Viorel Savin - Fragment din romanul CINESUNTA...

Viorel Savin 

 Precum căderea puiului din cuib

(fragment din romanul CINESUNTA  - fata cu trecutul amputat, apărut la Editura „Junimea” - Iaşi, 2017)  

             Obosită, sau din neatenţie, alunecă pe spate. Pentru o clipă capul i se scufundă şi îi intră un fir de apă caldă în nas. Se înecă şi, până realiză că de fapt se afla tot în apa mlaştinii, se zbătu încercând instinctiv să se ridice cât mai sus, tuşind în acelaşi timp cu putere, pen-tru a-şi nelibera căile respiratorii. Când îşi reveni, rea-liză că pierduse punctul de sprijin, salvator. Încercă să-l recupereze, tatonând cu picioarele pe sub apă. Probabil că trunchiul de copac, colţul de stâncă sau ce o fi fost lu-crul acela de care se sprijinise, se afla pe undeva, foarte aproape de dânsa, dar… nu reuşea să-l regăsească.

Îşi impuse să nu intre în panică, deja resimţea oboseala în muşchii braţelor şi ai picioarelor, - aceştia răspundeau tot mai greu, acţionau tot mai lent la obligaţia de a menţine ritmicitatea efortului de rămânere cu căile respiratorii deasupra apei -, şi deci-se să facă pluta, ca să se odihnească. Îşi întinse braţele pe lângă urechi şi, făcând din coşul pieptului centrul de greutate, şi le echilibră, folosindu-se de portanţa apei, cu picioarele. Rămase nemişcată, plutind pe spate. Respira relaxată.

Trebuia doar să aibă grijă să nu adoarmă din nou.

La un moment dat observă că cerul întunecat începe să prindă contur la orizont. „…nu se poate! Cum să se facă ziuă atâta de repede?!...”

Din poziţia în care se afla urmărea cu ochii larg deschişi de uimire arcul de lu-mină ivit la marginea cerului. Plin de mister şi, pentru dânsa, de revigorantă speranţă, acesta se îngroşa tot mai mult; cucerea uşor, uşor, însă ferm, înaltul; până ce câştigă destulă putere ca să tragă pe boltă şi luna.

Lumina rece, dintr-o dată în exces după ridicarea lunii peste orizont, arginta  mlaştina. Auzi dinspre trestii zgomote scurte, înfundate, scoase de păsări trezite din somn; foşnete de tulpini uscate, freamăte de aripi însoţite de cârâieli nervoase amen-date în mod repetat de orăcăitul poruncitor al unui buhai de baltă. Scormonind cu pri-virea penumbra din direcţia căreia venea larma, zări cu coada ochiului la nici trei metri distanţă de dânsa, malul bălţii.

Nevenindu-i să creadă că îi fusese mereu atât de aproape se răsuci pe burtă şi, temându-se parcă să nu rateze din nou, se aruncă înspre malul salvator cu răsuflarea oprită, bătând apa cu braţele şi cu picioarele. De cum îl atinse, zgrepţănând cu degetele amorţite în clisă, agăţându-se cu ultimele puteri de smocurile de iarbă găsite în cale, i se săltă, gâfâind, deasupra. Ajunsă pe teren solid se târî pe coate, departe de apă.

Când se simţi în siguranţă, se opri. Îşi puse braţele pernă, unul peste celălalt, îşi sprijini obrazul de ele, oftă adânc şi, rămasă în nemişcare pe burtă, începu să plângă tăcut. - Era modul cuminte de a accepta înfrângerea ce o invadase. Nu după mult timp îi dispăru senzaţia că pământul se leagănă cu dânsa. Se ridică în genunchi, apoi, prin-zând curaj, se înălţă în picioare şi îşi roti braţele, încercând să şi le dezmorţească. Tălpile îi alunecau în sandalele înnoroiate. Se descălţă şi, şi le şterse frecându-le în-delung de iarbă. Răcoarea nopţii îi era accentuată de cămaşa umedă, lipită de sâni, şi de pantalonii mulaţi pe pulpe, mult îngreunaţi de apă. Se dezbrăcă. După ce stoarse, răsucind cu putere în mâini chiloţii, blugii şi cămaşa, începu să le scuture în aer, pentru a le usca cât de cât.

