POEZII DE DRAGOSTE de Lucian Mănăilescu

POEZII DE DRAGOSTE

de Lucian Mănăilescu

Zăpadă spulberată

Mai ştii, iubita mea, să-mi fi mireasmă

cum eu îţi sunt de-a pururi ţie ram?

Mai ştii zăpezile de flori şi fluturi

pe care eu ţi le ningeam la geam?

Mai ştii să-mi spui, cum îmi spuneai odată,

când nu aveam din lume alte veşti,

că eu îţi sunt zăpada spulberată

de viscolul cu care mă iubeşti?...

Cuvintele

(Soţiei mele)

Nu am alte cuvinte, numai pe acestea

neajutorate şi împietrite în semne,

numai pe acestea oarbe şi singure

numai pe aceste, reduse la tăcere…

Rostirea lor, cea adevărată, am pierdut-o în cer,

acum mă asurzesc greierii

când mă dau în scrânciobul mutului…

Acum m-aş zbura într-un copac,

aş înfrunzi într-o pasăre,

m-aş înzăpezii în ochii tăi negri

şi strigători la cer, necuvântat-o…

Cum se spune: „Te iubesc!”

în limba noastră moartă?

Oare cum se mai spune? 

 Labirint în oglindă

O oglindă  în care ne rătăcim

iubirea şi tristeţea şi spaimele…

„De ce mă mai cauţi? - te întreb -

de ce mai destrami firul ăsta în urmă?

Priveşte-mi coarnele de aur!

Priveşte-mi ochii scufundaţi în mugetul

sticlos al mării!

De ce mă mai cauţi? -  te întreb -

de ce îţi mai cerşeşti trupul sfârtecat?

De ce îţi apleci capul, resemnată,

pe umărul tandru al aşteptării?”

Gulerul ploii

Astă seară nu mai închei

nasturele de la gulerul ploii,

pur şi simplu nu mai am chef

să devin nemuritor,

nu mă mai sperie pielea jilavă

a tuberculoşilor de profesie,

tuşesc în zaţul zilei în timp ce

degetele tale prelungi

ca o sonată pentru pian

îmi mângâie febra.

Prin liniştea de piatră

Hai pune-mi lesa, sufletu-mi de câine

Să-mbătrânească-n viscol, sunt veacuri

                                                      până mâine

Şi-avem atâta vreme, şi-atât de mult albastru,

Hai, leagă-mă cu lanţul de cel mai palid astru.

S-aud cum trece moartea prin mine milostivă,

Să mi se facă sete de-o tine primitivă...

Hai să fugim departe prin liniştea de piatră,

Şi s-auzim, în urmă, zăpezile cum latră.

Murano 

 

Nisipul era fierbinte, o mască a timpului pentru

zeii absenţi, o clepsidră întoarsă spre cer,

o plajă pustie pe care rătăcea singurătatea...

Dar încă mai ştiam braţele tale unduitoare,

valurile străvezii ce rostogoleau pe ţărm moluşte

şi cochilii, acoperind urmele desculţe ale verii.

Încă mai ştiam murmurul albastru al lagunei

şi apusurile transparente de pe insulă...

Acum e târziu, soarele se năruie

printre colinele asfinţitului

şi marea adoarme cu surâsul tău pe buze...

Viaţa în direct

Îmi aprind viaţa ţigară de la ţigară,

învăţ hărţi cu hârtoape, oceane,

marile fluvii de muzică neagră şi

munţii nebuniei aurifere şi

Te iubesc Maria! ploaia îşi lipeşte

sânii de geam, televiziunea celestă

îmi transmite viaţa în direct, mă încurc

printre miracole şi veşti proaste,

escaladez zidurile iadului şi cred

că singuratatea e o şansă, ca şi iubirea,

patefonul se învârte în gol,

tristeţea mea prinde muşte…

Cazemată

Supravieţuiesc într-o

cazemată de sentimente,

fără să ştiu pe cine ucid,

fără să ştiu de cine mi-e frică,

spunându-ţi, cu sângele rece

al eroilor dintotdeauna:

Te iubesc!

O mie de ani

Moto: Mi-e sufletul negru, ca sufletul pinilor de pe ţărmul Mării Negre

A venit în corăbii prelungi

singurătatea la ţărm;

zeii ispitei mi-au spus

să ridic un templu acolo

şi de atunci au trecut o mie de ani.

(O mie de amintiri şi vântul

a risipit paşii în nisip

şi pescăruşii orbi

au lovit cerul în tâmplă)

O mie de ani cât o mie de clipe…

Până mâine vor mai trece încă o mie de ani

şi marea bătrână va împietri

în foşnetul pinilor negri.

