PATRIA AMARĂ - poezii de Lucian Mănăilescu

Lucian Mănăilescu

 

PATRIA AMARĂ

Raport către Mareşal

Permiteţi să raportăm, domnule Mareşal,

după ce aţi plecat printre nori

am pierdut toate războaiele,

ne-am lăsat împuşcaţi

cu gloanţe oarbe, până la lacrimi…

Acum între noi şi ceilalţi

e un văzduh de sârmă ghimpată,

acum pe liziera timpului înaintează

ploi cu şenile, acum e târziu,

domnule mareşal, şi soldaţii dorm

şi mitralierele inimii sunt risipite

prin câmpuri cu maci!

Vă mai raportăm că ne-am retras

eroic în ruinele serii,

şi că toate înfrângerile noastre

fastuoase servesc patria!...

Vom mărşălui, orice s-ar întâmpla,

către nord, să fluturăm de acolo,

victorioşi, stindardul alb al zăpezii.

Strateg formidabil

În  copilărie am fost un strateg formidabil:

mă ascundeam în magazia cu lemne

şi repetam erorile ultimului război mondial…

De fapt, ţineam cu nemţii (trebuia

să ţină cineva şi cu ei!) şi îi lăsam

pe prietenii mei de joacă să fie Ivan şi Vanea.

În cele din urmă îi băteam de le săreau capacele

şi mă duceam, de-al dracului, la Yalta şi la Malta

strivind sub talpă trabucul victoriei…

Vreme filmelor ruseşti

Era vremea filmelor ruseşti,

cu nemţi de recuzită şi eroi cu stea în frunte

striviţi sub şenile de ceaţă, cu tineri înecaţi

în marea de spice a Studiourilor Sahia,

despre care scriau ziarele

băgate pe sub uşa realităţii.

Pe atunci la mine în sat oamenii trăiau în şoaptă

iar cireşii bunicului, înscrişi la CAP,

se lepădau, ca de satana, de floare…

Ce-mi păsa totuşi, eu umblam după cuci

salutând voios umbra miliţianului

care bântuia prin sat precum Iisus pe valuri.

Pe urmă iar venea caravana cinematografică

sau duba securităţii şi iar răpăiau

gloanţele oarbe în tăcerea conspirativă

şi în jocul meu de copil

îndopat cu bomboane sticloase.

Atlantida

Atlantida adolescenţei noastre

s-a scufundat în ceața paradisului proletar.

Au fost zile și ani văruiți cu linişte,

într-un liceu în care zborul era pedepsit

mai rău decât fumatul sau prostia…

Citeam enorm pe atunci şi cuvintele

inundau oceanele pacifice

dintre ruşi şi americani.

Citeam sub un vişin spânzurat de cer,

şi vedeam cum istoria e ciugulită de vrăbii…

Acum mai aud numai

comentariile lor gureşe la adresa eternităţii.

Recif

Doamne, ce frumoşi sunt

rechinii recifului tău,

cum plutesc ei

în sensul curentului

care îi poartă

spre Raiul Pirania

spre plajele caraibe!

Înotăm într-o libertate

cu fălci puternice,

profesorul de socialism ştiinţific

îşi scoate pălăria şi ne salută…

Firul roşu

Seara dictatorul ajungea

obosit acasă,

se dezbraca de umbră

şi juca table cu amintirile

lui din copilărie.

Brusc suna telefonul

şi de la celălalt capăt al firului

se aude singurătatea

urlând: Aloo! Alooooo...

22

Replicile se amestecă

în răpăiala de mitralieră a inimii,

pasărea din muzeul

de ştiinţe naturale al patriei

bate brusc din aripi,

uzina chimică se ridică-n văzduh

(aici, în est, zăpezile naturale

ar costa mult prea mult)

în scena balconului actorul ţine în mâini

craniul înţeleptului Yorick,

statuia libertăţii o ia razna pe străzi

în timp ce îngeri suavi recită la microfoane

comenzile lecţiei de gimnasică anaerobică

şi moartea se preface că citeşte ziarul,

peste umărul poetului.

Cei fără feţe

Am fost fideli unui zvon…

Printre umbre oamenii aprindeau focuri

şi vorbeau despre iubire şi despre încredere,

fără să se uite în jur, la cei fără feţe,

care morfoleau în gingii tăcerea,

la cei ce fluturau steaguri cu nimicul

rotund decupat în centru.

