REVISTA REVISTELOR - CAFENEAUA LITERARĂ

Cafeneaua Literara

Nr. 8 (174), Anul XIV, august 2017

⇛ Redactorul-şef al publicaţiei culturale ar-geşene, poetul Virgil Diaconu trece… în revistă întâm- plările Festivalului Internaţional de Poezie Argotica (Sibiu, 21 – 23 iulie 2017, ediţia a VI-a.

Aşadar, juriul, format din scriitorii: Ciprian Chirvasiu, Marius Dumitrescu, Silviu Guga, Anda Io-naș și Mioara Bahna (președinte), a avut de ales între următorii nominalizaţi:

La Premiul Mircea Ivănescu pentru volum de poezie: George G. Asztalos, mi se ulise, Editura Grin-ta, 2016; Silviu Dachin, Bilet în lojă, Editura Grinta, 2016; Virgil Diaconu, Atelierul de fluturi, Editura Ti-par, 2016; Gela Enea, Cocoșul are dreptul la o secure ascuțită, Editura Aius, 2016.

La Premiul Mircea Ivănescu pentru volum de debut în poezie: Cornelius Drăgan, Mușcătura fluturelui japonez, Editura Junimea, 2016; Irina Lazăr, Fragment de joc, Editura Grinta, 2016; Adi Serafim, Ce greu e și ce puțin durează, Editura Integral, 2016; Letiția Vladislav, Viață într-un pumn de lacrimi, Editura Grinta, 2016.

Premiul Mircea Ivănescu pentru volum de poezie a fost atribuit lui Silviu Dachin, iar Premiul pentru debut a fost acordat Irinei Lazăr.

 „Privitor la premiile acordate - scrie Virgil Diaconu - câștigătorilor acestei ediții a Festivalului internațional de poezie ARTGOTHICA, președinta juriului a ținut să precizeze că «aici jurizarea se desfășoară cel mai corect, pentru că niciunul dintre jurați nu s-a consultat cu ceilalți jurați. Nimeni nu a influențat pe nimeni. Juriul a tri-mis notele lui Adrian Suciu. Un premiu nu te face buricul pământului. Suntem niște bieți naivi. Pâlpâim și noi pe acest pământ și nimeni nu ne bagă în seamă.»

Așadar, aici jurizarea se desfășoară cel mai corect; însă de unde știe preșe-dinta acest lucru, de vreme ce nu a comunicat cu ceilalți membri ai juriului? După rezultatele finale, care probabil au coincis cu evaluarea ei?

Un premiu nu te face buricul pământului. Dar un premiu nici nu își propune așa ceva. Un premiu nu își propune decât să recunoască un merit. Teoretic. Pentru că practic există posibilitatea ca premiul să rateze acest lucru. Vezi de pildă marile premii care se acordă anual pentru poezie: premiul Eminescu sau premiul Arghezi.

Suntem niște bieți naivi, afirmă președinta juriului, implicându-se și ea în na-ivitatea generală a poeților, ca să fie iertată. Însă de unde știe președinta că suntem niște bieți naivi? Ne-a cercetat ea pe toți cei aproximativ 50 de participanți la eve-niment ca să afirme că suntem niște naivi? Și este tocmai ea acea instanță legitimată să decreteze naivitatea noastră, a poeților? Dar ce frumos au fost catalogaţi poeţii participanţi: Suntem niște bieți naivi.

În fine, o altă judecată a președintei ar fi aceea că Pâlpâim și noi pe acest pământ și nimeni nu ne bagă în seamă. Nu ar fi mai prudent ca să vorbească în nu-mele ei, în numele pâlpâirii ei, dacă tot se implică în această presupusă pâlpâire co-lectivă?

Firește, îmi pun toate aceste întrebări nu pentru a contesta premiile, ci doar spre a-mi lămuri cum gândește un președinte de juriu care acordă premii. Dar se pare că președinta a vrut să închidă dinainte orice comentariu cu privire la corectitudinea ei. De care cine s-a îndoit?”

