Pr. Al. Stănciulescu Bârda - Fîntâna înfundată
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Până nu demult, aveam în satele noastre fântâni și bunare de unde luam
apă pentru oameni, pentru vite. Ce-i drept, unii mergeau mai mult, alții mai
puțin până la sursa de apă, în funcție de locul unde își avea casa. S-a
întâmplat minunea și în aproape toate comunei noastre s-a introdus rețea de
apă. Fiecare familie s-a trezit că are robinet în curte, în casă, unde a fost
nevoie și că apa abia așteaptă să curgă. Apă la șu-rub, ce-i drept, dar apă
potabilă, adusă cu greu și cu multă cheltuială tocmai de la Va-lea Morilor, de
la izvoarele Pleșuvei din Colibași.
Eram mândri, că beneficiem și noi de avantajele civilizației. De ce ne
mai tre-buiau nouă, - tocmai nouă! -, fântâni și bunare? Pe unele le-am
înfundat. Azi, spre exemplu, doar cei mai vârstnici mai știu unde au fost
vechile bunare din care s-au alimentat cu apă bătrânii noștri sute de ani. Mai
sunt doar vreo cinci bunare în sat, dacă socotesc eu bine și acelea mai mult de
decor. În Bârda era Bunarul Linieștilor și Fân-tâna Mare cu cele trei bunare din
jurul ei, unde nu a secat apa niciodată. Cât au fost secetele de mari, acolo nu
s-a terminat apa. Au luat apă cu gălețile, cu bidoanele, cu butoaiele, cu
cisternele, cu vasele pe care le-a avut fiecare, ziua, câteodată și noaptea. Au
folosit pentru nevoile casei, pentru adăpatul vitelor, pentru udatul
grădinilor. De multe ori au venit și din Bobaița să ia apă din Bârda de la
aceste surse, pentru că la ei secaseră toate izvoarele. De când a venit apa la
robinet, lucrurile s-au schimbat….! Din păcate, în rău!
Seceta cumplită de anul acesta din zona noastră au făcut ca izvoarele
din Valea Morilor să nu mai poată
asigura necesarul de apă pentru comună. Au început res-tricționările. A fost
câte o zi în care n-am avut apă la robinet, alteori câte două și chiar trei.
Când a venit apa, a curs câteva ore și s-a oprit. Atunci ne-am adus aminte
de fân- tânile și bunarele vechi, lăsate
din moși-strămoși ca să ne astâmpere setea.
Unele erau înfundate, așa cum am spus. La insistența primarului,
câțiva săteni au încercat să curețe fântânile
și bunarele. A fost strigător la cer să găsească în Bunarul Linieștilor câini
morți, iar în Fântâna Mare și în bunarele din apropiere încălțăminte, bidoane,
tot felul de mizerii. Dacă la Fântâna Mare instalaseră bârdenii cândva uși
metalice la intrare, pompă, acum beau câinii apă direct din fântână, iar rațele
și gâștele făceau baie tot într-o veselie. Oare, s-a gândit cineva, când a
înfundat ori când a pân-gărit aceste surse de apă, că s-ar putea ca într-o zi
ele să fie necesare ca aerul pentru comunitate? Apa la robinet poate să se
oprească oricând, fie din cauza secetei, fie din cauza curentului electric sau
defecțiunilor tehnice ale instalației. Apa din bunarele și fântânele noastre
era a noastră, era cu noi, fie zi, fie noapte, iar când aceste rezervoare erau
curate, apa din ele era mai sănătoasă decât cea de la robinet!
Mă gândesc dacă nu cumva atitudinea bârdenilor și malovicenilor față de
pro-priile lor surse de apă este o excepție, sau ea se înscrie pe linia generală
a mentalității românești postrevoluționare. Nu cumva societatea românească
întreagă și-a înfundat ,,fântânele” și și-a părăsit ,,bunarele” de dragul
,,apei de la robinet”?
Poate fabricile, uzinele, combinatele noastre produceau mărfuri mai
slabe cali-tativ decât ale altora, dar erau ale noastre și, cu puțină strădanie
și cheltuială, le puteam perfecționa. Acolo
munceau mii de români! Ne mândream, ca români, când aflam că la cinci minute pe
poarta fabricii de la Mioveni iese o ,,Dacia” și la opt minute, pe poarta
fabricii de la Brașov, iese un tractor cotat pe primele locuri în lume!
Produceam măr-furi, mașini și utilaje, pe care le vindeam în lumea întreagă și
aduceam bani în vistieria țării. Am dat la fier vechi mijloacele noastre de
producție, socotindu-le necorespun-zătoare, iar noi am împrumutat bani de la
băncile mondiale pentru a cumpăra mașini, utilaje și mărfuri din cele mai
îndepărtate țări ale lumii. Generații întregi de acum înainte nu vor putea să
achite datoriile țării făcute de generația noastră!
