REMEMBR - GHEORGHE ISTRATE

REMEMBER – GHEORGHE ISTRATE

(11 mai 1940 – 2 septembrie 2017)

A murit Poetul Gheorghe Istrate… Cum se poate spune asta în cuvinte? Sau cu ce viscole se poate tăcea!  Cu ce munţi, cu ce cumpene de fântână şi cu ce albastru de cer se poate îndura!

Gheorghe Istrate, având încrustată în nume emblema dealului tutelar al istoriei de la Curbură (Istriţa), după absolvirea şcolii generale în satul natal - Limpeziş (Movila Banului) şi a Liceului „B.P. Hasdeu” din Buzău, nu se poate înscrie la facultate din cauza acuzaţiei (false) că tatăl său a fost... legionar. Devine bibliotecar comunal, apoi elev la Şcoala postliceală de biblioteconomie şi îndrumători culturali din Bucureşti (de unde este exmatriculat tot pe bază de... dosar), impiegat de mişcare la CFR... În timpul efectuării stagiului militar, soldatul Gheorghe Istrate câştigă locul I pe ţară la un concurs naţional de poezie al revistei „Viaţa militară”. Cu această ocazie îl cunoaşte pe Tudor Arghezi şi i se aprobă, după clarificarea „informaţiei” din dosar, susţinerea unui nou examen de admitere la Facultatea de Limba şi Literatura Română din capitală. Reuşeşte, obţine bursă pentru toţi cei cinci ani de studiu şi e lăsat la vatră.

Îi va avea profesori, printre alţii, pe George Călinescu, Tudor Vianu, Alexan-dru Piru, Zoe Dumitrescu- Buşulenga, Romul Munteanu, Ion Ianoşi, Mircea Martin etc, printre colegii de an aflându-se: Constanţa Buzea (de care îl leagă o prietenie ce va dura până la asfinţitul poetei), Ion Alexandru, Dorin Tudoran iar din anii mai mari de studiu îi cunoaşte pe Virgil Mazilescu, Gh. Pituţ, Gabriela Melinescu, Lurenţiu Ulici, Marius Robescu, Mircea Iorgulescu, Marin Mincu, Vasile Blendea şi alţii.

Debutează editorial în anul 1968, cu volumul Măştile somnului (apărut în colecţia „Luceafărul” a Editurii Tineretului, pentru care primeşte mai multe premii.)

Vor urma: Poeme (Valea Plângerii) - Ed. Eminescu, 1971; Pseudopatriar-chalia - Ed. Cartea Românească, 1974; Zodia Şarpelui - Ed. Albatros, 1975; Cântec la izvoarele lumii - Ed. Militară, 1975; Sceptrul singurătăţii - Ed. Cartea Româ-nească, 1978; Rune (antologie), - Ed. Cartea Românească, col. „Hyperion”, 1980; Oase de fluturi - Ed. Cartea Românească, 1982; Interiorul tăcerii - Ed. Cartea Românească, 1985; Despărţirea de cuvinte - Ed. Cartea Românească, 1988; Ritual/ Rite (antologie bilingvă româno-franceză în tălmăcirea Ginei Argintescu-Amza), Ed. Metafora, 1995; Limpeziş. Locul fiinţei (antologie) - Ed. SAS, 1997; Versuri/ Gedichte (selecţie bilingvă româno-germană) - Ed. Radu Bărbulescu, München – Germania, 1999; Distilerii nocturne (microantologie) - Ed. Signata, 2000; Fragmente despre infinit - Ed. Crater, 2000; Puberul divin (33 sonete imperfecte) - Ed. Pallas, 2003; Omul întrerupt (Poetul în pelerina lui apostolică), Ed. EX PONTO, 2007; Omul întrerupt/ Der unterbrochene Mensch - Ed. Radu Barbulescu, München, Germania, 2008 etc.

