românesc. M-am minunat de cât de frumos fusese numită pasărea. (...)

Mi se-ntâmplă tot mai des ca limba română să dispună de cuvinte mai sensibile, mai potrivite cu percepţia mea decât limba maternă. Şi nu voiam să mă mai lipsesc de şpagatul acestor transformări. Nici în vorbire, nici în scris. În cărţile mele nu am scrois până acum nici măcar o singură propoziţie pe româneşte. Dar bineînţeles că limba ro-mână se amestecă mereu în ceea ce scriu, fiindcă a prins rădăcini în privirea mea”