Cineva ucidea, totuşi, din întuneric!

Maşina de transmis directive proiecta

trasoarele cuvintelor peste oraşul orb,

nimeni nu cunoştea pe nimeni, la radio

se vorbea despre libertate şi oamenii

rătăceau pe străzi, povestind cu însufleţire

despre ziua de mâine…

Cine să fi stat atunci să numere morţii?

Cei fără feţe au pus totul în ordine,

cu meticulozitatea, exersată, a formelor fixe.

Dimineaţa s-au inventat o grămadă de

panglici multicolore, şi mulţimea

a strivit, cu mica şi îndreptăţita ei mânie,

umbrele stacojii ale întâmplării.

Cine să fi stat, atunci, să numere morţii?

Cei fără feţe au pus totul în ordine!

Sentinţă

Nimeni nu va depune mărturie…

Toţi se grăbesc, toţi au de trăit

ceva mai bun decât viaţa,

pe toţi îi aşteaptă bogăţia

şi gloria la colţul străzii,

N-au timp de prostii,  nu vor

depune mărturie, abia mai respiră

pe apucate înghesuind  în plămâni

aer cât pentru o scufundare în valuri.

Ei plâng cu lacrimi sintetice,

multiplicând realitatea în ocheane

îmbâcsite de vuietul mării

sau vorbesc limbi îngrozitor de străine

în timp ce răsfoiesc catastiful norocului.

Nu se poate face nimic!

Nimeni nu va depune mărturie...

Memorie comunitară

Vine o primăvară de vorbe, vine

amnezia fulgilor de zăpadă care

ne împuşcă în tâmplă.

Vă mai amintiţi de teroriştii

care trăgeau din orice poziţii?

De adâncul găurilor negre?

De activiştii săraci şi cinstiţi

ai comunismului cu faţă umană?

 „Unde ne sunt teroriştii,

stimaţi tovarăşi?”

Acum, când ceasul de aur al naţiunii

atârnă în buzunarul amneziei,

despre complicităţi  trebuie să vorbim

numai de bine ...

Din gâtul de lebădă al spânzurătorii

se vor auzi, în curând,

noile imnuri!

Ţara fericită

Noi ne-am născut morţi!

În fiecare scâncet se ascunde

un mort nou născut, în fiecare literă

e scos la tablă trupul silitor al unui elev,

la fiecare întâmplare un preot intră în altar

şi cântă slujba de mântuire

pereţilor care au ochi şi urechi…

Dar morţii fac ţările să prospere,

ei lucrează în linişte pe şantiere, vin cuminţi

la mitinguri şi aplaudă spunând „bogdaproste!”

pentru bănuţii de ort ai pomenilor.

Şi pentru toate astea noi am ieşit în stradă

şi ne-am împodobit mâna dreaptă

cu semnul victoriei?...

Orbiţi de speranţă n-am văzut

că apar gratii în cer, pe pământ şi pe ape

şi că se nasc alţi morţii, îmbălsămaţi

în formolul tare al fericirii.

În autobuz cu Eugenio Montale

Privim tăcuţi pe fereastră peisajul

cu Bărăganul defrişat de tăcere, cu câte

au fost şi mai ales nu au fost în acest

Levant exilat la marginea cerului.

Lângă noi un copil, ca un mic şoarece mov,

ronţăie seminţe de floarea soarelui;

cojile lor scuipate printre dinţi sunt asemenea

cuvintelor rostite, rămase fără miez…

O, da, îmi amintesc: „Nimic nu răscumpără

plânsul copilului/ căruia îi scapă balonul printre case”.

Şi totuşi, micul şoarece mov moţăie cu capul

pe umbra inimii; lui nu i se întâmplă nimic

din pustiul dens al poeziei.

Nici satelor înşirate în procesiune leneşă

nu li se întâmplă nimic –  strigătul gregar

şi-a pierdut anotimpurile, mierla şi-a sugrumat cântecul,

benzi lungi de asfalt aleargă năuce

de la un capăt la celălalt al lumii…

Spaţiul îngust dintre absenţele noastre

se umple de cojile cuvintelor.

