LECŢII DE ISTORIE
Datoria
faţă de ţară
LECŢII DE
ISTORIE
 |
| Regele Ferdinand |
Atunci, în pofida greşelilor inevitabile la această
răscruce bântuită de furtunile istoriei exista o ierarhie a valorilor naţionale
autentice, un cuvânt al lui Iorga, un vers al lui Goga sau un gest al lui Ion
I. C. Brătianu având un impact major în conştiinţa na-ţională. Desigur, atunci
nu existau în Parlament oameni cu studii la fără frecvenţă, iar doctoratele se
obţineau la Paris şi la Viena, nu la Ciorogârla. Şi mai era ceva: dacă Ţara
onora şi răsplătea meritele, în egală măsură ea pedepsea oportunismul, hoţia şi
tră-darea.
Din filele remarcabilei cărţi despre care vorbeam (Însemnări din Războiul Romnâniei Mari de
Dr. Vasile
Bianu, apărută la Editura Institutului de Are Grafice „Ardealul” din Cluj, în 1926), carte document a cărei
reeditare ar fi un gest firesc în anul Centenarului Marii Unirii, desprindem
două lecţii de istorie, la care politicienii de azi ar trebui să mediteze.
La 8/21 februarie 1917, Vasile Bianu nota: „Astăzi la ora 11 a.m. a avut loc la Comandamentul Corpului de Armată din Iaşi, pe
platoul regimentului 7 roşiori „Cuza-Vodă”, degradarea militară a generalului Socec Alexandru, condamnat
la cinci ani muncă silnică pentru faptul
de părăsire de post în faţa inamicului.
În afară de pier-derea gradului şi a dreptului de a purta însemnele şi uniforma,
precum şi orice decora-ţiuni, condamnatul a pierdut şi dreptul la pensiune, ca
şi orice rasplătire pentru serviciile care le-a făcut până acum. (Astăzi,
probabil ar fi primit pensie specială, la fel ca ofiţerii de securitate şi
magistraţii care i-au aruncat în puşcării pe greviştii de la Braşov, sau precum
demonii roşii ai „reeducării” – n.n.)
Straşnică şi înfiorătoare pildă pentru toţi, atât cei mari cât şi cei mici,
cari nu ş-au făcut datoria faţă de ţara care i-a crescut, hrănit, şi înălţat
până la cele mai mari onoruri, acum în aceste împrejurări extrem de grave,
când este vorba de existenţa şi viitorul ei şi a întregului nostru neam.”
Există însă şi o altă pedeapsă, poate chiar mai dură
decât a instanţelor oficiale:
„Condamnaţii
la muncă silnică din Targu-Ocna aflând că noul condamnat va fi dus acolo spre a-şi
face osânda, au cerut graţia ca să nu fie adus în mijlocul lor un trădător de
patrie.”.
Ce ţară, Dumnezeule, frumoasă până şi prin ticăloşii
ei!
Iată o altă însemnare, din 30 martie/12 aprilie 1917: „Astăzi în Joia Sfintelor Paşti a fost împuşcat trădătorul
lt. colonelul Crăiniceanu pe front, în faţa Regimentului 25, a cărui comandă o
avusese până în momentul arestării; un
glonţ în cap, cinci în piept şi trei în picioare au pus capăt acestei ticăloase
vieţi, ca să fie pildă tuturor
tră-dătorilor de neam şi ţară.”
Cel condamnat, în complicitate cu A.D. Sturza, fiul lui Dimitrie Sturza (fost
li-der al Partidului National Liberal, de mai multe ori prim-ministru al
României) plă-nuiseră să-şi determine subordonaţii să treacă de partea germană.
Povestea acestei tră-dări e mult mai complicată pentru a fi spusă integral aici.
Finalul, în ceea ce-l priveşte pe Constantin Crăiniceanu este însă relevant:
Acesta era fiul generalului Grigore Crăi-niceanu şi nepotul generalului Constantin
Prezan, conjunctură în care Consiliul de Război îl condamnă pe inculpat la 15
ani muncă silnică. Generalul Prezan casează însă imediat sentinţa, îl trimite
din nou în judecată şi semnează sentinţa de condamnare la moarte, pusă în
aplicare în vinerea Paştelui, de un pluton de soldaţi din propriul re-giment.
O să spuneţi, tovarăşi, că erau
vremuri de război. Dar eu o să vă spun că tră-darea în timp de pace este infinit
mai gravă. Iar, în cele din urmă, istoria nu iartă. Pe nimeni...
Lucian Mănăilescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu