Copilul cu părul albastru (poeme de Lucian Mănăilescu)

Poeme din volumul în pregătire FRACTALI

de Lucian Mănăilescu

I. Copilul cu părul albastru

Străinul

Cele mai frumoase lucruri

sunt cele care nu există

decât în amintire...

Cineva povesteşte despre fericire,

despre râuri şi nori

şi despre cântecul privighetorii...

Străinul acela seamănă teribil cu

fotografia copilului cu păr albastru...

Doamne, câte lucruri poţi ucide

cu iubirea!

Basm

În Valea Plângerii ne jucam de-a îngerii.

Eu şi tu când eram şi când nu,

dinspre poveste nu mai aveam nici o veste

nici un zbor, dar pe vremea aceea

se copilărea anapoda de uşor.

Verdele era amar, târziul hoinar, amiezile

înnebuneau prin toate livezile

din care furam pe înserat

umbra merelor cu gust rotat

şi umblam desculţi şi tehui ca nişte ai nimănui -

hăt, departe, până într-o carte unde se afla

mincinoasa tinereţe fără bătrâneţe

şi viaţă fără de moarte…

Daruri

Un copilul se joacă

cu sfere şi cuburi...

În memoria lui o istorie netrăită

fisurează vitralii incandescente

şi umbrele îmbătrânesc pe

coridoare oarbe...

Dar mâine va veni Moş Crăciun,

cu sacul doldora de haşiş în spate,

şi copilul va fi fericit:

„Merry Christmas!”, „Happy New Year!” -

aclamă soldăţeii de plumb...

Bine v-am găsit, dragii Moşului!

Spuneţi frumos poezia şi

duceţi-vă la culcare printre nori!

Vechi album

fiului meu de demult

Erai frumos ca un cais înflorit,

te legăna vântul printre miresme

străvezii şi aripi de fluturi

iar în umbra ta o ceată gălăgioasă

stârnea depărtările...

Eu te priveam din spatele

geamului deschis,

fără să ştiu că bucuria are gheare

şi colţi de lup, fără să văd că

te duci tot mai departe

şi că jocurile tale nu se

mai întorc în livada

din spatele casei.

Eu te priveam… te privesc şi acum

în fotografiile îngălbenite

în care mă ascund uneori

aplaudându-ţi tumbele fericite...

Cioburi şi desene rupestre

Oameii mor uneori înainte de a trăi! -

unii se transformă în pietre, alţii în baloane

colorate care se sparg, umplând

golul de aer cu cioburi şi desene rupestre.

Mă gândesc la asta în timp ce vorbesc

cu un copil care nici măcar nu există…

El îmi povesteşte despre prietenii lui

din infern : „E tare bine acolo, şi sunt fericit! -

îmi spune el trist - îngerii dărâmă noaptea

zidurile abstinenţei, obosiţi de mirodenii

şi de bunătate, vin şi ei să respire aerul de catran

şi să urle, să fie liberi până la disperare...”

Îl ascult şi, ca să-mi treacă timpul,

îi pictez în ochi valurile mării

iar foşnetul lor începe să picure la streaşina nopţii.

Cercuri

Copilul cu părul albastru

desenează cercuri pe nisip

un cerc pentru aripi, un cerc

pentru inimă, un cerc

pentru tăcere şi încă unul,

rostogolit pe furiş printre umbrele

asfinţitului în flăcări...

Dar copilul cu părul albastru e nefericit,

nu-şi mai aduce aminte

cum se rostogoleau cercurile

când ele erau dimineţi şi zăpezi,

le lasă căzute acolo şi pleacă

fără să ştie încotro...

În urma lui, marea

ţipă la nori şi la vânt şi la păsări:

„Noli tangere circulos meos!

Noli tangere...”

Salină

Peştii mei de degete înoată

în părul tău albastru şi

inima mea freamătă sub carapacea

albă a întunericului.

O mie de ani şi încă o mie

de ani au trecut de ieri,

de când vuietul mării

doarme legănat

sub pleoapele unui munte

de sare...

Fotografia necunoscută a eroului

Fiul meu a primit ordinul de mobilizare

pe când era fericit… Trăia, în vremea aceea

într-un ţinut de linişte şi aripi multicolore…

Seara se căţăra pe deal şi număra stelele;

îmi povestea cât de greu a ajuns la prima

dintre ele, repetându-i numele cu exasperare,

în petale de flori, în ninsori şi în ochii cenuşii

ai dezamăgirilor cotidiene.

Dar Patria e Patrie, ea nu te cheamă să-i

înalţi castele şi privelişti luminoase,

ea te cheamă pe câmpuri neştiute de luptă,

să-i aperi pământurile ascunse şi boabele

de rouă din ochii bătrânelor arhiducese.

Ea te cheamă să ucizi şi să fii ucis

printre mausolee şi imnuri, şi tu o aperi

până la ultima suflare, pentru că porţi

în buzunarul de la piept al vestonului

o fotografie veche cu mama, cu tata şi cu

pisica languroasă a copilăriei…

Mult timp n-am primit veşti de la el,

doar comunicate laconice de la generalii

glorioşi, care cucereau regn după regn

şi aruncau peste umăr decoraţii de tinichea

şi bănuţi cocliţi din buzunarul lui Dumnezeu.

În cele din urmă a venit şi scrisoarea

cu chenar negru, ca atâtea alte

scrisori copiate la indigou, în care

se mulţumea, de-a valma,

celor nimeriţi de gloanţele oarbe…

Despre locul mormântului, cei trişti

sau neîncrezători, nu au decât

să îngenuncheze şi să-şi ridice ochii

spre groapa comună din cer!