În anul 2000 a primit Premiului „Mihai Eminescu” al Academiei Române.

Pentru a întregi această succintă prezentare reproducem un scurt fragment din prefaţa volumului Dialog cu invizibilul (apărut în 2010, când Poetul împlinea 70 de ani), semnată de Dumitru Radu Popa (Scriitor şi critic literar român, Directorul Bi-bliotecii de Drept la New York University):

„Gheorghe Istrate a ales dintru începutul poeziei sale, primită nu fără puţină mirare şi vâlvă la vremea respectivă - într-un timp în care nu ne lipseau poeţii! –, încercarea de a capta printr-un ceremonial al rostirii, arhetipul obsedant al fiinţei sale lirice. Este vorba, cum lesne se poate observa într-o operă ce acoperă astăzi, iată, nu mai puţin de 50 de ani, că poetul din Limpezişul Buzăului, atât de drag şi adesea evo-cat ca un mirabilis locum, se prosternează în faţa copilului primordial, a acelui prunc aruncat în lume, o alegorie a purităţii, a totalităţii, zeu atotputernic şi mărturisind des-pre forţa invincibilă a vieţii în mai toate religiile şi tradiţiile populare, incluzând fol-clorul românesc. Iar copilul primordial al poeziei lui Istrate e un veritabil simbol al totalităţii: minuscul şi uriaş totodată, în stare să umbrescă lumea cu simpla închidere a pleoapelor sale. (…)

Nu sunt mulţi poeţi în literatura română care să se fi dedicat atât de mult - într-o poezie care nu se vrea şi nu are aparent nicio nuanţă teoretică - tainicului, enig-maticului, misterului, dar şi revelaţiei aduse de cuvinte, fie ele inscripţii, semne ori semnale. Poetul este în mod cert adesea bolnav de cuvinte, cum alteori e captiv sau mântuit. Toate aceste ipostaze vorbesc despre o filosofie adâncă, ancestrală, cu rădăcini atât de vechi – şi totuşi atât de modernă în felul rostirii.

Gheorghe Istrate, iată un nume de care, fără cea mai mică umbră de îndo-ială, vom avea să dăm seamă la judecata din urmă a poeţilor, când, cum şi unde va fi să fie ea! Şi o operă ce şi-a câştigat rândul întâi chiar şi în cele mai selective, severe biblioteci!

*

„Gheorghe Istrate este un poet incomensurabil mai mare decât ecoul poeziei sale. Ce surprinzător e să constaţi cu câtă pudoare, cu câtă perseverenţă, cu câtă variată pa-siune, şi cu ce admirabile rezultate, acest poet lipsit de ostentaţie şi-a alcătuit, şi-a cultivat, şi-a desăvârşit un mit al său, prin simpla dar sugestiva potenţare a unei perspective tradiţionale!”

Ştefan Augustin Doinaş

*

El e într-adevăr un autentic şi un convulsionat a cărui unică mască o formează blândeţea, sfielile.

Ion Caraion (1968)

*

Gheorghe Istrate a ajuns la un mare rafinament al expresiei în versuri ce ţine parcă de nişte ceremonii secrete pe care însuşi poetul le numeşte, de altfel (…) ritu-aluri.

Al Piru (1982)

*

Crisparea şi înfricoşarea în faţa necunoscutului universului, condiţia eului deopotrivă legat de autohton şi impecabila versificaţie clasică dau acestei poezii ten-siune şi originalitate

Marian Popa (2001)

Sărut dreapta îmbătrânită de cuvinte

Când l-am cunoscut, Poetul cu apucături îngereşti trăia în depărtările din zarea copilăriei... Blajin şi sfielnic, îmi dăruise câţiva fulgi de zăpadă, să-mi cumpăr de-ale zborului, şi de câte ori se întâmpla să mă împiedic, nătâng, de câte un nor, mă lua de aripă şi-mi arăta cărările nevăzute ale fluturilor.