De veacuri

De veacuri ară clasa muncitoare

aceleaşi vechi morminte de sudoare

şi capetele regilor, plăpânde,

plâng în icoane jilave şi scunde,

iar vorbele, de rugăciuni sătule,

ascut Parisuri negre pe secure...

De veacuri ară plugul ghilotină

Un viitor ce nu se mai termină.

Hristoşii nimănui

Chiar şi azi, când nu mai sunt zăpezi,

vin ţărani cu ele să ne-îmbete,

doar în ochii lor mai poţi să vezi

toată sarea mărilor de sete.

Şi prin târg îi simţi ai nimănui,

pipăindu-şi banii ca pe moaşte,

când tristeţea are ochi căprui

în umile sărbători de paşte.

Cine-s ei? S-au sufocat sub măşti

şi-au venit să-şi târguiască gerul;

au venit bătrâni, bolnavi şi proşti

în oraşul mort să-şi vândă cerul.

Iar când foamea-I molfăie-n gingii

şi-ospătarii le arată nota,

pleacă înspre zările pustii

şi se-ntorc acasă, pe Golgota.

Luceafărul

Şi deştepţii şi netoţii la mormântu-ţi se-adunară

Ca să-i vadă naţiunea cum te-ngroapă-a doua oară,

Face unul gura pungă, altul molfăie cu ură

Lăudându-ţi nemurirea, când în gându-i te înjură…

Lacrimă-i doar buche cărţii, ei te-au dat de mult uitării,

N-au nevoie de luceferi răstigniţi pe crucea zării,

Plictisiţi strivesc în creier umbra marilor idei,

Amintindu-şi despre tine când se laudă pe ei.

S-a uscat demult şi teiul, tace buciumul pe deal,

Lacul codrilor albastru e secat şi ireal.

Ne-am vândut zădărniciei, fuge zarea-n altă zare,

A murit bătrânul Mircea şi e mort Ştefan cel Mare.

De la Nistru pân’ la Tisa suntem noi, cei fără ţară,

Peste care cade cerul ca o piatră funerară…

Şi, când aripile nopţii, obosite zboară-n tină,

Sus pe bolta veşniciei lăcrimează o lumină.

Golgota

(poetului Ioan Alexandru)

L-au dus pe Brâncoveanu la Stambul,

Să-l facă rob la milă-mpărătească

Şi-o lacrimă botează, peste veac,

Golgota noastră – Ţara Românească.

Bătrânii cronicari încă mai scriu

O iarnă lungă, viscolind cu slova.

Ştefan la Putna este încă viu:

Doamne, Golgota noastră e Moldova !

Mihai, la Alba, pohta ce-a pohtit,

Cu inima sub zale, ca o rană.

Îl iartă, Doamne, dacă n-ai murit,

Şi iartă-ne Gogota Transilvană !

Plecarea lui Grigore Vieru

Poetul a plecat în noaptea mare

Grăbit şi trist, cu sufletul durut,

Avea de mers vecii de disperare

Până la casa lui de peste Prut.

Zadarnic l-am rugat să mai rămână

Sub streaşina ninsorilor din cer:

- M-aşteaptă maica să-i aduc, din lună,

Flori dalbe de colind şi lerui-ler!

Iar paşii lui, în viscolul tăcerii,

S-au troienit prin câmpuri şi livezi

Şi-o stea pâlpâitoare, a durerii,

În nordul clipei a aprins zăpezi.

Lumea de după sfârşitul lumii

Lumea cinematecii de sub pălăria

cu boruri largi, din care regizorul

kaghebist scoate iepuri cu patru urechi,

lumea care se justifică: „şi Dumnezeu

a plagiat, făcându-l pe om

după chipul şi asemănarea sa”,

lumea îngrămădită în judeţul Teleorman

învăţând, cum scria un poet, libertatea de a trage

cu puşca, lumea baletului pe gheaţă,

lumea incurabilă, în care manelişti veseli

ne oftează viaţa în mirosul de mititei şi

mici şi vorbe frumoase…

Shopping mall

Rătăcesc prin shopping mall,

casc gura la minunile de plastic,

număr în gând mărunţişul  întâmplărilor,

mă amuz de lucrurile visate cândva

(o pereche de adidaşi, o scară la cer,

un aparat de filmat viaţa în culori)

şi încep să cred că indiferenţa

este o trăsătură de caracter infailibilă.

