Ottilia Ardeleanu - POEZII

Ottilia Ardeleanu

 pe la mall

 (Danielei Varvara)

mergeam prin aburul orașului
nu știam încotro și
deodată Iisus m-a luat de braț
mi-a spus că-I e rău

mi s-au înmuiat picioarele
figurii de ceară
îi aduceam aerul cu un evantai

de doi lei
mă simțeam

dacă moare Iisus aici
pe retină

pentru cei care
cred în suflet

stăteam cu paharul de
apă de la chiuvetă
impresia de cel mai
vindecător mir

mâinile Lui reci
sângele nostru

a coborât
să ia temperatura orașului

bolnav

L-am luat de subraț
și L-am târât

poporul se uita

și
paharul I se umplea
și
pâinea Îi era

fierbinte

iulie aliterativ

aș vrea din lut să scot vioară
și din vioară trup să scot
să-mi cânt iubirea fără vară
de lume uit uitat de tot

cu mâini de briză astă-seară
scriu ce mă doare dor să scriu
în tâmple strigă muza iară
târziu mă fac adorm târziu

mă lasă marea cu iubire
nisip adun castele-n far
de far lumina-i amăgire
și viața amăgire iar

dar dincolo de Geamandură
o altă viață de poet
pe albe foi acum se-ndură
îndur amarul desuet

se rupe soarele în patru
pătrar de lună în pătrat
de zeul mării idolatru
în pânza mării ancorat

am sângele de poezie
bătut în cuie drumul meu
cuvintele cu frenezie

de la frenetic Dumnezeu

februarie aliterativ

toarnă în găleţi
ce mai toarnă
sunt ude casele
până la piele
văzduhul cântă
ca o goarnă

cenuşă e
lumea cenuşă
în vatră pustiu
aşezat turceşte
urâtul zâmbeşte
la uşă

scânceşte
un clopot scânceşte
de lacrimi grele
se varsă tot cerul
pribeaga prin lume
foieşte

chiorâş azi
la fereastră
chiorâş precum
un ciclop trist
lumea priveşte
târâş viaţa

se duce târâş

iubire albastră

(Mițurinei)

azi nu s-a mai ascuns
am găsit-o liniștită
cu tristețea aceea
ultimele patimi
i se văd în ochi
umede

nu are stare cum rabdă
mă uit ca la un tablou
renascentist
mă suportă așa
neștiutoare

toată noaptea mi-a tors visele
m-a păzit
de umbrele întâmplării

nebunii pe străzi
spărgeau sticle
și cuvinte înjurau
de cei morți

moartea
săpa după oameni
cum sapi o fântână

m-a trezit luna pe un perete
i se vedeau venele
și tumora aceea
noaptea
vomita verde

ieri i-am scos branula
și a știut că nu trebuie
să se mai opună
dorinței mele
de a rămâne
să-mi zacă ultimele

păcate

după toate câte s-au întâmplat 

înviu și eu

în trupul meu de-acum
e Christos
mă simt
mai curată
împlinită

cuvintele sunt de-a dreptul
albe

după patruzeci de gânduri
mă ridic
dau piatra vieții la o parte

privesc lumea de parcă ar fi
cum am vrut-o

cobor la voi

dar ce

nu mă mai recunoașteți