Nu ne-am oprit la atât! Am dat bani mulți europeni celor ce n-au muncit
pă-mântul și l-au lăsat ca ,,pășune”; am dat foarte puțini celor ce s-au
încăpățânat să pro-ducă ceva. Am încurajat vânzările celor mai bune câmpii către
străini și astăzi mai bine de 40% din terenul arabil al țării le aparține
acestora. Noi cumpărăm legume și fructe
din toate țările europene, din cele asiatice și americane, ba chiar și din
Africa de Sud! La ei se face recolta, la noi nu! Malovățul, alături de Cerneți,
erau principalele comune ale județului, care alimentau cu zarzavaturi
Severinul. Bunicul meu se ducea cu carul la piață cu roșii, castraveți, ardei
și altele, produse în locul său de la Negară, lângă Malovăț. Lunca Malovățului
era muncită până la ultima feliuță de pământ și-ți râdea sufletul văzând frumusețile și bunătățile din
grădinile de acolo! Azi, malovicenii
cum-pără zarzavaturi de la magazin. Au aspect de zarzavaturi, dar n-au
gust. Știm că sunt îndopate cu tot felul de chimicale, știm că dăm banii ca să
ne otrăvim pe noi înșine și pe cei dragi ai noștri, dar suntem mândri că nu mai
dăm noi cu sapa, că nu ne mai arde soarele-n postată, că putem să privim
liniștiți la televizor…! S-a distrus plantația de pomi a fermei, s-au distrus
ale ceapeului, dar puțini s-au străduit să planteze un pom, ca să aibă un copil
sau un nepot. Altădată era plin câmpul de pomi. Fiecare își punea pe locul lui
un pom doi, nu numai pentru fructe, ci și ca să aibă unde să pună masa, un-de să
se odihnească, atunci când lucra pe acel loc. Era câte un astfel de pom atât de
ma-re, de nu puteai să pui fructele lui într-un car, când era vorba de recoltat.
Astăzi, câm-purile sunt pustii. Locurile care altădată erau muncite și arătau ca încondeiate cu tot felul de culturi, cu pomi
risipiți, astăzi sunt izlazuri ale nimănui, cu câte un mărăcine rătăcit
ici-acolo. De cel puțin două ori pe an, cineva dintre noi are grijă ca să dea
foc și să pârjolească tot! Noi cumpărăm fructe de la magazin, aduse din Polonia, Italia, Tur-cia, Grecia, Iran și
Dumnezeu mai știe de pe unde! Ce mere bune erau ionatanele de la ferma din
Bârda! Ședeau la rând tirurile din toate Europa, ca să încarce mere, pere și
prune de la Bârda! Astăzi mai găsești pe
locul plantațiilor de atunci câte un scorumbar, câte un murar, câte un rug,
câte un scaiete și ce o mai fi, numai pomi și fructe nu! Oare, nu sunt acestea
fântâni înfundate?
Ne-a binecuvântat Dumnezeu pământul românesc cu tot felul de bogății,
cu mi-nereuri de tot felul, cu păduri, cu ape, cu pământ roditor. Vindem minele
de la Roșia Montană cu cele mai mari rezerve de aur din Europa, pământurile
petroliere le con-cesionăm unor firme străine. Austria nu are strop de petrol în
hotarele sale, dar firma austriacă ne
cumpără petrolul și ni-l vinde la pompă, nouă, românilor. Noi nu putem să-l
vindem. Când s-a construit hidrocentrala Porțile de Fier I, se spunea că
localitățile din zonă vor avea curent gratuit. După Revoluție, de sistemul
energetic al țării s-a ales praful. Au apărut tot felul de firme-căpușă, care
au făcut ca prețurile să explodeze. Unii produc curentul, alții îl transportă,
alții îl vând. Cei care-l transportă și-l vând sunt stră-ini. Românii nu puteau
să facă aceste operații! Azi, la prețurile pieței, îmi trebuie șapte porci
îngrășați, pe care să-i vând și să plătesc curentul consumat de familia mea
într-un an!
Împrumutăm sărbători străine și le
uităm pe ale noastre; ne părăsim religia noas-tră și îmbrățișăm religii străine;
distrugem familia formată din bărbat și femeie și lega-lizăm cele mai aberante
legături; părăsim muzica noastră populară și dansul nostru și divinizăm muzici
și dansuri străine, parcă scăpate din iad. Abandonăm atâtea legi ro-mânești,
dovedite sănătoase de-a lungul vremii și împrumutăm legi străine de ființa și
spiritul românesc. Aruncăm la coș marii voievozi ai neamului sau poeți și
scriitori pre-cum Eminescu, Sadoveanu, Arghezi și ne rezumăm la ,,cultura” de pe
facebook!
Oare, cât ne vom mai mulțumi cu
,,apa de robinet” adusă de aiurea pe conducte ruginite și vom lăsa fântânele și
bunarele noastre înfundate, murdare, pline de gunoaie și mortăciuni? De ce
trebuie să vină secetă și pârjol, ca să ne trezim și noi la realitate?
Din Revista „Scrisoare pastorală”
( Anul
XVI, Nr. 355; 1 – 15 August, 2017)
Comentarii
Trimiteți un comentariu