POEME - Armina Flavia Adam

Armina Flavia Adam

POEME

Din volumul în pregătire „Distanţe lichide”

epistolă către un (ne)cunoscut

ce-a mai rămas din noi
o simplă vâltoare
o râșniță în care ne aruncăm
trupurile
cuvintele
la ceas de-nserare
și tot ce se macină
iese mai fin
mai curat
mai aprins

un fel de podoabă cu fir argintat
un fel de floare 

peste care a nins
cu noi
cu distanțele dintre două orașe
cu pacea dintr-un goblen
în care două fete incașe
își spală mâinile
pe-ntuneric

tabloul acela aproape feeric
cu gleznele albe
tulburător de cuminți
apropiindu-se cu sfială
ca două ferestre
ca două aripi de sfinți

știi
mă gândesc mereu că în cer
umbrele noastre vor fi
mai străine
și n-o să conteze cine pe cine
iubește mai mult

ce aer dulce
să stau aici și s-ascult
cum respiri
cum citești un poem
cum liniștea vrea să se culce
în ochiul tău verde
boem
cum degetele mele se prind
unul câte unul de lună
și-i despletesc în șuvițe
lumina
și goana nebună

ce bucurie că ești
și că sunt
că sub pantofii noștri pământul
e doar o felie de unt
pe care alunecăm
cu ochii închiși
cu pleoapele răsucite
cu toate simțurile
înzecit ascuțite

ce bine că încă mai ninge
cu fluturi
cu flori de mătase
cu pulsul fanatic
al acestei iubiri pentru care
îți jur
aș fi ne-ndoielnic în stare
să scot toată căldura