Mi-era teamă, totuşi, că treburile angelice îl dureau şi pe el, uneori până la dis-perare. Nu o dată l-am auzit şoptind lumina, ca o candelă tremurătoare a lacrimii:  „vai pruncule zăpada n-are rost/ noi mirosim a păsări care-au fost”.

Cândva, după una din plecările lui spre Limpezişul fiinţei  i-am dedicat o po-ezie: „Urmele poetului se pierd către nord... / Altceva, despre el, nu se mai ştie,/ doar faptul că uneori,/ dincolo de orizonturi, spre Pol/ ia foc zăpada!”. I-am expediat-o prin poştă şi cred că s-a bucurat, dar m-a descrajat, şi atunci dar şi mai târziu, să-i sărut dreapta îmbătrânită de cuvinte:

„Mă intimidezi cu acest Dumneavoastră care nu ţine de biografia mea  «inti-mă» m-a admonestat, amical. Eu mă numesc plurinominal: Gică, Gicu, Gigel, Gheor-ghiţă, Geo, Gheorghe şi alte câteva (Ghighi). Se zice că numele polifonat te împinge în bătrâneţe (oare?). Alege-ţi unul dintre toate aceste apelative în a ne recunoaşte fie epistolar, fie stradalier, fie tavernal”… Formal m-am conformat, cât şi cum am putut, dar în gândul meu Poetul a rămas tot  Dumnavoastră .

Când am plecat din presa buzoiană, l-am rugat să colaboreze la revista pe care o editam la Mizil. A răspuns prompt: „Vom colabora, ce naiba, doar şi eu am fost mi-zilean! Pe vremea raionării, Limpeziş - satul meu - era încartiruit în subţioara Fabricii de oţet a Mizilului… Acolo aşteptam ore întregi înţepenite la barieră, pentru o ocazie (camioane) pentru Buzău şi apoi Limpeziş (şi invers) executând un „L“ teritorial-administrativ, pentru aplicarea unei ştampile ori primirea într-o audienţă scufundată în muţenie absurdă. Şi, totuşi, la chioşc găseam „Gazeta literară“, „Contemporanul“ şi „Luceafărul“, care-mi însămânţau sufletul şi aşteptatul.

Recitesc, acum, la aflarea  veştii funeste, o veche, îngălbenita scrisoare primită de la Poet: „Am petrecut, cândva, împreună, o noapte astrală, pe care a trebuit s-o întrerup într-o dimineaţă urgentă către călătoriile mele mereu neterminate. Hai să ne revedem într-o împrimăvărare adevărată”. Dar sunt împrimăvărări care nu mai vin, niciodată pentru oameni; Doar copacii şi păsările şi revărsările albastre de cer, le vor trăi - poate - cândva, cu patima dinspre copilărie, în locul nostru.

Mai trebuie spus şi un lucru dureros: Marele Sfios al cetăţii noastre ipocrite a plecat supărat pe buzoieni  în eternitate: „Îţi jur Lucianule - îmi scria cândva  - că mi-e dor de Buzău ca de o frumuseţe dureroasă, care se cam despleteşte şi se îndepărtează de mine. Eu am iubit Buzăul cu o putere subterană şi necunoscută. Pentru mine zău este prescurtarea misterioasă alui Dumnezeu, dar şi a lui Buzău, ocrotit de proniile cereşti ale Sfântului Sava, patronul oraşului nostru. Acolo, în bibliotecile Liceului B.P.Hasdeu mi-am fragilizat degetele în a intui conţinutul cărţilor mele viitoare şi imperfecte, mereu imperfecte...

Eu nu mă simt cu nimic vinovat de Buzăul meu, decât cu durerea depărtării sale faţă de mine, pentru care nu am primit nici o explicaţie plauzibilă. Oricum, eu rămân omul ghemuit în ostroavele singurătăţii şi ale întunericului, dar mai ales ale luminii din care mi-am hrănit cu lăcomie adolescenţa mea buzoiană. (...)

Supărarea pe Buzău, de pe bisericuţele lui, fie ele şi literare, e demonstrată şi de un mesaj trimis scriitorului Gheorghe Andrei Neagu, cu ocazia editării numărului 100 al revistei Oglinda literară: „Iubite Gheoghe Andrei Neagu! Îţi doresc să mărşă-luieşti mult peste aceste o sută de numere şi să ne păstrezi şi pe noi lângă catargul tău. Poate îţi suntem necesari. Eu, buzoianul, am făcut din Vrancea reşedinţa mea de suflet, ca ultimă peşteră şi aşezământ lângă prietenii mei eterni şi tutelari.

Gheorghiţă Istrate de la Vrancea. (Apropo, comparaţi ce a scris presa vrânceană azi, cu „litaniile" deslânate alke mass-mediei buzoiene)

            Din păcate nu e singurul în această postură, dacă ar fi să ne gândim la felul în care a fost „sărbătorit” oficial  - la 70, la 75 sau la 80 de ani - Marele Poet român  Ion Gheorghe,  sau la sărăcia şi indiferenţa instituţiilor şi diriguitorilor culturii buzoiene,  în care a trăit şi a murit, la Buzău: „ăla care scrie / ăla ce-ndulceşte / lemnul de sicrie / ăla ca deşertul / şi ca arabescul / suflet de cămilă / Ion Nicolescu”. Sau, mai recent, la înmormântarea celui ce a fost Alexandru Oproescu, unde a lipsit orice gest de minimă recunoştinţă sau recunoaştere a valorii şi trudei intelectuale a valorosului cărturar, din partea diriguitorilor culturali sau a oficialităţilor.

POEME

de Gheorghe Istrate

Marele cântar

hai să vâslim copile înapoi

să-mpingem calul din cuvânt în sânge

să rupă umbra care ne tot strânge

în hamurile-i aspre pe-amândoi

acolo-n rouă iarba tot mai plânge

ea ne aşteaptă cu cearşafuri moi

să ne desprindă talpa din noroi

să ne ferim de-ngheţul ce ne-ajunge

hai să vâslim spre calul tutelar

prin el destinul nostru luminează

alunecarea-n marele cântar

ce ne măsoară pururea o rază

vai pruncule zăpada n-are rost

noi mirosim a păsări care-au fost

Oase de fluturi

sânt timbre ale morţii mici volante

ei ară timpul zilei şi-l reduc

vărsând în flori - calicii delirante -

suspinul mătăsos de eunuc

ei trec pedepsitor prin rana noastră

îngălbenind în gerul prematur –

şi ninge-adeseori prin ora vastă

cu oasele lor albe de azur...

patrule sânt bătătorind lumină

în depărtarea surdă dintre zei,

mici dezertori prin cerul de rugină

cu lanţurile morţii dupa ei

cruci fragede foşnind în zbor timid

ferestre moi prin amintiri secate -

polenul lor bolborosind în vid

pe-un sâmbure plutind în bunătate

i-am aşteptat, odaia a vuit

de lipsa lor - dar ceasurile sparte

cu faţa s-au întors în infinit

ca nişte soli în ţările cu moarte.

Cenuşa şarpelui

(lui Dumitru Pricop)

La vârsta unui sâmbure chemat

să crape-n noaptea nopţilor o uşă,

lovit de aştri iar m-am întrebat:

de ce miroase clipa a cenuşă?

De ce pe flori cad aripi moi în zori,

de ce un om renunţă şi dispare,

de ce lumina veşnicilor sori

se stinge-n carnea noastră şi ne doare?

Vai, Şarpe, veacul mă provoacă blând,

va trebui să intru în săgeată,

mătasea vremii să o sparg adânc

cu timpul şiroindu-mi lung în pleată.

