Scriitorii oraşului Nehoiu / George Băiculescu

ANTOLOGIA „Scriitorii oraşului Nehoiu” (II)

George Băiculescu

 

Născut la 19 ianuarie 1933, în comuna Colţi (satul Valea Sibiciului), publicistul şi scriitorul George Băiculescu (mai semna şi cu pseudonimele Adam Arbo-re, Marin Bradu, Gheorghe Sibiceanu sau Geo Ion Bai-cu), a urmat Şcoala Medie Tehnică din Buzău, devenind „nehoian” imediat după repartiţia sa la Întreprinderea Forestieră Nehoiu, unde va lucra până la pensionare.

Iată ce scria, la primele tentative literare ale cole-gului său de şcoală buzoiană, reputatul dramaturg Ion Băieşu: „Întors pe meleagurile sale, în creierul Munţilor Buzăului, Băiculescu s-a gândit că oamenii acestor lo-curi îşi merită un loc în literatură şi s-a pus pe scris. El ni-i arată pe aceşti oameni aşa cum sunt: oameni care săvârşesc o muncă aspră şi îndârjită, care duc o viaţă simplă, curată, cinstită şi care nu sunt deloc lipsiţi de conflicte acute, de trăiri subli-me.”

Criticul literar Laurenţiu Ulici consemna în cartea „Prima Verba” (cu referiri la debutanţii literari din anii 1975 – 1976): „Schiţele şi povestirile lui George Băiculescu evocă lumea aspră şi dramatică a tăietorilor de lemne, nu lipsită de un anumit lirism al solidarităţii cu pădurea... Este o legătură dramatică, într-un fel paradoxală; - plan-tatorii de păduri sunt în aceleşi timp şi tăietori de păduri - dar prezentă peste tot în viaţa acestor oameni, nu numai ca decor, ci şi ca univers lăuntric. Prozatorul pare acomodat cu mediul uman pe care-l evocă, ştie să observe sensurile mai ascunse ale întâmplărilor ce se petrec aici, este, cu alte cuvinte, competent în materie de comportament şi psihologie a pădurenilor”.

George Băiculescu a încetat din viaţă la Nehoiu, în ziua de 29 septembrie 2009. Lăsa în urmă nu doar o operă literară, ci şi amintirea bărbatului melancolic, care mă-iestrise cuvintele în tăcere, înlocuindu-le, adeseori, cu lumina de candelă a ochilor săi blânzi, mereu aprinsă în catedrala spiritului.

Spre Buzău, ultimul tren de noapte

Amintirii prietenului nostru, Nicolae Pascu

Merg de două ceasuri, dacă nu mai bine. Dumitru Brateş, din neamul gos-podarilor poreclit Butu - şi asta naiba ştie de ce - Dumitru Brateş înainte, iar în urma lui, la un pas, doi, Ghiţă Goşman, jandarmul. Dumitru are în spate o raniţă, nevastă-sa Dina, îi tăiase o orătanie, îi fiersese câteva ouă, îi făcuse nişte gogoşi şi o pâine de secară pe care o copsese în spuza din vatra sobei, şi-i pusese şi-o sticlă de ţuică.

– Poate îl cinsteşti pe locotenent, zisese Dina cu îngrijorare, punându-i în raniţă bruma de pacheţele. C-ai întârziat zilele astea.

– Nu-i din vina mea, replicase scurt, nepăsător parcă, Dumitru, deşi glasul lui trăda neliniştea. Nu vezi ce-i afară? Crezi că pe viscolele astea circulă trenurile?

– Circulă nu circulă, războiu-i război! mai spusese femeia cu blândeţe, nu însă fără un dram de reproş, aşa ca şi cum orice-ar fi, ordinea-i ordine, trebuie să ne su-punem ei!

Dincolo de geamuri, şuierul iernii scheuna ascuţit, vrăşmaş. Munţii de cremene, acoperiţi cu zăpezi îngheţate, vuiau.

– Fie ce-o fi, mâine dimineaţă plec, vorbise după un timp Dumitru, hotărându-se.