Luna lumina până departe, - până aproape de şoseaua pe care, după răsăritul ei, abia de se mai ghiceau farurile maşinilor ce se îndreptau spre oraş. În lumina indife-rentă, reflectată din cer ca de ochiul mort al unui peşte uriaş, peisajul i se prezenta ire-al, ca şi cum l-ar fi descoperit într-o oglindă. Începu să se învârtă în loc, fluturându-şi hainele la capetele braţelor, - se simţea ca o pasăre cu aripi bizare, încercând să se des-prindă de pământ.

„…numai dacă reuşesc să zbor, numai dacă reuşesc să zbor…!”

Se rotea din ce în ce mai repede, din ce în ce mai repede…

„…numai dacă reuşesc să ies din trupul de carne…!”

Ameţea şi îşi simţea mintea rotindu-i-se ca un titirez, trasă mereu în sus… „…numai astfel mă pot regăsi! Numai astfel voi şti că exist!...”

Îşi pierdu echilibrul şi căzu în genunchi. Privi cu ochi rătăciţi în jur. Apoi, îşi cufundă faţa în hainele strânse mototol: „…de ce fac asta?...” Îşi sprijini ghemul cu haine pe pulpele goale şi, ridicându-şi ochii către faţa lunii atinsă de pelagră, strigă: „…nu, nu sunt nebună!... Şi ştiu că nici tu, vacă galbenă, nu exişti cu adevărat atâta timp cât nici eu nu-mi amintesc cine sunt!... Dar, oare, eu…, cu adevărat, sunt?... Luate-ar dracu’!...”

Iritată fără să-şi poată explica de ce, se îmbrăcă în grabă şi o porni pe mijlocul drumului, făcând paşi mari şi repezi: trebuia să ajungă neapărat în oraşul ale cărui lumini se ghiceau în zare. Totul în jur, în lumina rece a lunii era încremenit, ca poleit cu alamă. Pe măsură ce mergea, hainele jilave se încălzeau pe dânsa, accentuându-i plăcut senzaţia de vigoare şi de sănătate a corpului tânăr.

…La ieşirea din mlaştină drumul cotea puţin spre stânga, pe sub dealul pe coama căruia trecea şoseaua principală, dar se sfârşea pe neaşteptate într-o mocirlă în-gustă, cu miros fetid, sub crengile elastice ale unor sălcii tinere. Fără să se piardă cu firea căută ceva cu care să exploreze mâlul stătut. Găsi un capăt solid de creangă şi, folosindu-l drept sondă şi toiag, şi călcând cu mare prudenţă pe trunchiul aproape pu-tred al unei răchite, trecu în partea cealaltă. Aruncă bastonul improvizat şi, ieşind din-tre sălcii, intră aproape în beznă urcând coasta printre alunii deşi, cu crengile între-ţesute ca într-o cuvertură, deasupra. După ce ieşi din tunelul vegetal în lumina lunii, continuă să escaladeze taluzul abrupt, cu mare dificultate. Ajutându-se cu mâinile, ajunse în patru labe între tufişurile de deasupra parapetului. Se ridică în picioare la marginea lui şi inspiră adânc, aerul. Nici o clipă nu avu revelaţia că se afla în locul din care, spre ghinionul lui, Pierre o culesese. Invadată de bucurie privea în stânga şi în dreapta, de-a lungul şoselei: era intens circulată, deci avea toate şansele să găsească pe cineva care să o transporte până în oraş.

...................................................................................................................................

Şoferul mustăcios, cu o pălărie uriaşă de cowboy pe cap, o întâmpină cu un şuvoi de cuvinte străine, râzând bine dispus cu gura până la urechi. Neînţelegându-l, fata nu-i putu răspunde şi, clătinând cu politeţe din cap, se ghemui cât mai departe de dânsul, cu umărul sprijinit de peretele cabinei. Şoferul râse cu glas mare şi o bătu pe umăr. Simţindu-i umezeala cămăşii, deveni grijuliu şi, cu ochii aţintiţi pe linia de mij-loc a şoselei, îi pipăi din nou umărul. Apoi îi palpă cu mirare vădită, mâna până la cot şi abdomenul. Fata îi simţea degetele puternice în carne, dar nu avea putere şi nici nu-şi imagina cum ar fi putut să reacţioneze.