Copilul cere-o mumă şi un sân

deşi singurătatea-n buză-i curge,

el îndemnat de şarpele străbun

din carne laptele răstit şi-l zmulge.

Mă poartă nebuneşte o quadrigă

de-a valma cu-ntunericul din stea,

prin trupul lumii cineva mă strigă

şi sparge reci lumini în carnea mea.

Astfel rănit de vulturul etern

ce-mi zboară lung prin sângele fierbinte

aud cum site uriaşe cern

prin noi bătrâne trupuri de cuvinte.

Grăbiţi mi-s anii. Veacul încă e.

Lumina ca un şarpe bate-n uşă.

Mă-ntorc în mine şi mă-ntreb: de ce

miroase clipa totuşi a cenuşă?...

Ritual

(ce să refuz)

ce să refuz şi ce să mai accept

toate cuvintele miros a moarte

bat clopotele-amurgului în piept

mirosul lor copile ne desparte

încep o floare şi-o termin în zori

mi-e îngerul bolnav şi mă refuză

dă-mi Doamne plânsul unei mari candori

şi dă-mi ninsoarea pruncilor pe buză

dar nu mai sunt cuvinte ca să spui

o spadă se sfărâmă între oase

mi-e îngerul bolnav şi boala lui

în cerul tot a moartea mea miroase.

ritual

(Acestui sânge-i sunt dator)

acestui sânge-i sunt dator

să-i leagăn paserile lungi

ce-au adormit în zborul lor

ca-n spuma zâmbetului - prunci

prin şirul lumii un copil

ne-aşteaptă de-o eternitate

să-l facem regele umil

pe ţara lui de puritate

cândva târziu îl vom vedea

dormind în luntrea ce pătrunde

cu vârful galben într-o stea

din care nimeni nu-i răspunde

acestui sânge-i sunt dator

să-i fiu copilul ce priveşte

mereu însinguratu-i zbor

mereu rămânerea-n poveste

ritual

(părinţilor)

acolo-n iarba mirosind a fapte

în cimitirul somnului lor greu

sub crucile de piatră şi de lapte

mormintele-i îmbătrânesc mereu

s-au scurs toţi corbii-n secolii de humă

s-a stins şi steaua-n lămpile de seu

dorm noaptea lor de tată şi de mumă –

mormintele mă-mbătrânesc mereu

m-au destupat din floarea mea nebună

şi-au supt zăpezi din cer din Dumnezeu

de-acum mă-ntorn la tată şi la mumă –

mormintele ne-mbătrânesc mereu.

Ritual

(aştept lumina)

mă simt ermetic încheiat

îmi umblă şobolani prin deget

mormântul meu m-a adiat

mă voi opri, n-am să mai preget

vulturul lunii iar s-a prăbuşit

s-a stins lumina care se mira în carne

bătrânul infinit a obosit

bătrânul Dumnezeu pare că doarme

mi-s tâmplele lipite de auz

infernul iar s-a spart şi mă inundă

acest dezastru aspru îl refuz –

aştept lumina care mă frecundă…

ritual

(orga singurătăţii)

tactica somnului nu mă priveşte

îmi lunecă peştele visului printre deşte

de-atâta noapte şi eternitate

îngerii mei au aripile desperecheate

mai am puţin şi mă sui în amvon

mai am puţin şi mă fac om

desprins din haloul pluralităţii

mi-apăs fruntea pe orga singurătăţii

Ritual

(amiroase)

amiroase Doamne amiroase

timpul vechi îmbătrânind pe oase

anii mari cât marea desfăcută

peste putrefacta noastră plută

amiroase Doamne amiroase

timpul vechi cu-mpletituri de rase

vărsături de neamuri supte-n delte

înroşind nisipurile fierte

voci târzii amurguri dilatate

peste frageda eternitate

amiroase Doamne amiroase

a Iisus a ceruri fără oase

a veşmânt înconjurând în gând

frigul mare-al Domnului cel Blând.

Ritual

(centru)

miros a fluturi şi a moarte

lăstunii se ascut în întuneric

noaptea se sparge-n ferestre lipind

timbrul ei şoptitor - emisferic

am prea multe desemne pe umeri

sunt cercetat de o poruncă anume

templul credinţei mi s-a crăpat -

unu plus unu fac infinitul

eu însumi sunt centrul lui erodat

Ritual

(Doamne iar ni se întâmplă)

Doamne iar ni se întâmplă

să stăm tâmplă lângă tâmplă

năduşeala Ta divină

mă-nlumină în lumină

vorba Ta e carnea lumii

lunecă prin ea postumii:

nenăscuţii, visătorii

din bisericile florii...

Ritual

(pur)

mirosul lumii l-am uitat

jur-împrejur cat amintiri

precum un trup decapitat

lumina pleoapelor subţiri

din treaptă-n treaptă mă cobor

absent la tropote la glasuri

abia ating nepăsător

zăpada putrezind pe ceasuri

aştept să-mi ardă-n carne spinii

s-ajung curat la cel ce sunt

să bat la uşile luminii

cu piatra unui mut cuvânt

ritual

(villonescă)

m-am închis într-o beţie mocirloasă

precum albina în ceară

ah memoria subterană -

circulaţia ideii

cumpăna sticloasă a adevărului

am rupt-o cu mica realitate

m-am scufundat într-o bulă de alcool

prin care altfel se văd

seminţele cerului

nu mă dezamăgi fosforescentă beţie!

Ritual

(bocet)

maica mea lumina mea

rana mea de-a pururea

mi-am făcut din dor o stea

să mă-mbrăţişez cu ea

maica mea lumina mea

din ţărâna mea bolnavă

ţi-am pus candelă şi slavă

din pământul meu sfielnic

ţi-am pus smirnă şi jertfelnic

vinovare vinovare

haina mea e în rugare

că se strânge peste mine

precum stupul pe albine

şi-năuntru nu e nime’

când va fi cândva să mor

mă voi face un izvor

ca să umblu sub pământ

cu picioare de argint

să te plâng să te găsesc

în mormântul tău regesc

fiindcă te-am cătat în stea

dar în stea nu se murea

acolo se nemurea

maica mea lumina mea

rana mea de-a pururea

sonet

(destrămare)

cugetele somnului se sting neutrale

visul aruncă cenuşă în burg

din ziduri umbre se scurg –

resturi de vorbe patriarhale

mi-au preparat frica în Demiurg

au traversat înspumate rafale

cârpele steagului monumentale

clisa treptelor în care mă-ncurc

nişte ochi mă umplu devreme cu ceaţă

jocul deodată s-a dezbrăcat

intru în trupuri grăbite de viaţă

intru în spectrul decolorat

din oasele mele încet mă descui

de-acum vorbesc cu buzele nimănui

Sonet

(heruv)

în oaza mea de umbră şi cuvânt

mă ruşinez mereu de-atâta viaţă

când prieteni buni prelinşi de mult în ceaţă

îmi tot fac semne să m-aşez la rând

din lumea Ta eternă şi de gheaţă

trimite-mi Doamne-anume un veşmânt

să-mbrac lumina morţii-n care sânt

şi pune-n el putere şi povaţă

ieri s-au surpat ferestre-n univers

în fumul lor Te-ai desfăcut fantomă

lărgimea nopţii leapădă aromă

şi numele din faptă mi-a fost şters

desprins de pulbere şi de păcate

sunt un heruv născut pe jumătate

Limită

eu port mereu un fel de frică-n voce

rostogoliri desprinse din abis

stau îngropat cu toată viaţa-n vis

ca un copil în slava lui precoce

lumina Doamne n-are început

eu sunt fragmentul ei dinspre tăcere

sunt plumbul ce refuză prins în cnut

să taie-n trup cămaşă de durere

eu Doamne tot mai traversez recrut

războaiele virtuţii ce se cere

cu sufletul captiv într-un sărut

cu-otrava armelor prelinsă-n miere

la adăpostul vieţii mele

se-ntâmpă-n întuneric stele...