⇛ Un scurt poem din volumul laureatului (Silviu Dachin): „ce poţi să faci/ zâmbeşti îngăduitor/ când oamenii încearcă să-ţi spună/cu gura plină de frunze/ că ei sunt nebunii/ care au muşcat/ din fructul oprit”  (Bilet în lojă)

⇛ De o ironie pe cât de tristă pe atât de spumoasă fragmentele din volumul lui Gérard Pfister , „Poezia este altceva” (traducere Liana Alecu): „«La ce folosesc poeții în timp de nenorocire?», întreba Hölderlin. La fel de bine putea fi pusă întrebarea într-un mod mai general: «La ce folosesc poeții?», căci, fiecare o recunoaște, «poezia nu este/ o soluție». Căutând cu disperare ceva mai bun, Jean Cocteau avea măcar acest răspuns: «Poezia este o singurătate, iar noi suntem călugări care facem schimb de tă-ceri» (Scrisori). Ceea ce nu este tocmai încurajator, dar constituie, în cel mai rău caz, o rațiune de a fi. „Poezia, scria el în altă parte, este o religie fără speranță (…) Roberto Juarroz se exprimă mai dur. Ce este poezia, se întreba el, și iată și răspunsul: «A vorbi în fața abisului în care ne aflăm cu abisul care suntem». Sau altfel spus, în stilul ima-gistic al unui Carl Sandburg: «Poezia este jurnalul unui animal marin care trăiește pe pământ și care ar vrea să zboare». (…) Credeți că poetul vă duce undeva, către o destinație sigură, dus-întors garantat? Nici vorbă. El vă duce spre deșert, spre trecut, spre imposibil. Cetățean fără patrie. Perros a trădat secretul, amintiți-vă: «Un mare poet este intraductibil, și în aceasta constă forța lui. Pentru că îndată ce l-am citit, și obligatoriu tradus prost, țara sa de origine ne rămâne interzisă și seducătoare (...) Poet este cel care ne face să ne dorim să trăim în țara lui, dar patria lui nu este nicăieri.»

Iată şi câteva „sfaturi” pentru micii mai mari ai zilei, pe care Guvernul României le aplică, cu succes, chiar înainte de a fi elaborate de Pfister: „Guvernele ar trebui să acționeze împotriva acestui flagel social. (…) Poezia este cea mai rea toxi-comanie. Pentru că nu costă nimic. Poeții nu cumpără nici măcar cărți de poezie. Ei scriu. Le ajunge. Și în fond, acest lucru nu este grav atâta vreme cât nu sunt citiți. Guvernele trebuie să acționeze cât mai rapid pentru ca ei să nu fie citiți. În fiecare an se fac progrese în acest sens. Trebuie continuat. Să se bată. Poezia este o capcană. Odată intrat în ea, nu mai ieși. Cunoaștem mecanismul. Și Georges Perros ne-a dezvăluit «trucul»: «Poezia nu este obscură pentru că nu o înțelegem, ci pentru că nu terminăm să o înțelegem. Obscuritatea nu provine dintr-o inversiune, nici dintr-o elipsă, nici dintr-o anumită sintaxtă, ci din însuși locul în care începe şi continuă lupta. Loc greu de stabilit, ne-ar trebui mai mult de o viață. Marii poeți au foarte puțini cititori la dispoziție»”

⇛ Într-o manieră oarecum apropiată sună şi poezia lui Mihai Soare:  „A fost un an în care s-au sinucis poeţii/ sătui să fie-ntruna luaţi în cătarea vieţii./ Cu aripi de la fluturi date-mprumut cu ora/ şi-au hăcuit prin pieţe în văzul tuturora/ venele lor firave, tendoanele, uitarea/ hrănind câteva zile gazetele. Duhoarea/ acestor pline ceasuri îm-brăţişând foburgul/ a-nnebunit berarii care-au turnat amurgul/ în halbele ciobite vân- zându-l ca pe bere,/ s-au aruncat din turle poeţii în tăcere/ asemeni unei blânde ninsori întârziate,/ s-au otrăvit cu vise ascunşi în ruinate/ mansarde şi în dosul unor iubiri de-şarte/ de nimeni bănuite, iubiri pentru departe./ Printre gutui sticloase şi-au aninat în funii/ costumele dungate având prinse petunii/ la-ngustele revere şi ei uitaţi acolo/ sub strâmtele sacouri, austrul în tremolo/ ducea sinistru vestea, tramvaiele de noapte/ se-mpiedicau adesea şi ele ca de şoapte/ de rimele-aruncate, s-au revoltat vatmanii/ cre-zând că iarăşi vântul a doborât castanii… (A fost un an în care s-au sinucis poeţii).

⇛ Ca de obicei, la închiderea coperţilor Cafenelei literare i-aş spune lui Virgil Diaconu, parafrazându-l pe Marin Sorescu: O cafea neagră voi servi, oricând, cu plă-cere, din mâna ta. Îmi place că tu ştii s-o faci amară!