Noapte cu lună

Copilul cu părul albastru stă rezemat de lună

şi visează. Peste umbra lui trece şopârla ursitei,

dar el nu-i aude foşnetul, el culege cireşe amare

pentru buzele fetei de chihlimbar. Marea Thetys

leagănă norii pe cer, timpul se scaldă în timp,

copilul cu părul albastru întinde o mână

spre jucăriile zeilor şi cochilii de răşină

se preling sub pleoapele altui mileniu.

În aşteptările lui vinovate, printre cetăţi

şi ziduri străvechi, copilul cu părul albastru

îşi desenează linii în palmă: „Uită-te

şi tu, orbule, uită-te cum se topesc toate astea

într-un fulg de zăpadă... Aici e o cumpănă, dincolo

o zodie mincinoasă, vămuită de întâmplări!”...

E noapte demult, e prea multă noapte…

Copilului cu părul albastru îi cade luna din piept.

Pierderea numelui

În amurgul de la marginea lumii

flutură zdrenţele vântului …

Peste prundişul secundelor

trece un nor crenelat

şi copilul cu părul albastru

se joacă cu pietricelele numelui lui...

Le aruncă tot mai departe,

tot mai încrâncenat,

până rămâne singur şi bătrân

şi fără nume, în vânzoleala fără noimă

a liliecilor serii...

O mie de uşi şi o mie de ferestre...

De aici te poţi rostogoli în cer -

surâde ursitoarea -

sau poţi uita, între pereţii copilăriei,

ispitele cu ochi încercănaţi de lumină…

E un fel de tărâm al fericirii, cu o mie

de uşi şi o mie de ferestre!

Dar numai uşa asta să n-o deschizi!

În bezna de acolo eşti tot tu,

pândindu-te cu gânduri ucigaşe!...

Foarte departe

Cântecul meu e roşu, de pe buzele lui

se prelinge urletul tăcerii...

Şoaptele lui nu mai aleargă

prin păduri iluzorii,

nu mai ştie să ningă, e trist

şi neauzit, şi târziu...

Cântecul meu de acum

e disperarea mării care îşi molfăie

valurile între gingiile hulpave -

atât a mai rămas

din zidirile lui cuneiforme,

în urechile surde ale zeilor

Cândva inima lui era o singurătate

căutându-şi urmele spre casă,

prin praful drumului...

Dar era fericit, poposea

prin bâlciuri cu oameni săraci,

fericiţi şi ei, nebuni şi ei,

mergând şi ei

către un loc anume,

care era tot mai departe.

Şi îi era dor, mai ales de tine,

în dimineaţile când îl asurzeau

privighetorile şi greierii.

Mai ales de când ai plecat

în Arcadia din nori şi te-au plâns

toate ploile lumii, mai ales de tine

i se făcea frig şi foame...

Cântecul acela, oh,

cântecul acela l-am uitat!

În viscolul lui

a apus soarele nopţii...

Am ucis copilul cu părul albastru

I-am văzut chipul şerpuitor

strecurându-se printre umbrele

înserării şi nu mi-a fost frică...

N-am fugit, chiar mi-era sete

de o otravă mai tare ca viaţa...

Cu o singură mână, ca Laocoon,

am încleştat gâtul prelung

al singurătăţii şi soarele s-a zvârcolit

până la vremea apusului

şi mâna mea de marmură a rămas

spânzurată în aerul orb.

Nu m-am clintit nici atunci

când haita întunericului

mi-a adulmecat inima, nici atunci

când dimineaţa mi-a sfâşiat amintirile…

Cu ghearele şi cu dinţii m-am luptat,

până n-a mai rămas nimic în locul acela,

până când au început stelele să urle.

Acum stau la priveghi, pentru că ştiu

ceea ce nu ştie nimeni:

eu am ucis copilul cu părul albastru…

Ocrotirea Minotaurului

Eşti fiul meu, ascunzişul din Knossos

nu mă lasă să uit asta…

Îmi recunosc în tine chipul de fiară,

pe care l-am pierdut sub faldurile regale.

Şi numai aşa pot să te apăr,

numai zăvorându-te în întuneric,

numai rătăcindu-mi zi de zi amintirile

în poftele tale hulpave...

Numai aşa, ascultând cum îmi sfărâmi oasele,

de fiecare dată ale altui chip,

sfâşiindu-mi măştile şi adulmecându-mi

sângele prelins pe lespezi…

Până voi fi o mie de tineri morţi,

până când oasele mele vor albi vuietul mării...

Zidire în lacrimi

(soţiei mele)

În biserica în care te-am zidit

stai pe cioburi de întuneric...

O, Doamne, în genunchi stai

strivită de aşteptarea zorilor

şi umbra copilului nostru

se joacă prin preajmă

de-a v-aţi ascunselea

şi râsul lui e albastru

şi ţie ţi-e frig şi sfinţii

din lacrimile mele

se scurg pe catapeteasma altarului

în lumina lumânărilor palide!...

Cântec de leagăn

Ce roşii sunt macii din inima mea!

Roşii ca asfinţitul, roşii ca tăcerea,

roşii ca ochii păsărilor ce migrează

în cârduri spre continentele din cer…

O mare nestatornică mă sărută pe buze,

doar atât mi-a rămas, o mare în flăcări

legănând amintirea fiului meu:

– Nani, nani, moarte! Nu plânge!

Aleargă prin somn, joacă-te de-a tristeţea,

şi de-a păsările… Nani-nani!...

Întoarce-te acasă

Întoarce-te acasă, copile drag!

Mama ta leagănă o piatră,

mama ta leagănă un trunchi de copac...

Eu îmbătrânesc lângă fereastră

şi ploaia se uită la mine şi plânge...