Se îngrijorase şi el, Dina avea dreptate: întârziase două zile.

Dimineaţa viscolul contenise. Când porniră, trecuse de prânz. Peste satul de munte, cu case joase, pierdute în nămeţi, din care se ridicau rotocoale subţiri de fum, ca nişte pânze de paianjeni, cernea mărunt, bogat, o ninsoare deasă şi pufoasă. În drum, urmele bocancilor cu talpă de lemn se acoperea repede, ca şi cum nimeni nu l-ar fi călcat. Ghiţă Goşman spera să prindă ultimul tren de Buzău în seara aceea, pentru ca de-acolo să-l ia pe cel de Moldova, să sosească în zori la regiment.

– S-apucăm măcar să trecem pă lumină de Stâncile Morţii, dădu el glas unui gând ascuns care, se vede treaba, îl frământase.

Dumitru nu luă în seamă vorbele celui din urmă, semn că nu spuse nimic. „Aha, îi e teamă!” gândi însă. Cunoştea şi el drumul, greul de trecut de Stâncile Morţii.

În vale, satul se pierdea în cernerea molcomă a zăpezii. Cei doi drumeţi urcară pieptiş cărarea troienită, tăind pădurea de fag, spre Podul-Calului. Dumitru era un bărbat înalt, spătos, asprit de greu şi de anii tranşeelor, cu sprâncenele negre, stufoase ca nişte smocuri de iarbă. Celălalt, dimpotrivă, scund, dar îndesat, cu un dram de mus-taţă sub nasul borcănos, ciupit de vărsat. Îşi ţinea de curea, atârnată de umeri, arma, pregătit s-o folosească la nevoie.

Un timp merg tăcuţi, parcă n-ar avea ce spune. Sau au prea  mult şi nici unul nu îndrăzneşte să înceapă, să rupă pactul tăcerii. Se cunosc de mult, dinainte de începerea războiului. Ghiţă Goşman era dintr-un sat vecin, din Râpele. Într-un timp au avut un conflict, neplăcut desigur. Dumitru era în vorbă cu Dina şi Ghiţă venise într-o dumi-nică, după Paşti, cu ai lui, câţiva flăcăi, s-o fure de la horă. Dumitru aflase printr-un văr din Râpele. Spre seară, când jocul era în toi, ca de spartul târgului, îl chemase pe Ghiţă mai de-o parte, în marginea pădurii de meste-ceni.

– Măi, am să-ţi zic o vorbă, i-a spus Dumitru blând, ca şi cum nu ştia nimic de planurile lui.

– Ce-i, mă a lu’ Brateş? întrebă Ghiţă nedumerit, nebănuind ce se întâmpla, dă’-şi mestecă vorba; Dumitru i-a trântit doi pumni în faţă. Ghiţă s-a clătinat, nu se aştepta la aşa ceva.

– Ce-ai, mă? Ai căpiat?!

– Ştii pentru ce? a întrebat a lu’ Butu, prinzându-l de pieptul cămăşii.

– A, eu… eu…

– Dacă te pune naiba să te-atingi de Dina, mărunţele te fac.

Ghiţă Goşman holbase ochii. Ameninţarea, vocea aspră, hotărâtă a lui Dumitru, lumina de oţel întunecat din priviri, n-arătau a glumă.

De atunci nu se mai văzuseră. Dumitru ştia că Ghiţă Goşman, fiul cârciuma-rului din Râpele, făcuse ce făcuse şi ajunsese jandarm în Măgura, comuna de care apar-ţinea şi satul lui.

– Mă, Dumitre, tu ai cam dat cu bâta-n baltă! observă la un moment dat Ghiţă Goşman, aducându-şi aminte parcă de ceva, ceva ştiut numai de el, ca să-l pună pe celălalt într-o lumi-nă proastă.

Dumitru se opri cercetător. Îl aşteptă.

– Ce vorbeşti, dom’ jandar? râse el, dezgolindu-şi dinţii mari, albi. Ştii tu mă?! mai spuse cu râsul în ochi.