Mă mai leagă ceva de toate astea?

De vitrinele noului secol?

De oamenii grăbiţi care trec unul prin altul

spre ambuscadele duioşiei?

Neauzite sunt aici poveştile…

Păpuşile Barbie se dau de-a dura sau

îmbătrânesc în oglinzi, casele de marcat

afişează preţul fericirii cu două zecimale

iar la raionul de întâmplări diverse

ninge mortal cu baloane şi confetti.

În curând va fi ora închiderii...

Pe lângă zidurile cenuşii de la intrare

umbra lui Dumnezeu se furişează

spre mahalalele serii.

Phoenix

Bucureştiul, teleportat într-o dimineaţă

paralelă cu realitatea,

cu vaporul lui Intercontinental eşuat printre

valuri de gunoaie, recifuri umane, betoniere

şi ţărmuri fără memorie, mă agaţă

cu degetele prelungi ale lui Cristian Paţurcă,

striveşte o lacrimă în ochii mei provinciali şi

îmi cotobăie prin buzunare în căutatea

zilei netrăite de azi, în timp ce flaşneta lui Ion Bolborea

invită Miticii în scena improvizată pe căruţa de

carnaval care, iată, nu s-a răsturnat la Caracal...

Nu prea ştiu încotro mă îndrept,

deasupra tonetelor cu ziare explodează

meteoriţi, după fiecare colţ pândeşte

inocenţa comunitară, respirând

fericirea din pungile ieftine de plastic,

pe terasele de fiţe conchistadorii povestesc

despre descoperirea Americii, pe aleile

dintre blocuri se face seară, şinele tramvaielor

se răsucesc către cer, în cele din urmă

închid ochii şi trec strada pe cea mai roşie

dintre culori, lăsând miliţianul din intersecţie

să fluiere a pagubă, în timp ce, pe acoperişul

Teatrulu Naţional, alţi oameni de bine

se fac că lucrează…

În jur e o vânzoleală corozivă, pe cer

trec demolatorii  în salopete gri,

pe ziduri înfloresc afişe multicolore,

tomberoanele se umplu de aripi şi în ceasul

de la colţul străzii scrâşnetul rotiţelor dinţate

ale mecanismului dialectic încep

să ningă peste oraş cu cenuşă...

Uitarea prin gard

mă uit la istorie prin gard;

trec unii pe uliţă cu un război mondial

şi fac atâta gălăgie şi mor atât

de inutil şi caraghios.

Şi pe urmă vin albii şi roşii

iar oamenii se prefac că sunt fericiţi,

până le explodează liniştea în faţă

pulverizându-i printre mausolee şi spaime.

Pe urmă trece un convoi mortuar...

Doamne, azi îl înmormântează

pe tatăl meu Lazăr

şi pe mine au uitat să mă cheme...

mă uit la istorie prin gard...

mare lucru uitarea!

Fotografia necunoscută a eroului

Fiul meu a primit ordinul de mobilizare

pe când era fericit… Trăia, în vremea aceea

într-un ţinut de linişte şi aripi multicolore…

Seara se căţăra pe deal şi număra stelele;

îmi povestea cât de greu a ajuns la prima

dintre ele, repetându-i numele cu exasperare,

în petale de flori, în ninsori şi în ochii cenuşii

ai dezamăgirilor cotidiene.

Dar Patria e Patrie, ea nu te cheamă să-i

înalţi castele şi privelişti luminoase,

ea te cheamă pe câmpuri neştiute de luptă,

să-i aperi pământurile ascunse şi boabele

de rouă din ochii bătrânelor arhiducese.

Ea te cheamă să ucizi şi să fii ucis

printre mausolee şi imnuri, şi tu o aperi

până la ultima suflare, pentru că porţi

în buzunarul de la piept al vestonului

o fotografie veche cu mama, cu tata şi cu

pisica languroasă a obrăznicie…

Mult timp n-am primit veşti de la el,

doar comunicate laconice de la generali

glorioşi, care cucereau regn după regn

şi aruncau peste umăr decoraţii de tinichea

şi bănuţii cocliţi din buzunarul lui Dumnezeu.