din case

și s-o aduc chiar aici

în mijlocul unui rai de zăpadă

ca toată lumea din preajmă

s-o pipăie

să o vadă

efemeride

și ce e până la urmă iubirea

buzele tale-atingându-mă-n zori

corpul meu tresărind

ca o pasăre

ca o frunză

doi nori înveliți

într-o mare de pânză

poemul în care

mă mângâi și mori

cafeaua

urma de ruj de pe guler

o înserare pe dealuri

un cântec

de harpă

de fluier

o căprioară ucisă

oglindită-n izvor

limba ei moale

încă mușcând

rădăcini

din răzor

ochii lacomi ai vânătorului

rămas să admire

pârâul de sânge

fierbinte

subțire

dimineața

în care te zgârii pe spate

cu unghia roșie

lucitoare

tandrețea și plânsul

fericirea

în rate

siluetele noastre zvâcnind

în pereți

pe covoare

apa căzând peste mine

din aer

din cer

din brațele tale

tu alergând prin ninsoare

cu creștetul dezvelit

cu picioarele goale

distanțele astea

cu totul și cu totul lichide

noi

două flăcări

efemeride

ninsoare în aprilie

azi

s-a făcut iarnă

în plină zi de april

era sfâșiere în aer

în ape

din cântecul unei păsări

se ridica

un plâns de copil

erai atât de senin

de curat

țintuit

în perna cu flori

eu mă desfăceam

ca un curcubeu

ca un râu

în mii de petale

în mii de culori

mi-ai spus

că am sufletul

cald

neiertător de frumos

că soarele-i un ecou

de smarald

un ghem de lumină

zănatic

mieros

din care curg peste noi

dimineți

și ghiocei de pădure

și tufe de lăcrămioare
de clopoței

și de mure

până când cerul întreg

se umple de vuiet

și cântec de jale

de parcă tot raiul

ar fierbe

deodată

și-ar lua-o la vale

de parcă poemele noastre

s-ar încleșta undeva

pe ascuns

sub pământ

să-mpartă la doi

sărbătoarea

acestui april prea bătrân

prea cărunt

poveste despre trupul iubitei

iubito,

trupul tău

e-o grădină cu mure,

trupul tău

e-o poiană

cu maci,

se opresc cerbii și ciutele

în pădure,

când ca pe o haină

lumina

o-mbraci

se oprește

râul din drum

și se varsă în munte

când palmele tale-mi ating

tâmplele calde,

cărunte

și soarele curge

prin ochiul ferestrei

mirat,

cât mâna mea dreaptă

ridică o cruce

în aerul

alb,

dantelat

în ninsoare

câteva flori albe prin păr

în aer parfum de ninsoare

foșnetul pașilor mei în zăpadă

dragostea ta

o stea călătoare

splendoarea că ești

că ne întâmplăm în lumină

gura mea lângă-a ta

o poveste

pentru care doar ceru-i

de vină

caii ăștia și coamele lor albăstrui

secunda

în care nu datorăm nimic

nimănui

viața târându-ne ca pe niște sănii

prin munți de nămeți

amintirea cu tata

în uniforma lui verde

cu epoleți

spaima că într-o zi îl voi pierde

în liniștea

din pământul grădinii

că nu voi putea să-i îndepărtez

de pe față

din gură

din sânge

ciulinii

fericirea de-a te avea

atât de cald

atât de aproape

păcatul de a întinde prea rar

punți de flăcări

pe ape

clipa în care strângem luna în pumni

și râuri roșii

îi țâșnesc printre dinți

iar noi ne ascundem sub maluri

sub case

sub pietre cuminți

ce-i până la urmă iubirea

dacă nu pacea

dintr-o fântână de mult părăsită

ninsoarea aceasta căzută

mărunt

printr-o sită

atât de haotic

atât de în noi

încât nu mai știm număra

mai departe

de doi

poveste de iarnă

o iarnă cu tine

foșnet de lemne pe foc
odaia în abur
buzele mele

de zahăr
de soc

noi

două lanuri

acoperite de brumă
fantasme
bule de aer
de-otravă
de spumă

două cădelnițe

împietrite-n altar
fiori mirosind a tămâie
a roșu

a jar

doi sfinți

scăpărând în tăcere
cu brațele pline de flori
de pelin

sânii mei
două păsări de miere
două cupe

de vin

dragostea noastră
un psalm

cum nimeni

nu a mai scris pe pământ

vezi tu

e de ajuns
un singur cuvânt
să facem din rană povești
să împletești în mine cărare

să sufăr cât crești

ca o pâine

ca o fântână

ca o mirare

o simplă magie

să provocăm o furtună
pe mare

în cer

în poem

în frigul ce mușcă

sălbatic

haotic

din negrul

din

carnea

acestui blestem

acorduri de chitară

poate-ntr-o zi mă vei ține în brațe

și buzele tale-mi vor apăsa pieptul

ca pe niște corzi de hârtie.

îmi spui

că sunt una

la mie,

dar, te întreb,

m-ai putea prețui

ca pe-un rubin,

ca pe-o icoană curată?

m-ai putea iubi atât de mult

încât

să nu mai cânți niciodată?

ai putea, în fiecare noapte să mă cutreieri

și șoaptele tale să-mi fie

mireasmă

de mure,

de îngeri,

murmur albastru

de greieri?

m-ai putea adora atât de mult

încât să-mi așezi luna

pe clavicula stângă

și dintr-o dată

tot cerul să coboare în mine

și norii de var

să mă strângă

de glezne,

de subsuoară,

de colțișorul de piele

pe care l-ai sărutat

prima oară?

m-ai putea oare duce

în vis

pe sub sălcii plângătoare,

să facem din pământ paradis,

din brâuri de sfinți

cingătoare?

m-ai putea oare ține în tine

o mie de ani

sau mai mult de atât,

până ce părul mi-ar fi mai alb ca zăpada

și aș uita că în zori

m-a durut

fiecare acord

al trupului tău

de tămâie,

de lut?