– Se ştie, confirmă celălalt.

– Ce se ştie?

– Că eşti un element recalcitrant.

– Ce-i aia? făcu Dumitru cu ironie pe niznaiul.

– Ştii tu mai bine.

– Ei, da! E-te, asta n-o ştiam! Auzi la el! Că sunt… cum ziseşi?!

– Recalcitrant, repetă celălalt neprinzând ironia lui Dumitru Brateş.

– Re-cal-ci-trant! silabisi Dumitru. Bravo, dom’ jandar, înveţi!

– Ei, ce să facem? Meseria, Dumitru Brateş, triumfă Ghiţă Goşman, înfrun-tându-l.

M-da, meseria! Porniră. Pe căciuli şi pe mantale li se aşternuse un strat gros, alb, de zăpadă. De sus, cernerea fulgilor se rărise. Aerul deveni mai rece, mai îngheţat, mireasma pădurii în iarnă mai puternică. Printre arbori se iţise ameninţător viscolul.

Ghiţă Goşman îşi continuă gândul:

– C-ai aţâţat soldaţii să nu lupte împotriva bolşevicilor.

– Chiar, mă?!

– Da, şi asta se ştie. Se ştie - şi sus, şi-aici la noi, la post.

– Ia te uită! replică Dumitru mergând înainte. De-aia cei cu care ne aliarăm o făcură fiartă la Stalingrad; că i-am aţâţat eu să nu lupte!...

– Asta-i altă poveste.

– Alta, alta, dar se dădură cu capul la fund. Aproape şapte luni de luptă, trei sute de mii de prizonieri cu feldmareşal cu tot, plus împuşcaţii şi îngheţaţii tranşeelor, e ceva, nu? Iar eu - auzi?! - habar n-aveam că de la mine li s-a tras…

– Ei, tot noi vom ieşi învingători, se auzi glasul ca un crez al lui Ghiţă Goşman.

– Hm! Şi asta se ştie?! râse din nou Dumitru.

– Şi! făcu celălalt superior.

– Măi, măi… da’ că eu te-aş trimite undeva - ştii tu unde - se ştie? Asta se ştie, dom’ jandar? vorbi Dumitru, preluând o înjurătură de la taică-su.

– Eu ţi-am vorbit frumos şi tu… Când îţi zisei c-ai dat cu bâta-n baltă, n-am greşit. Dovadă, faptul că nu te-ai prezentat la regiment.

Dumitru Brateş tăcu. Simţi în nări, adusă de vântul iernii, mireasma dulceagă, crudă, de muşcată - muşcată roşie, abia înflorită în fereastra casei. O văzu şi pe Dina, aşa cum rămăsese în poartă, cu plânsul în ochi - din mândrie neslobozit încă, cu basmaua legată sub bărbie, în ninsoarea ce cădea din abundenţă. Cu puţin timp înainte, când tocmai se pregătea de plecare, auzise bătăi în uşă - dese, insistente. Dina deschisese cu frică: în uşă se afla Ghiţă Goşman, cu arma pe umăr. Dina pălise, Dumitru îi simţise spaima, neliniştea.

– Lasă, o să fie bine. Ai grijă de Ionel. Şi de tine, îi zâmbise el la plecare.

– Eu ţi-am vorbit frumos! reluă Ghiţă Goşman, parcă nevrând să renunţe la un gând, o străfulgerare, dar şi vexat de tonul ironic, zeflemitor, al lui Dumitru.

Imaginea Dinei dispăru.

– Aşa-i! replică Dumitru cu glas moale, dându-i dreptate. Ce vină ai? Tu îţi faci datoria, execuţi un ordin…

– …Urmăriţi, prindeţi şi arestaţi!

– Da, execuţi un ordin, iar eu duc povara mea.

Nimic nu se schimbase în sistem, totul funcţiona perfect, după normele clasice! Trenurile nu circulau, dar ordinul sosise. Şi încă la timp. Pe ce cale, oare?!