În cele din urmă a venit şi scrisoarea

cu chenar negru, ca atâtea milioane

de scrisori copiate la indigou, în care

se mulţumea, de-a valma, laşilor, eroilor

şi celor nimeriţi de gloanţele oarbe…

Despre locul mormântului, cei trişti

sau neîncrezătorei, nu au decât

să îngenuncheze şi să-şi ridice ochii

spre groapa comună din cer!

Castele de nisip

O întâmplare patetică, cochilii de scoici

şi castele de nisip, pe o plajă

unde locuieşte doar vântul...

Acolo viaţa e ca un Alzheimer şi blândeţea

lui Raskolnikov ucide uneori, acolo

sunt sentimente palide

şi înserări şi cuvintele de dragoste.

Oh, dar desigur, bunii călăi

vor învinge în cele din urmă,

capetele noastre umplute cu heliu

se vor ridica în înalt plutind

pe deasupra realităţii iar pe urmele

noastre tăcerea va merge în zdrenţe

şi istoria va consemna, peste o mie de ani,

o mulţime de lucruri absurde şi glorioase

pe care nu le-a trăit nimeni,

Fereastra Overton

În duminica asta, frumoasă ca o biserică,

toate canalele TV zbârnâie cu febrilitate,

dracul s-a suit pe cochilia lui Dumnezeu

şi nechează şi ţine discursuri

despre fenomenul Tunguska şi despre

premoniţiile lui Putin, lumea se distrează

şi râde de se omoară, urmează un nou film

de desene animate, cu Donald şi Trump,

istoria s-a mutat la mansardă şi priveşte

de sus cum e spânzurat Villon,

şi băutorii de absint şi nebunii

Van Gogh şi Rimbaud şi Lewis Caroll

cel ce a călătorit fraudulos în ţara minunilor,

şi înrăitul vicios al libertăţii Garcia Lorca.

În sfârşit Sfânta Inchiziţi va face dreptate,

Torquemada şi Albă ca Zăpada pândesc

muzeele şi bibliotecile, Ludwig cel surd

trece pe stradă strigând: E linişte! E pace!...

În urma lui se aprind felinarele .

O libertate gonflabilă, un rictus

împodobit cu ghirlande extaziază

mulţimile, în timp ce în platou se înmânează

marile premii ale anonimatului.

– Domnişoară, dansaţi?...

Şi nu răspunde nimeni.

A  murit Vasile Andru, fiţi  liniştiţi,

se va vorbi şi despre el  mai târziu, după

difuzarea codurilor multicolore ale ploii

a manalelor de rigoare şi a politicienilor,

care la orele de maximă audienţă,

cu fotografia ninsorilor în buzunarul de la piept,

vor discuta despre revoluţiile  în direct

şi vor lăcrima galeş pe umărul

telespectatorului necunoscut în timp ce

Occidentul, blândul şi pacifistul punct cardinal

o să aplaude cu tandreţe şi indiferenţă...

                                  *

În pauza publicitară: prezervative şi gay,

luxul unor zile de sticlă, călătorii în Tahiti,

miracole, gări şi cutremure, deasupra lumii

se deschide marea fereatră Overton:

Urmează feeria zilei de mâine 

cu peronul pe parte cealaltă.

Binecuvântare în viscol

Un înger duplicitar, cu aripi

orbitor de albe, se joacă

de-a viaţa noastră

prin deşertul în flăcări.

„Bună dimineaţa, tovarăşe înger!”

scheaună cineva în microfonul

staţiei de amplificare, cineva chircit,

cineva fără gură şi ochi,

prăvălind cerul peste lume...

Şi totul devine imaculat şi îngerul

ne binecuvântează în viscol.

Câinele

Câinele înfometat scheaună

în urechile generalului în timp ce

prin stomacul lui defilează

divizii de umbre negre

cu dinţii sclipind de întuneric.

Un câine al foamei latră

în ochii generalului

şi asta nu e permis:

„Trimiteţi aviaţia şi flota

să-l potolească!”

Un câine al foamei adoarme

indiferent şi bătrân

în visul generalului

şi generalul urcă glorios la tribună

să-şi ţină discursul istoric:

„În curând vom cuceri

libertatea şi fericire,

în curând vom învinge

cu mari sacrificii

şi patria va fi veşnic

recunoscătoare….”