Şoferul, acum cu mustaţa căzută pe lângă colţurile gurii, îşi trase mirat mâna umedă, şi-o şterse de cracul pantalonului şi îi adresă cu aer protector câteva cuvinte. Fata bănui că îi pusese o întrebare, dar nu avea cum să-i răspundă, aşa că se ghemui şi mai mult în colţul cabinei. Şoferul tăcu o vreme. Apoi, gânditor, spuse ceva ca pentru sine. Clătină din cap şi, întinzându-şi mâna, îi pipăi şoldul; apoi, piciorul până la ge-nunchi; apoi îi băgă mâna între picioare şi îi strânse stofa pantalonului între degete. Fata strigă oripilată şi sări în picioare pe canapeaua camionului.

Pe deplin edificat, şoferul dădu drumul la căldură, îşi şterse mâna udă cu cârpa aflată pe bord, apoi, vorbindu-i prietenos, îi făcu semn să se aşeze la loc şi să încerce să doarmă. După cum comunica cu dânsa, era convins că ea aude, dar nu poate vorbi. Dintr-odată ascultătoare, fata se cinchi în colţul ei, coborându-şi picioarele de pe ban-chetă.

Şoferul manevra volanul liniştit şi tăcut, privind drept înainte pe urma farurilor ce corectau metru cu metru lumina amăgitoare a lunii. Căldura plăcută, mirosind dis-cret a petrol, i se ridica de la picioare, topindu-i parcă blugii pe pulpe şi înfăşurându-i aromitor bustul şi capul…

Motorul torcea odihnitor. Doborâtă de oboseala adunată întreaga noapte, nu-şi mai putu ţine pleoapele deschise şi, fără să ştie când, adormi. …Portiera izbită cu pu-tere, o trezi.

Îşi frământă ochii copilăreşte, cu pumnii, ca să-şi alunge somnul. Când şi-i des-chise îl văzu prin parbriz pe şoferul mustăcios cu pălărie şi cizme de cowboy urcând nişte scări largi, luminate a giorno, către un ghişeu deasupra căruia era scris din tuburi de neon cuvântul pe care şi-l traduse imediat: „Recepţie”. Luna fusese acoperită de nori, iar noaptea îşi reintrase în drepturi. Încă amorţită de poziţia incomodă în care dor-mise, încercă să se orienteze. Parcaseră între două maşini de transport greu, chiar în faţa clădirii cu etaj pe faţada căreia trona, alături de firma amintită, alta mult mai mare, alcătuită din silueta albastră a unei femei în bikini peste mijlocul căreia trecea o cen-tură roşie, parcursă de litere aurii care, aprinse succesiv, în final formau cuvântul „Res-taurant”. Se întinse, căscă îndelung şi coborî din cabină.

Perimetrul parcării era tangent cu şoseaua şi gândi că în mai puţin de un sfert de oră putea ajunge în oraş, unde ar fi putut afla cu mult mai uşor… „…adică, ce să aflu mai uşor? se întrebă. Nu ştiu măcar cine sunt, darămite să mai ştiu… Şi ce să întreb?”

Şoferul, revenit cu paşi moi, pe neauzite, o prinse de umăr. Fata tresări violent şi îi aruncă mâna într-o parte. Vădit amuzat, şoferul râse cu bonomie şi o prinse cu mâna stângă de după ceafă. Apoi, apropiind-o de sine, îi clătină în faţa ochilor, în semn de negaţie, arătătorul de la cealaltă mână. Scâncind de durere, fata încercă să-şi elibe-reze gâtul din menghinea de fier a degetelor lui, dar el râse din nou, cu aceeaşi falsă bunătate, şi scoase din buzunar o bancnotă pe care i-o băgă în buzunarul cămăşii. Fata se zbătu şi mai tare, lăsându-se în jos.

– OK, OK!... îi spuse şoferul şi făcu semn că a înţeles.

