Ştefan Doru Dăncuş - PROZĂ

Ştefan Doru DĂNCUŞ 

DINCOACE DE GEAM 

                        - fragment de carte -

Ceața de-afară s-a risipit. Trebuie să plătesc la poștă pentru căsuța poștală - din ce în ce mai goală; tot mai multă lume uită că exist. Numai bine, am li-niște pentru a lucra la revista „Jurnal provizoriu”. Asta ar putea fi calea, ușa deschisă despre care vor-beam dimineață cu Gabriella, acest ultim motiv de-a mai fi scriitor pe-aici, printre viermii ce nu pregetă a-mi mânca sistematic timpul în care ar trebui să construiesc trepte spre Cer.

Poate fi „Jurnal provizoriu”, ca revistă, o ultimă rezistență a scriitorilor, un final act de îndrăzneală pe care să-l opun internetului, electronicelor și dorințelor de parve-nire? Un mod de comunicare neobișnuit, neașteptat, picat din cer?

Incredibil, în acest moment, dintre blocuri se înalță un „Cucurigu!” - presupun că cineva crește găini prin vreun garaj.

Voi merge în cele mai importante orașe ale țării, voi vorbi cu cei mai deschiși profesori de limba română și voi spune elevilor lor de ce e bine să scrie un jurnal; chiar voi publica astfel de materiale! N-am bani. Voi merge cu „nașul”. Ah, trenurile Româ-niei!

Nu prea știe nimeni pe lumea asta ce are de făcut, iar dacă e vreunul, ca mine, e împiedicat să facă. Ordinar și ticălos e că nu știm cui să răspundem cu aceeași monedă. Potrivnicii se ascund în spatele unor funcții, funcțiile - în spatele unor instituții, insti-tuțiile - în spatele unor normative de guvern, normativele - în spate guvernului, guver-nul - ...?

Trebuie dezintegrat definitiv guvernul, altfel o vom lua razna, vom fi o țară zom-bificată. Guvernul nu înseamnă oameni, înseamnă teorii tipărite pentru cei cu „funcții”. Să oprim tiparul acestora. Ținta: tipografia de unde pleacă lanțurile. Netipărite, lanțu-rile vor rămâne în sălile unde-și dispută zalele preafericiții senatori și deputați. Ar tre-bui să dispară, așadar, Monitorul Oficial. Ce-ar fi dacă...?

Luat de la bibliotecă „Pe muntele Ebal” al lui Teohar Mihadaș. După Ioan Ioanid - altă lectură cutremurătoare.

M-am dus la mama și-am întrebat-o de ce nu m-a învățat să fur, să mint, să înșel să fiu ca toți cei ce trăiesc pe străzile României; sau ale lumii.

- V-am crescut creștinește, a spus ea.

- Dar partidul comunist nu era creștin! am replicat eu, știind că a fost „membră de partid”.

- Lupta mea a fost să vă cresc pe voi, nu să aștept avioanele americane.

- Iată unde-ai ajuns, crescându-ne în moralitate și ambiguitate socială: în afară de mine toți copiii îți sunt în străinătate, chinuindu-se să supraviețuiască rigorilor de-acolo. Îmi spui mie să-ți trimit bani, n-ai curaj să ceri celor plecați iar cum eu, „educat creștinește”, nu pot fi escroc și ticălos ca societatea, n-am bani nici pentru familia mea. Voi, părinții noștri, ne-ați făcut „carne de tun” fără să știți ce faceți. Atunci când eram mici ar fi trebuit să ne abandonați pe bulevardele „construirii socialismului”, nu la ma-turitate, când în locul cătușelor securiste ne închid mâinile cătușele financiare ale mag-naților din Occident!

- V-am crescut. În asta mi-am irosit viața. Judece-mă Dumnezeu, nu tu, a răs-puns.

N-am mai obiectat, mă simțeam rău.

Am reluat discuția telefonic, după o vreme; la final m-am simțit la fel de rău: sfârșit, împrăștiat, nevolnic.

Dar „Ține minte, sfârșitul nu-i aici” - cum sună o piesă cântată de formația „Pa-sărea Colibri”.

Realizare: am terminat lucrul la „evanghelia”. Urmează ultimele retușuri (le voi face în timp ce voi culege manuscrisul la calculator), după aceea un print și după... Dumnezeu știe, sper să nu ajungă lângă celelalte, în lada din debara ori sub pat. Nu simt nici o teamă față de modul în care ar fi privită de critica literară - e, însă, dureros gândul că am mai ridicat o construcție inutilă prin imensitatea căreia mă plimb numai eu.

M-am trezit în plină noapte cu impresia că am ceva de făcut, ceva ce am uitat. M-am apucat de fumat, m-am chinuit să-mi amintesc ce am uitat. N-am reușit. Mi-am pus un pahar de whisky produs de scoțieni, mi-a trimis M. Demianciuc o sticlă; nu-mi place, dar e singura băutură pe care-am găsit-o prin casă.

Mulțumire și împăcare: am mai terminat de scris o carte. Ar trebui să mă ocup și de publicarea volumelor mele, nu numai de scrierea lor. Am auzit că în alte țări există agenți literari; poate există și-n România dar eu n-am aflat de asta.