Un val de zăpadă îngheţată îl făcu să se oprească. Cu mâinile prinse una de alta, Dumitru îşi şterse zăpada de pe faţă. Ghiţă Goşman se întoarse cu spatele, ferindu-se.

– Crezi că-mi convine să plec acum, să te duc la regiment? spuse el când şuieratul viscolului se potoli puţin.

– Mă duceam şi singur, ţi-am spus doar.

– N-am avut încredere.

– Trebuia să ai. Era mai bine.

– Zău?!

– Trebuia să ai, repetă Dumitru. Niciodată nu ştii ce ţi se poate întâmpla, aruncă apoi sfidător.

Îşi vorbeau duşmănos, vrăşmaş.

– Ştii ce te-aşteaptă după asta? întrebă Ghiţă Goşman, frecându-şi un picior de altul.

– Nu, răspunse Dumitru sec.

– Ei, nu!

– Chiar nu ştiu.

– Ei, asta-i! Chiar nu ştii? se miră Ghiţă Goşman.

– E-te, nu ştiu!

– Ei, asta-i! pufni Ghiţă Goşman bucuros că ăla, Dumitru Brateş, nu ştia. Curtea Marţială, dom’le! Curtea Mar-ţi-a-lă!

– Ei, da! replică Dumitru vădit curios E-te-te, mă! La asta chiar nu mă gândisem.

– Ar trebui să te gândeşti.

– Îţi mulţumesc că mai făcut atent, de-acum am la ce mă gândi!

– Tu râzi.

– Nu, nu râd deloc. Iau totul în serios. Dar pentru asta nu trebuie să-mi porţi tu de grijă.

– A, nu! Ziceam şi eu aşa…

– … de florile mărului! nu-l slăbi Dumitru Brateş.

Ghiţă Goşman porni primul. Un timp tac amândoi, suspectându-se. „Ar trebui să-i iau drăciile alea, gândi jandarmul. Merge greu şi-i obositor, dar s-ar putea să m-atace. Sau să fugă. Am însă arma, se linişti apoi, şi gaia l-a luat. Nu vreau să-mi găsesc beleaua din cauza lui!”; „Dacă-mi ia cătuşele, mă poate împuşca, nenorocitul! Zice c-am fugit de sub escortă, îşi spuse Dumitru, aflând parcă gândurile lui Ghiţă Goşman. Da, zice c-am fugit de sub escortă, totu-i scuzabil”; „Dracu s-o ia de treabă! îşi continuă gândul jandarmul. Dracu s-o ia!”

–  Da, reluă Dumitru insinuant. Niciodată nu ştii ce ţi se poate întâmpla.

– Mie, nimic, vorbi celălalt superior, călare pe situaţie. Am puterea, pe când tu…

– Ai arma, ai şi puterea!

– Păi…

– Iar eu am cătuşele, nu ne-am cocoţat amândoi pe aceeaşi treaptă.

– Vezi?! Degeaba am încerca să ne luptăm, mă aflu pe treapta de sus, râde cu satisfacţie cinică jandarmul.

– Nu eşti prost, dom’ jandar! Nu eşti prost deloc.

– Numai tu m-ai crezut prost.

– Eu? Greşeşti dom’ jandar” Dimpotrivă, ai fost un băiat isteţ, altfel nu ajungeai ce-ai ajuns!

– Vezi, mă Dumitre! jubilă Ghiţă Goşman.

– Dacă eram eu acolo - ştii tu unde - de mult erai şi tu în linia întâi, sub focul plumbilor.

Lăsară în urmă exploatările forestiere din Bradu, cu surlele şi bordeiele negre ale tăietorilor de arbori. Câteva firişoare de fum se înălţau prin acoperişurile şubrede, semn că oamenii se astrucaseră de-acum la adăpost şi căldură.