Gata

(in memoriam: Leonid Dimov)

într-un fel eu de mult eram gata

într-un fel eu am fentat şi armata

într-un fel am fost chiar copil

cu tălpile arse de pământul fosil

într-un fel m-am plimbat pe cianură

ca pe o şosea viclenindu-mă că e pură

într-un fel m-am urcat din călcâie pe umeri

neprididind, Moarte, oasele să mi le numeri

într-un fel am cercetat sfârcul mirării

muiat în laptele fetiei şi al înserării

într-un fel m-am îmbrâncit în beton

şi în Kant

în stâlpii puterii cu frunţile-n cant

crematoriul morţilor decisese

să fac parte dintre eroi şi decese

dar eu virgin m-am retras

în propriul meu parastas

12 iulie 2003

o fabrică de vise s-a stricat

eram oier prin stele şi prin lună

şi turma mea o auzeam cum sună

în fluierul fictiv şi degerat

mi-nghesuisem viaţa într-o prună

în minereul ei împarfumat

distilerii subţiri m-au consumat

în halele alcolului cu brumă

încep încet să-mi fie frig şi ceaţă

îmi intru în instinct pe dedesupt

şi văzul mi-l revăd neîntrerupt

în lacrimile cariind pe faţă

da fabrica de vise s-a stricat

şi intru în istrate întristat

La 70 de ani și încă unul...

Se închină soţiei mele, Michaela, artist

plastic, apusă la vârsta de 63 de ani

La 70 de ani și încă unul

potcoava coaptă-ncepe-ncet să cadă

iar vinul putrezește trist în cadă

pe când mă-năbușă fierbând destinul

măselăria s-a carbonizat

am ochii goi ca două stinse parce

pruncul plângând în mine se întoarce

și mă descoperă canonizat...

Tu pui răsadurile morții-n spini

răsare-n urmă gheară-n altă gheară

tu luptă-te-n lupoaica ta ursară

și îmi presează oasele în crini -

la levitația dintâi de astă seară

la 70 de ani și încă-o vară...

calul

va trebui să născocim candori

acestui suflet fără primăvară

neştiutor de zâmbet şi culori

om-jumătate jumătate-fiară.

el vine pur din noaptea lui şi mut

e-o piatră veche veşnic umblătoare

se tulbură călcând pe-atâta lut

de parc-ar vrea smulgându-se să zboare

noi cei ce creştem cearcănul precoci

şi prăbuşim lumina dintre astre

va trebui să-i aşezăm sub roţi

cărnoase drumuri cu nisipuri aspre

va trebui să-l umilim pe rând

să-i ţintuim copitele-n pietroaie

să-i lingă flăcările hăţul blând

să-l hăituiască tropote de ploaie

şi-ajuns în grajdurile lui jilave

în pătura-i de sânge şi noroi

când va privi-n oglinzile bolnave

să-şi vadă chipul semănând cu noi

mă scald cu moartea în aceeaşi gârlă

şi-ntoarce proza faţa-n poezie

cuvintele se retranscriu punctate

e-atâta secetă-n eternitate

şi-atâta mâl în ritm şi-n simetrie

mai sunt multiple semne nevisate

şi-n spaţiu plânge-atâta veşnicie

că însuşi Dumnezeu în ceruri scrie

cu verbe de sinceritate

e-o transparenţă suplă visătoare

bibliotecile foşnesc în somn

cu fiecare literă mă-ntomn

în sucul-spasm al fructelor amare

mi-e timpul scurt cât pleoapa de şopârlă

mă scald cu moartea în aceeaşi gârlă…