cântec de mandolină

e posibil să nu mă fi născut încă

și doar umbra mea

să fie cea care te strigă acum

când raza de lună

s-așază-n ferestre

în praful

din drum

se prea poate să fiu

coasta nordică dintr-o stâncă

în care un râu și-a săpat

paradis de un ceas

sau de-un veac

adormire

adâncă

am mâinile reci

și oasele amorțite

și-n noi Dumnezeu

construiește poteci

din spini și cuțite

și știu că de-ar fi să adorm

chiar acum în brațele tale

toți cerbii și toate ciutele

s-ar strânge în vale

și de ar fi să mă poți săruta

un minut

și să mă ții pe genunchi

în ochii mei

ar înflori albăstrele

și flori de zăpadă

mănunchi

și nici n-ai simți

cum strâng cu grijă

în buzunare

spaimele astea

curate

aldine

dorul de ierni călătoare

cântecul aproape fierbinte

al unei mandoline

pe mare

verdele apei

împletindu-mi cuvinte

a somn

a târziu

a uitare

o altă zi fără tine

mă joc cu lumina

cu păsările

cu râul

sar peste pietre

mă-ntorc

îți măsor din memorie

liniștea

buzele

brâul

îți amintești

aici era cândva casa noastră

în lanul de grâu

în hăul cu maci

treceau pe lângă noi dimineți

cu umerii goi

cu obrajii posaci

și mame

ale căror prunci

se sfiau să coboare din nori

să înconjoare pământul

cu brațele doldora

de tămâie

de flori

iar noi râdeam

și cerul întreg se făcea violet

și ne curgea pe genunchi

și înfrunzeam

în duet

când tu

jumătate fior

jumătate pământ

alunecai nevăzut

pe sub pliurile

rochiei mele

strânse mănunchi

ah

cine să vadă că-n cer

înfloriseră îngerii

printre flori de mălin

când aerul deja se curbase

în mâinile albe

precum o cărare

într-o livadă cu leandri

cu nuci

și măslini

cine să simtă

că orice copac

putea intra în plină zi

prin fereastră

că vălul acela

albastru

opac

era un suspin

o nesfârșită

câmpie

din dragostea noastră

cântec de noapte bună

dacă ai fi

doar puțin mai aproape

de mine,

de pietre,

de lună,

iarbă m-aș face,

lumină,

izvor

și-aș alerga într-un suflet

să-ți zic

noapte bună

și trupul ți l-aș culca

pe o câmpie

cu flori,

să mături cu geana

zăpada

dantelei de nori,

să mângâi cu pleoapa

arhanghelii-n rai,

cât buzele mele,

de stele alai,

petrec peste vina

obrajilor cruzi

tot vinul din vie

tot roșul din duzi

ah, dacă-ai fi

doar puțin

mai bătrân

și tâmplele

doar cu-o clipă mai albe,

din lăcrămioare

ți-aș face

fântâni

și izvoare

și rară cunună de salbe

și noaptea-ncuibată-n

căpițe de fân

ți-aș deșira-o

ca pe un ghem la picioare,

ca pe-un sărut,

ca pe-o duminică,

ca pe o veșnică sărbătoare

să nu care cumva

să adormi,

să nu care cumva

să nu vezi

cum netemătoare

se-adapă ciutele-n cer,

când mâinile noastre

se-ating cu sfială

în aerul blând

al morții de ieri

când gleznele noastre

se-aprind

în frigul chircit

al morții de mâine,

în aburul cald

ne-nceput

al primului codru

de pâine

poem cu îngeri buimaci

ca un cuțit

e dragostea ta,

ca ascuțișul sălbatic

de secere,
când liniștea mea

o despică,

dumnezeiască lumină

în trecere,

ca un pumnal e

dragostea ta,

când mă apasă

pe umărul stâng
și uit

că mi-s ochii duminici,

că numai în păsări

mai plâng,

ca un foc e

biserica trupului tău,

când nu îndrăznesc

a rodi în altar,
de frica

sfinților din icoane,

de spaima

găleților cu mortar,

de teamă

să nu fiu zidită

între pereții

cu-aromă de mir
ai coastelor tale

de iarbă,

ai cerului tău

de cașmir,

de frică

să nu mă ucidă

mireasma de piersici

și duzi
a raiului tău luciferic,

a ochilor tăi

mari

și cruzi.

destrămare

într-un final,

toate mările vor fi surde

și toți mestecenii

vor începe să plângă,
doar eu voi mai țesăla

dimineți

în părul tău alb,

în palma ta stângă,

doar eu voi muri

în fiecare femeie zidită

în iarbă,
cât cerului îi vor crește

obraji și fulgi

de zăpadă în

barbă,

doar eu voi privi

cu nesaț

cum vei vărsa pe furiș

lumina-n fântâni,
cum cântecul ei

îmi va curge

de-a valma

pe coapse,

pe buze,

pe sâni,

cum fluturi de-o șchioapă

îmi vor întinde

soarele crud

la picioare,
de parcă-n toate zilele

de marți

și de joi

ar fi sărbătoare,

de parcă

n-ar mai conta

c-am învățat să destram

un cal nisipiu,
să nu-l mai aud

nechezând

în pereți,

în aerul mat,

cânepiu.

carte deschisă

să nu mă întrebi

de ce lumina

are parfum de caisă,

de ce tocmai astăzi am plâns,

când liniștea mea

e-un fel de carte

deschisă,

când tot ce-am zidit

s-a surpat

într-o singură oră nefastă

în care

m-am aruncat

ca un orb

ca un șoim

în sângele unui cer

de cicoare

când tot ce-am crezut

că știu despre mine

pur și simplu-am uitat

când în poem

doar acolo

o gleznă

sau poate o coapsă

sau poate o pleoapă

doar una

mi-ai sărutat

felie de lămâie

sunt ferm convinsă că mă visezi

cu fața acoperită de lună

cu ochii albaștri

și buzele vineții

ca niște flori

de mălin

că undeva peste dealuri

plouă și tună

încet

alcalin

iar eu sunt încă vie

și trează

și te aștept

și nu înțeleg prin ce miracol

prin ce minune îmi cresc

ghirlande de flori și de brusturi

din piept

prin ce vrăjitorie

a secat toată apa din râu

când chiar deunăzi

m-am privit în luciul lui

ca-n oglindă

și am simțit o frică imensă

și-o pustiire precum aceea

a miezului alb de ghindă

strivit în colții unui mistreț

de aramă

dar cui să mă plâng de toată sfârșirea

și cui să dau seamă

pentru firele sure din păr

pentru plâns

pentru teamă

pentru iubirea asta

ca un ghem de cenușă

ce-mi bate cu pumnii-n artere

în piele

în ferestre

în ușă

pentru felia galbenă

de lămâie

și felul în care-o rotești

să eliberezi aroma din ea

pentru brățările colorate

pentru întoarceri

pentru sărutul sub stea

pentru lumina în care-a crescut

ca o pâine

dragostea

sau cum s-o numi

fierbințeala din tâmple

din aer

din oase

să nu mă trezești

nici eu n-o voi face

sunt ferm convinsă că-n întuneric

viețile noastre sunt mult mai frumoase

când tu mă visezi

de apă

de foc

de pământ

ce bombă cu ceas

ce crudă magie

ce bucurie că-mi ești

ce nebunie că-ți sunt