Umbra câinelui mârâie

în gândul generalului

şi generalul se enervează

şi latră…

Ţara surdo-mută

În ţara mea surdo-mută

trâmbiţele megafoanelor

anunţă o nouă epocă de aur

în timp ce lucrurile

se holbează la oamenii

care orbitează în jurul soarelui,

căutând Americi nedescoperite

şi planete mov, de unde televiziunile

transmit peisaje cenuşii

şi veşti despre raiul căpşunilor.

În ţara mea interzisă îngerilor

flutură drapele şi iluzii,

fericirea se vinde ambalată

în pungi de plastic,

se dansează după ropotul ploii,

nici un sentiment nu e interzis

şi lumea e veselă

ca la o nuntă de la care a fugit mireasa...

Cu unghiile înfipte în carne

Patria mea de oameni s-a ticăloşit,

alergând din spital în spital, cerşindu-şi

memoria şi dreptatea sau drămuindu-şi

banii de pensie, număraţi zilnic,

cu degetele tocite de aşteptarea

miracolelor, care vin, precum americanii,

mereu foarte târziu...

Nici Dumnezeu nu mai este român, îşi

construieşte catedrale de aer printre spitalele

şi şcolile în ruină şi ne spune cât de fericiţi

sunt cei săraci cu duhul...

În locul cerului, cineva a lipit un vitraliu

albastru-vâscos, pictând gratii

şi stele dincolo de care se întind

hectare de trudă şi căpşuni neculese,

unde speranţa înseamnă un cent sau un euro

pentru zilele cenuşii ale întoarcerii

la sărbătorile din străinătatea numită „acasă”.

Oameni cu degete prelungi, pianişti ai

clapelor negre, zvârlugi apetisante,

primari îmbălsămaţi în urne de vot

şi doctori ai duioşiei pragmatice

survolează realitea şi ne privesc de sus,

mirându-se de tenacitatea furnicilor,

ce cară, bucată cu bucată, soarele orb

în întunericul luminos de sub frunte.

Obosit şi bătrân, contaminat de maladia

celor ce se cred păsări, voi urca, în curând,

cu toată viaţa netrăită în spate,

Muntele Melcului, emigrând în ţara mea

de cocori albaştri, de fluturi şi nori,

şi voi adormi, cu unghiile adânc înfipte în carne,

sub ninsorile ei viscolite…

Joc cu spânzurătoare

Sub cerul de pânză roşie şi ovaţii

se joacă jocul de-a Patria;

se inventază şuruburi care nu folosesc

la nimic, arbori cotiţi şi zaruri ale norocului...

viaţa alunecă printre umbre, în pieţele publice

levitează Ane cu catedrale pe umeri,

cineva uită să plângă, altcineva

fluieră, altcineva sapă şanţuri în osul frunţii.

Mulţimile stau cu mâinile întinse a rugă,

în timp ce frânele tramvaielor scâncesc

bâjbâind după străzile unei geometri delirante,

drapelele flutură frenetic şi cuvintele

se aud într-o limbă moartă...

O adolescentă traversează Calea Lactee,

de la ferestrele unui bloc turn

un om oarecare, orb ca Homer,

sătul să tot privească în gol,

îşi imaginează o frânghie şi răbdător

începe să se legene, măsurând timpul

care i-a mai rămas de murit…

Deplasarea spre roşu

Nu mai avem amintiri glorioase,

le-am pierdut

în deşertul de zile şi nopţi,

visând viitorul

printr-un ochean întors.

Nu mai ştim pe care hartă e

Patria, afişele de pe ziduri

nu mai urlă: „Libertate, te iubim!

Ori învingem ori murim!...”

Am uitat fluviul de oameni, pietrificat

în prundişuri secetoase,

memoria noastră a devenit blondă!

De la o vreme democraţia e

o dictatură cu amortizor 

îndreptată spre tâmpla universului 

care se deplasează spre roşu...

Sezonul iepurilor

Prin umbrele de la marginea oraşului

trece deseori

jumătate de iepure şchiop

călare pe jumătate de om politic.

E trist şi i s-au înfundat urechile

de cuvintele profesorilor de limba română,

care pun virgule şi ghilimele când nici nu te aştepţi.