O cană cu apă. Încă o țigară, încă un pahar din sticla scoțiană. Până și câinele doarme. Mi-ar plăcea ca în noaptea asta să ningă și dimineață să cumpăr o tablă de șah.

Mi-e silă, mi-e rușine, dar voi scrie cartea „Amintiri din prea-pușcărie”. Sper să n-o dau în bară cu sănătatea (plămâni și inimă – fumez mult, stomac, ficat etc. – mănânc puțin). Ori să nu fiu ucis pe undeva de vreun seamăn al meu care crede că dacă am o firmă, am și portofelul burdușit.

Azi, venind cu microbuzul de la București, am imaginat o poezie: praf și pulbere s-a ales de ea după ce am ajuns - am stat o oră și ceva să plătesc factura de gaz.

Sunt cu nervii întinși (nu, nu la maximum) și mi-am luat o sticlă de coniac. Singur în bucătărie. Democrația Occidentului e legea spartană - rezistă cine poate; respectiv, dacă un copil se naște mai firav, trebuie aruncat în prăpastie. Să rămână doar exemplarele puternice, definitivate, apte să creeze războaie pentru a stăpâni lumea. Suntem în România, anul 2006. „Cine nu-i corupt ca noi, va dispărea”, pare să fie politica șefilor țării.

Înnebunesc, Doamne-Dumnezeule? Lasă-mi vreme să recitesc măcar o parte din „Cartea de bucăți” a lui Dan C. Mihăescu - să dispar în demență cu imagini frumoase; cabana mea din Cozia, visul meu, liniștea mea! Neputința mea.

Nu mă mai interesează nimic: dreptul și datoria - ambele - să scriu. Uneori - rareori - să mai și vorbesc. Sunt aproape doborât. Unde sunt cărțile mele, treptele mele spre Cer? Beau foarte multă cafea: ce voi pierde întâi, inima sau mințile?

Nu mai știu de voi face revista „Jurnal provizoriu”. Speranțele privind revista „Singur” - nule, cel puțin până azi. Imaterialitatea mea - din ce în ce mai pronunțată. Mă gândesc la familie: Dumnezeu investește acolo unde crede El că e bine. Chiar dacă dispar, las în urmă doi. Hidra antică - exemplu. Nu-s în regulă cu timpul ăsta, nu-l pot controla - cei 500 de ani mă apasă, îmi sunt năpastă și mulțumire. Nu prea mai pot face „față frumoasă”,  deși pot crea potoliri ale violenței - e drept, pe trenuri insalubre de navetiști, unde altundeva?

De la coniac, stomacul îmi face figuri; beau, fumez, am ceai de scorțișoară. De-ar da pe-aici vreun extraterestru, ar descoperi că pământenii o duc nemaipomenit de bine, ar zice că totul e good, nu cum a opinat Gabriella, secătuită, la ora 17.00: „Pentru români, a plăti gazul în 2006 e un act de eroism”. Observație legitimă - în zadar i-am explicat că Iliescu și ai lui ne-au întârziat, în context european. Cu 15 ani. De calvar. De pușcăriaș în vasta închisoare cu deschidere la Marea Neagră. Gabriella nu minte, are intuiția femeilor din Dacia. Nimeni nu i se poate opune, nici măcar pușcăriile mele.

Găsit anunț în „România liberă”: angajează ziariști cu experiență. Voi expedia C.V.-ul, deși n-am nici o încredere - nu se înghesuie nimeni să angajeze astfel de ziariști. Nu contează, am și alte variante de-a supraviețui prin țara asta.

E adevărat, am un fel de seninătate. Beau din coniacul rămas de-aseară. Stranie ocupație! Să mai trăiesc în România ori să mai și mor?

În altă ordine de idei: când voi începe să tipăresc, totuși, cartea mea? De câteva luni de zile îmi tot iau avânt și nu sar mai departe de limita cumpăratului hârtiei. Amâ-nările acestea succesive mă macină. Cu inima-n dinți, voi trece pragul înfăptuirilor practice.

Mi se arată 40 de zile de post dar nu pot preciza momentul în care mă voi aban-dona acestui timp necunoscut, căci din aceste posturi ies de fiecare dată altul. Ca și cum nu eu m-aș întoarce, ca și cum altcineva mi-ar reface invers pașii: ar reveni în lume cu informații mai complete despre misiunea ce i-a fost încredințată.

Cineva bate la ușă. „Sunt de la Fundația umanitară..., colectăm bani pentru o fe-tiță oarbă.”. Am dat și nu mi-a trebuit chitanță.

Acum știu: acolo unde apare un gol în educarea omenirii își manifestă și Dum-nezeu prezența, umplându-l. Același lucru fac și oamenii, cei conștienți: umplu golu-rile mai mărunte care apar de-a lungul scurtei lor existențe.

Ziua cerșetorilor. O fetiță de țigan bate la ușă, cere bani. Ce-i de făcut?

Fulguiește. În dimineți ca asta mi-e lehamite de toată alergătura. Dacă ar fi mai cald, aș merge să mă plimb pe malul unui râu.

Dumnezeu este bun. Rămâne de văzut cât de buni suntem și noi cu aproapele nostru care, obișnuit să ceară bani, a uitat că menirea lui este să ajute un alt aproape. Această uitare a creat relațiile sălbatice ale societății în care trăim și pe care aproapele nostru o apără îndârjit, ca pe lumina ochilor.