Ieşiră, în sfârşit, în Podu-Calului  un ochi de lumină în pădurea uriaşă, aco-perită acum de-o pătură deasă de zăpadă. Ninsoarea încetase de mult, se lăsase ger aspru. Viscolul spulbera şuierător zăpada, învolburând-o în trâmbe uriaşe. Cerul în-tunecat dispăruse. Pădurea vui sinistru, a moarte. Ghiţă Goşman tresări. Apoi se în-toarse cu spatele la spulber, aprinzându-şi cu greu o ţigară. Mireasma dulceag-amăruie, plăcută, sosi la Dumitru, ademenitoare.

– Ei, fir-ar să fie! îşi spuse

–  Fumezi? întrebă jandarmul

– Îhî!

– Să-ţi aprind una?

– A, nu! refuză cu hotărâre Dumitru Brateş.

Conciliant, Ghiţă Goşman îi puse între buze propria ţigară.

– Ia, trage un fum, zise.

Se priviră în ochi. Pentru prima dată, de când porniseră, îşi aşezară privirile unul pe altul direct, cinstit, omeneşte. Până atunci ochii arseseră dintr-o parte, chiorâş, duşmănos.

Dumitru trase însetat, cu voluptate un fum, apoi îl slobozi în aerul îngheţat. Ghiţă Goşman sta rezemat de-un fag bătrân, cu scoarţa scorojită, din marginea pădurii.

– Să mergem, propuse el pe neaşteptate, aruncând chiştocul aprins în zăpadă.

Era grăbit, neliniştit. Resimţea dezlănţuirea viscolului, înserarea era pe-aproa-pe. Spera însă să traverseze Stâncile Morţii pe lumină; cu lanterna pe care o avea la el nu făcea mare brânză. Îşi căută ceasul. Îşi aduse aminte că uitase să şi-l lege de bu-zunar. nu-i nimic! E timp, e încă devreme!

Drumul coboară pe marginea râului îngheţat. Dar nu mai este cel cunoscut, l-au înghiţit nămeţii. Dumitru merge în faţă, parcă s-a depărtat cam mult. Sau i se pare jandarmului. Taie cu greu, dar hotărât, bărbăteşte, troienele.

„Trebuie să-i scot nenorocitele alea” îşi spuse. Da, înainte de... Nu mai e mult şi sosim la Stânca Morţii! Trecem de prăpastie, de colţurile de cremene vânătă, co-borâm în şosea, spre gară. Avem timp, prindem şi ultimul tren de Buzău, şi sănătate! Scap de beleaua asta!”

Se simţi încălzit, o bucurie nouă îi inundă sufletul. Se şi vedea în tren ostenit, picotind şi picurând în clătinarea uşoară a vagonului, în zgomotul sacadat al roţilor, ca un cântec venit de departe. A naibii treabă! N-avusese el chef de aşa ceva acum!

– Da, mă, se auzi vorbind tare, concluzionând parcă, adresându-se lui Dumitru. N-aveam chef să te duc pe tine la regiment!

Dumitru nu-l auzi. Crivăţul se stârnise din nou. Valuri de zăpadă sticloasă se năpustiră bezmetice pe valea râului, învârtejindu-se în pulberi tulburi, tăioase. Dumitru Brateş mergea tot în faţă. Ghiţă Goşman îi vedea spatele lat, cu raniţa militară prinsă de umeri. Printre arbori, crivăţul îşi făcea de cap, bătând avan. Vuietul lui aducea a urlet îndepărtat, nedesluşit, de fiară. Ghiţă Goşman ascultă atent, speriat parcă de un gând.

– Viscolul! se linişteşte. Al naibii scheaună!

O nouă învolburare a zăpezii învălui valea, întunecând-o. Un vaier de durere străbate bătrâna pădure. Urletul de fiară se apropie, devine înfiorător. Ghiţă Goşman ascultă din nou. De data asta, urechea nu-l mai înşeală. Îşi simte bătăile inimii oprindu-se. Pe şira spinării i-alunecă un şarpe de gheaţă.

– Dumnezeule, lupii!

– Dumitre! strigă el speriat, cu glas străin. Hei, Dumitru Brateeeee-ş!...

Şuierul vântului îi fură strigătul neauzit, aruncându-l în învolburarea fantoma-tică a zăpezii…