Dând aprobator din cap, scoase încă o bancnotă din buzunar şi i-o puse şi pe aceea, cu forţa, în buzunar. Ţipând cu disperare, fata se trânti la pământ. Pe uşa ghi-şeului de primire un bărbat se precipită afară şi începu să coboare scările, nehotărât, înspre ei. Şoferul îi strigă ceva, cu ameninţare în glas. Bărbatul înlemni, îşi ridică mâi-nile în semn de neimplicare şi se retrase fără să pronunţe un singur cuvânt.

Strigând din ce în ce mai înspăimântată, fata se zbătea pe jos, încercând să-şi smulgă braţul din strânsoare. Enervat, şoferul se aplecă peste dânsa şi o pălmui. De groază - sau din reflex de apărare? -, fata leşină. Căzuse ca o legumă pe asfalt. Şoferul mormăi ceva, plictisit, puse un genunchi în pământ şi o ridică în braţe.

…Fata se trezi întinsă într-unul din cele două paturi ale camerei de motel. Şi-fonierul de lângă dânsa avea uşile deschise în lături, arătând o stivă de perne şi pături deasupra cărora atârna pe un umeraş, cămaşa şoferului. Îl auzi în baie lipăind, pufnind şi icnind de plăcere sub duş.

Deşi era încă ameţită în urma şocului suportat, fata sări în picioare şi, din câţiva paşi ajunse la uşă, încercând să profite de faptul că bruta era ocupată. Apăsă clanţa cu putere, dar uşa camerei era încuiată. Se întoarse în loc şi cercetă camera cu priviri deznădăjduite: lângă masă, bruta îşi aruncase cizmele şi pălăria, pe scaun, îşi pusese vesta, pantalonii şi maieul, iar în faţa băii îşi lăsase chiloţii cenuşii. Cu o rapiditate pe care nu-şi imaginase că o poate atinge apucă pantalonii şi vesta de pe scaun şi le goli pe jos buzunarele. Dar nu găsi cheia.

Pe masă se aflau o sticlă cu vin şi o cutie deschisă, cu pizza. Mai puterni-că decât frica, foamea i se impuse şi, înşfăcând din ambalajul de carton două bucăţi triunghiulare le puse una peste alta, alcătuind o porţie ţeapănă din care muşcă cu nesaţ. Mestecând cu gura umplută până la refuz, în timp ce căuta cu priviri rătăcite o salvare urgentă, constată cu teroare că în baie, zgomotele duşului încetaseră. Prin uşa întredes-chisă răzbătea gâfâitul şoferului care se freca zdravăn cu prosopul, - după scâncetele de satisfacţie pe care le emitea cu intermitenţe îşi putea imagina locurile asupra cărora acţiona mai mult sau mai puţin insistent: pe piept, pe spate, pe la încheieturi…

– Oh…, ho…, oha, hah…!

Se gândi să-l încuie, dar uşa băii avea cheia pusă pe dinăuntru.

„…numai fereastra…!”

Înghiţi mâncarea aproape nemestecată şi luă încă o îmbucătură straşnică în timp ce analiza perdelele de stofă aurie ce acopereau peretele în care bănuia că s-ar afla fereastra. O descoperi întredeschisă, în spatele perdelelor. Îşi băgă în buzunarul blu-gilor restul de pizza şi se precipită peste pervaz exact în clipa în care în uşa larg des-chisă a băii apăru şoferul. Purtându-şi semeţ chipul cu mustaţă deasupra trupului gol cu burta prăvălită ameninţător peste chestiile lui bărbăteşti, iradia o caraghioasă mulţu-mire de sine, şi fata, simţindu-se deja în siguranţă, nu se putu abţine să nu pufnească în râs, întinzându-şi degetul arătător către dânsul: se răzbuna copilăreşte, râzând, pentru felul în care o tratase. - Râdea sinceră, în hohote nestăpânite. Faptul că râdea cu atâta enormă satisfacţie, îl umili îngrozitor pe vanitosul şofer. Cu faţa schimonosită de furie, şi nemaipomenit de caraghios în postura în care se afla, urlă ceva ca o poruncă teribilă către dânsa. Însă fata dispăru în noapte, continuând să râdă.

Înjurând sălbatec, şoferul luă în fugă de sub cutia de pizza cheia camerei,  descuie uşa şi se aruncă în întuneric. Alergând spre şosea, fata se profila deja pe cortina de lumini a câtorva faruri grăbite să intre în oraş, dar el, convins că o va ajunge în câ-teva clipe, o luă la goană după dânsa, fără să se sinchisească de faptul că era gol puşcă. Decis, viguros, şi mai ales motivat, ajunse în câteva secunde în urma ei, pe acosta-mentul şoselei.

Fata îşi întoarse capul şi constată cu groază că individul alerga chiar în spatele ei, micşorând distanţa îngrijorător de repede. Sprintă cu toată forţa, apoi după ce res-tabili distanţa pe care o considera sigură, continuă să alerge cu paşi egali, controlându-şi respiraţia. Cei doi alergători ciudaţi erau ajunşi şi întrecuţi de maşini cu claxoanele acţionate ca la manifestaţiile specifice de protest, sau de susţinere ale unor evenimente speciale.

Uneori, când privea peste umăr ca să verifice dacă nu s-a modificat distan-ţa dintre ea şi urmăritor, fata distingea prin geamurile portierelor şoferi contorsionaţi de râs. Unul dintre dânşii chiar încetini şi, coborând geamul portierei, începu să se scăl-ămbăie făcându-i galerie imbecilă, ca la fotbal. Scârbită scuipă înspre dânsul, determi-nându-l să o apostrofeze adânc ofuscat şi să demareze brusc. Un altul, distrându-se straşnic la rându-i, arătă către individul care o urmărea în pielea goală ca un ţap epilat, şi îşi flutură palma deschisă pe lângă tâmplă, semn că urmăritorul nu era în toate min-ţile. Apoi, cu un gest convingător, o invită să urce în maşină. Îl refuză, făcându-i semn să o lase în pace.

Se simţea în plină forţă, şi capabilă să se descurce singură, cu atât mai mult cu cât bruta care încerca să o ajungă… abia de mai reuşea să păstreze distanţa dintre ei. Se pare că începuse să obosească. Era convinsă că, dacă nu voia, el nu avea nicio şansă să o ajungă. Îşi zise, invadată de o imensă satisfacţie: „…îl duc aşa, până la dracu-n praz-nic. Şi apoi…!”

Spre norocul ei farurile unei maşini care venea dinspre oraş îi descoperi pe acostament o traversă masivă de beton, rămasă de la cine ştie ce lucrări de întreţinere. Surprinsă, izbuti să o evite în ultima clipă, sărind-o. Gata, gata să cadă, îşi aruncă bra-ţele înainte, făcu câţiva paşi mari, încercând să-şi menţină echilibrul, dar nu reuşi. Că-zu în genunchi. Cel care o urmărea scoase un strigăt de victorie şi îşi spori viteza. Se apropia cu paşi uriaşi, parcă înghiţind distanţa dintre ei, - nu mai avea scăpare. Hipno-tizată de groază se chirci şi închise ochii. Simţea deja cum degetele lui obişnuite să manipuleze metalul, o înşfacă de păr. Însă el, orbit de furie, nu avu norocul să observe traversa de beton. O lovi în plin cu mijlocul tibiei, ca şi cum nici nu ar fi existat.

Osul piciorului i se frânse pocnind surd, ca un vreasc rupt în două. Scoase un răcnet teribil şi căzu, aruncat peste cap. Grohăind de durere, durul devenit dintr-odată o inertă movilă de carne, zvâcni de câteva ori, încercând să se ridice de la pământ. Abia mai suportând suferinţa atroce îşi depăna braţele şi piciorul valid prin aer, - piciorul drept zăcându-i în praf, îndoit bizar de sub genunchi într-o parte. Arăta ca un crab răs-turnat cu burta în sus.

Încă nevenindu-i să creadă că a scăpat de primejdie, fata îl privea cu prudenţă de la distanţă. Complet gol, tânguindu-se răguşit şi cu burta imensă de mare băutor de bere tremurându-i ca o piftie gălbuie în marginea uneltelor lui intime, o dezgustă. Când el îşi întinse disperat mâna spre dânsa, cerşindu-i ajutor,

nu avu nici o reţinere să-i arunce:

– Eşti un om rău…!

Apoi, dezvelindu-şi caninii într-un rânjet pe care nu şi-l putu reprima, îi  întoar-se spatele şi îşi continuă drumul. „…în oraş am cele mai multe şanse să aflu cine sunt.”

…Trecu fără emoţie din întuneric în lumina difuză ce domina oraşul. La orizont cerul fu spintecat de un fulger lung, care persistă mai mult decât de obicei, iar hohotul lui victorios îi veni rostogolit în auz când nici nu se nmai aştepta să-l perceapă. „…se pregăteşte să plouă!”

Trebuia să-şi găsească un adăpost. Văzu în faţa ei, lângă trotuar, o cabină

telefonică şi grăbi pasul. De undeva, din penumbra unei stradele laterale, îşi făcu apa-riţia o maşină de poliţie. Circula încet, cu zece, cincisprezece kilometri la oră. Îi văzu pe cei doi poliţişti din interior cum scotoceau atenţi, cu privirile, împrejurimile. Înainte să ajungă în dreptul ei, reuşi să se ascundă după gardul viu ce înconjura cabina cu pe-reţii de sticlă.

Stătea în genunchi, cu răsuflare gâtuită de emoţie şi observa printre crengile ra-re de lemn câinesc mişcările poliţiştilor, pregătită să o ia la fugă. Maşina opri în dreptul cabinei. Poliţistul de pe bancheta din dreapta coborî geamul portierei şi îi cercetă inte-riorul cu o lanternă. Cel care ţinea volanul îi spuse ceva, făcându-l să izbucnească în râs. Stinse lanterna şi ridică gemul portierei la loc, comentând înveselit la culme cele auzite. Colegul lui îi răspunse hohotind, înclinându-şi capul pe spate şi demară la fel de încet ca mai înainte.

Tăcută, maşina semnalizată doar de luminile girofarului depăşi cabina telefo-nică. După ce se depărtă la suficientă distanţă ca să o poată urmări fără să fie obser-vată, fata împinsă de ceva de dincolo de voinţa ei, porni după dânsa. Păşea cu teamă, dar şi oarecum amuzată: ştia precis - de unde ştia, nu putea să-şi răspundă -, că po-liţiştii verificau în primul rând locurile cele mai ascunse ale oraşului. Ea se descoperise fără memorie într-o ţară străină, rămăsese, nu-şi amintea cum şi de ce, pe cont propriu şi era terorizată de situaţia în care se găsea. Nu putea cere ajutor nimănui: nici unei ru-de, nici unui prieten sau vreunei cunoştinţe apropiate. Pe deasupra, pe lângă faptul că resimţea acut şi înnebunitor senzaţia că a săvârşit tot felul de fapte interzise, nici măcar nu ştia ce vrea sau ce trebuie să facă. Iar dinspre lumea ei pierdută în trecut, despre care nu-şi aducea aminte absolut nimic, îi veneau doar impulsuri de necontrolat.

În condiţiile acestea nu putea să prevadă ce-i va rezerva viitorul; nici măcar cel imediat, aşa că trebuia să-şi găsească rapid un loc de refugiu, bine ascuns. Sau…, de ce nu două ascunzişuri? Sau, poate, chiar trei? Dacă reuşea să se ţină după maşina poliţiei care îşi făcea rondul scotocind cotloanele oraşului, cu siguranţă că i se putea ivi ocazia să aleagă. Urmând „stafia” unei maşini de poliţie, mergea în pas gimnast, ascunzându-se pe după copacii care mărgineau strada, - ca şi cum s-ar fi mişcat într-un film fără so-nor, cu desene animate.

„…Poliţia şi Cinesunta! Cinesunta!?... Ce nume tâmpit mi-a mai putut găsi, Pierre…!?” Refuză să se gândească la Pierre.