Îl dor dinţii  înfipţi în beregata pământului

şi se plânge că asudă, din noapte în zori,

plimbându-şi taraba pe uliţa binelui

comunitar, ce i se prelinge printre degete

la fiecare campanie electorală.

De-aia nici nu-i suportă pe deştepţii

ăia, care în loc să muncească şi-au

pierdut timpul prin facultăţi

bâjbâind după cai verzi pe pereţi şi

scriind cărţi, chiar dacă, pentru asta,

nefiind în puşcărie, nu le reduce nimeni pedeapsa.

Jumătatea de iepure şchiop

călare pe jumătatea de istorie

pe  care o ţine minte, de la corijenţă,

a început să ronţăie statuia unui morcov

votând cu mâinile sus

inepţiile tragice  ale fragilităţii memoriei.

După care se dă de-a dura după umbra lui

cu urechile lungi şi pios ia o lingură de icre negre

de pe tava de colivă a indemnizaţiei de nemurire.

Nopţi şi ani

Au fost nopţi şi ani,

au fost cărţi arse pe rug
şi drumuri în deşert, ţărmuri
de mare şi amintiri
pe care n-am avut timp
să le trăim.

Copii ne-au murit în războaie
care nu erau ale lor,
au fost fabrici cu ziduri de fum
şi promisiuni, mereu
promisiuni glorioase şi poveşti
despre vârsta de aur…
Dar noi, vă întreb, noi
când am trăit?
O galaxie gigantică, sau tot universul
nu pot îndura atâta durere
câtă poate îndura un suflet,
un biet suflet de om
răstignit între stele.

Uitaţi-vă la picăturile de rouă,
la păsările trădate de aripi,
priviţi bine în jur: sunt bâlciuri

catedrale, cetăţi în ruină şi
vânturi nestatornice…

De aceea vă mai întreb,
cu gura amară de cuvinte,
când rătăcim îndurând
frigul şi iubirea:
Noi când am trăit
În care secol, în care secundă?

Dezertare

– Dormi ca un iepure, soldat!

– Dorm pentru patrie, să trăiţi!

răspunde soldatul,

în timp ce gândul lui aleargă

de rupe pământul,

către casă.

Îmi iubesc patria

Îmi vine să urlu că nu pot să nu-mi iubesc patria!

Cu silicoanele ei amăgitoare legănându-se tandru

pe buzele neantului, cu şobolanii din canalele revoluţiei trucate,

cu ghişeele din spatele cărora o mână nevăzută

împarte certificate de eroism şi adeverinţe lipicioase,

cu oamenii ei politici deversaţi din patru în patru ani

prin cartiere mărginaşe şi cătune, unde inundaţiile

vin mult mai des, cu ţăranii ei înrăiţi de mireasma pământului

care le fuge iar de sub tălpi, cu toate astea

şi cu multe altele, trăite în grabă şi cu lehamite.

Da, îmi iubesc patria!

Mă înduioşează până la lacrimi grija ei

pentru câinii comunitari, stâlciţi sub lumina

de stricnină a farurilor nopţii, sterilizaţi ca să nască

o rasă mioritică, mult mai rezistentă la vicisitudinile

libertăţii (şi noi am fost comunitari şi încă

ne mai domină reflexele lui Pavlov, încă mai salivăm

ascultând discursurile preşedinţilor săraci şi cinstiţi

sau foşnetul de lenjerie intimă al poeziei)

„Mă, câine!” îi spun celui mai bun prieten al meu

şi el se gudură şi mă face să cred că fericirea există.

Dumnezeu, ca şi patria, este iubire...

Aşadar, domnilor şi doamnelor, îmi iubesc patria!

aşa cum îşi iubeşte ologul piciorul lipsă,

cu patima celui care refuză să plece

dintre apele ei mereu revărsate şi tulburi.

O iubesc pentru că i-am trăit până la ultima fibră

indiferenţa şi spaima, sărăcia şi zvonurile,

pentru că în cârciumile ei am băut

potire de lacrimi şi pe străzile ei

am admirat umbra viitorului ce refuză să vină...

Pentru mine patria aceasta, de la capătul lumii,

crucificată pe toate punctele cardinale,

este singura americă posibilă, singura şansă,

unica iubire, pe care nici măcar speranţa

nu o mai poate ucide...