Pe râu, printre nuferi

În zadar ai sugrumat gâtul de lebădă

al singurătăţii răscolind prin oglinzi

după chipul tău palid.

Zadarnic sub tragice măşti

ţi-ai ascuns iubirea, la fel cum

a fost inutil şi jocul tău

cu păpuşile de cârpă şi nebunia...

Ai îmbătrânit Ofelia, de mult

ai îmbătrânit,

plutind pe râu, printre nuferi...

Te iubesc…

Din cuvintele astea sintetice

se poate încropi nemurirea,

sau se pot improviza confetti

şi cântece de flaşnetă,

în primăverile în care eşti atât de frumoasă,

precum un vers de mătase scris de Dimov....

Ce singurătate, iubito,

să te pot privi şi acum, pe balansoarul din

veranda pustie, să ascult cum îţi leagănă

vântul lumina şi cum îţi înfloresc

culori prelungi printre gene!

Mai sunt şi alte miracole, desigur:

cum ar fi să te zidesc între aripi de păsări,

sau să uit, sau poate să închid fereastra

şi să-mi ascund faţa printre degetele

de la mâna stângă, atunci când te rog,

cu disperare: ucide-mă!

   

Ninsori cu ochi albaştri

Povesteşte-mi despre ţinuturile

arctice de dincolo de fereastră,

despre zăpada imaculată şi

despre îngerii care au îmbătrânit

acolo şi despre zborul lor 

peste tăcerile viscolite...

Eu nu mai am de mult

harul orbitor al vederii,

povesteşte-mi, iubito, despre

ţinuturile de gheaţă, şi despre

foşnetul tristeţii tale de mireasă

şi despre copilăria cu mâinile

încleştate în coama vântului

şi despre vremurile acelea

de demult, când ninsorile

aveau ochi albaştri...

Umbra

Se aud paşi...

Cineva disperat sau singur

trebuie să apară

pe coridorul oglinzilor...

Aştept încordat să spun

„bună ziua!“ sau „încotro?“,

să schimbăm o vorbă

şi chiar atunci umbra ta

trece pe lângă mine

fără să mă privească.

Câinele ploii

Târând după mine, prin seară,

câinele jilav al ploii,

trec prin visele mele ale tale

ale nimicului risipit.

O lună oarbă viscoleşte

amintirile altui timp

pe care l-am numit dragoste...

Nu mai sunt miracole

în zborul păsărilor,

nu mai există întoarceri

nici toamne,

numai umbra câinelui,

prelungă, gata să sară

la beregata singurătăţii.

Strada cealaltă

Azi  limbile ceasului au mers

în sens invers,

tu te-ai întors plictisită

la marea noastră iubire,

din lacrimile tale

au răsărit copaci ornamentali,

oraşul  s-a împodobit

cu foşnete de magnolii

şi fericirea umblă hai-hui

mereu numai

pe strada cealaltă.

Cucii

Stăteam cu sufletul în nuc

foarte amar şi singur cuc…

În vremea-n care mă iubeai

eu am plecat râzând din rai

şi fluierând a depărtări

umblam hai-hui printre culori

sau înoptam în aşternut

sub arşiţa unui sărut…

Şi-acuma suntem doi năuci

căzând, ca nucile, din nuci.

Dimineaţă pierdută

Câte lucruri puteam să fac şi n-am făcut!

Aş fi putut să rătăcesc printr-o ploaie de vară,

să iubesc şi să cred - şi n-am crezut -

aş fi putut să învăţ bucuriile copilăriei

dar le-am uitat, aş fi putut să zâmbesc

într-o dimineaţă, dar a venit seara prea repede.

Paşii mei s-au pierdut în nisip,

degetele vântului mi-au trecut prin păr,

sau poate degetele tale - cine mai ştie...

Aş fi putut să fiu fericit în dimineaţa aceea

şi n-am fost!...

Cântecul cucuvelei

Se face primăvară, se face târziu,

inima mea cântă şi se risipeşte,

inima mea te caută şi te uită

în depărtări neguroase...

Încă mai cântă imima mea!

Trec umbre pe drumurile de odinioară,

şi Dumnezeu e un copil

care  aleargă desculţ prin livezile verii...

O, ce duios cântă inima mea!

Încă mai cântă...

Urmele tale s-au spulberat în nisip,

dar inima mea e plină de greieri

şi cântă...

Ca o cucuvea în ruinele nopţii

inima mea cântă!