Continuă să străbată străzile cu nervii încordaţi la maximum. Norii buluciţi deasupra oraşului încă nu dădeau voie nopţii să plece în legea ei şi o biciuiau din ce în ce mai des cu fulgere zgomotoase. Lumina becurilor stradale începea să se estompeze progresiv, semn că zorii se grăbeau să-şi intre în drepturi. Clădirile înalte, printre care în bizara ei urmărire ajunsese, se luminau de sus în jos, grăbindu-se parcă să o lase des-coperită; simţea că acestea o dezaprobă, că o resping pentru ceea ce face şi că o urau, - una dintre ele chiar îi aruncă în faţă, pe trotuar, un ghiveci de ceramică cu plante ornamentale! Sări într-o parte, ocolind cioburile pline cu pământ, dar fără să scape din priviri maşina.

„…nu joc eu după muzica voastră…!”

Picată din lumea crudă tactil, auditiv şi olfactiv a mlaştinii în care devenise (re-devenise?) conştientă de sine, direct în semi-obscuritatea încărcată cu o misterioasă electricitate statică a oraşului, avea senzaţia că traversează un spaţiu ireal şi ostil. Aşa că… se pomeni că nu i se părea nefiresc să intre în conflict deschis cu lucrurile care se încăpăţânau să o agreseze, precum clădirea de peste stradă, prin faţa căreia tocmai tre-cea: îşi lăsă pe neaşteptate să-i cadă cu zgomot jaluzelele de la parter, făcând-o să tre-sară puternic.

Clădirea înaltă şi rece de care tocmai se lovise cu umărul în mers, iată: încerca să-i arunce în cap, de pe acoperiş, o pisică ce mieuna de mama focului, atârnată cu ghearele de uluc, iar un ziar desfăcut ca un liliac uriaş fâlfâi pe deasupra străzii, obli-gând-o să-şi facă, de spaimă, cruce cu limba… Exasperată de adversitatea difuză cu care de o bună bucată de vreme era întâmpinată peste tot, şi care îi întinsese nervii atât de dureros încât şi-i simţea gata, gata să plesnească, renunţă să se mai ascundă. Alergă în mijlocul străzii, sări în sus de câteva ori, până prinse ziarul din aer de un colţ şi, mo-totolindu-l, îl aruncă la pământ, răzbunându-se pentru sperietura pe care i-o provocase:

– „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!...”

Nu-şi termină replica, venită pe limba ei din cine ştie ce colţ de memorie, că şi văzu maşina poliţiei oprindu-se din mers, cu stopurile înroşite instantaneu şi cu sem-nalizarea pusă spre stânga. Dându-şi seama că se dăduse de gol, reveni în fugă pe tro-tuar, alergă vreo douăzeci de metri înapoi, până la străduţa pe care o lăsase în urmă şi, cu respiraţia uscată de efort, se strecură în goană, după colţ. În spatele ei liniştea di-mineţii fu spartă de scârţâitul strident al roţilor pe asfalt şi de urletul motorului maşinii poliţiei, ambalat cu furie.

Încercă în mod repetat să se refugieze în interiorul clădirilor, forţându-le uşile, dar acestea erau bine sigilate şi îşi zdrelea degetele degeaba în broaştele lor metalice. Când reuşi să întredeschidă o uşă uitată neîncuiată, aceasta declanşă alarma - un orăcăit de avertizare de coşmar! -, făcând-o aproape să leşine de surpriză. Sări îndărăt pe tro-tuar şi continuă să alerge de-a lungul străduţei căutând cu disperare un loc unde să se ascundă. În urma ei, la concurenţă cu alarma pe care tocmai o declanşase, sirena ma-şinii poliţiei se văieta asurzitor, urmărind-o.

În momentul în care, extenuată, decise să renunţe la fugă, întrezări printre case- le din stânga un bulevard intens luminat. Parcă hipnotizată de acesta şi împinsă de frica uriaşă pe care o resimţea faţă de poliţie, se lăsă pradă instinctului de conservare şi, dintr-un salt, se rostogoli către bulevard peste gardul viu tuns de curând. Căzu în ge-nunchi, se ridică şi, sigură de alegerea făcută, traversă în goană pajiştea şi rondul de flori, afundându-se până la oul piciorului în pământul reavăn. Sări în acelaşi mod peste gardul viu ce mărginea proprietatea dinspre bulevard şi ateriză, de data aceasta în pi-cioare, pe trotuar.

Auzea clar sirena maşinii care gonea de-a lungul străduţei pe care îi lăsase pe poliţişti cu degetu-n gură: cu siguranţă că goneau spre intersecţia cu bulevardul pe care dânsa deja se afla. Cercetă împrejurimile locului şi, dintr-o dată foarte interesată, in-sistă cu privirea asupra perspectivei ce i se deschidea dincolo de bulevard: în spatele unui simulacru de zid se întindea o pădure. Sau… poate un parc cu copaci bătrâni şi foarte înalţi.

Simţi pe mâini, pe obraz şi pe ceafă răcoarea câtorva picături de ploaie. În lumina timidă a zorilor circulaţia se intensificase, dar nu ezită nicio secundă şi traversă bulevardul în fugă, acompaniată de claxoane contrariate şi de înjurături. Când ajunse la zidul care i se înălţa până la brâu, se sprijini cu mâinile de el şi, privind peste umăr, zări cu coada ochiului maşina poliţiei care, scoţând sunete isterice de avertizare intra în mare viteză pe bulevard. În aceeaşi fracţiune de secundă se săltă în mâini, încălecă zi-dul, trecu dincolo şi se lăsă la pământ. Apoi, alergând în patru labe ca o maimuţă alungată de spaimă, se îndreptă spre tufişurile de la poalele copacilor. Ajunsă acolo, intră în mijlocul lor şi, camuflată între crengile dese, se ridică în picioare. Picăturile de ploaie loveau delicat frunzele arbuştilor. Undeva, un fulger anemic alunecă cu zgomot înfundat pe vălătucii norilor.

CINESUNTA ŞI NEVOIA DE RECITIRE

În prefaţa romanului semnat de scriitorul şi dramaturgul băcăuan, Viorel Savin (CINESUNTA  - fata cu trecutul amputat, apărut la Editura „Junimea” - Iaşi, 2017) criticul Ioan Holban notează: „Subiectul e, desigur, din seria «viaţa bate filmul», sen-zaţional sau, cu vorbele de la televizor, «incendiar», numai că Viorel Savin evită, fie şi parţial, capcana facilului, iese din reţeta prozei comerciale (...) şi  îmbracă naraţiunea bine construită, într-o logică unde realitatea intersectează fantasticul şi fantas-magoricul, cu un cadru verosimil pentru că, în fapt, întraga aventură a Dianei Precup din Bacău e un caz clinic.”; „Voiorel Savin e un fin psiholog, explorează relieful întunecat al subconştientului”.  „CINESUNTA - concluzionează I.H. -  reprezintă un roman singular în proza noastră de azi.”

Observaţii pe deplin îndreptăţite: tensiunea şi dinamismul epic îl fac pe cititor să parcurgă cartea „pe nerăsuflate” însă nevoia de recitire apare imediat după ce ultima pagină se închide între coperţi. Şi asta deoarece, la prima lectură, e greu de „descifrat” labirintul existenţial, în care Minotaurul din noi se priveşte în oglindă. Cheia acestui mecanism ce anulează memoria, dezvăluind alteritatea fiinţei, se află, cred, în între-bările ontologice, folosite de Paul Gauguin drept titlu pentru celebrul său tablou: „De unde venim? Cine suntem? Încotro mergem?”.  Desigur, există nuanţe: în roman ră-dăcinile acelui primitivism tahitian, care avea curajul să privească eternitatea în ochi, sunt înlocuite de umbrele mitologei artei, de abisurile primordiale din subconştient, sugerate de Freud, sau de căutarea miturilor ca o căutare de sine (Eugen Simion – „Jurnal Parizian”)

Aşadar, tânăra româncă porneşte spre marea aventură, menită să-i asigure un mariaj parizian şi o carieră artistică strălucită (imposibile, pe plaiurile mioritice, după cum îi sugerează doamna Maria mirosind a grădină de trandafiri,  intermediara „aran-jamentului”.

Numai că cei doi „companioni” ai Dianei, „blondul” şi „tuciuriul” ajung să se certe pe drum, din frânturile discuţiei lor fata înţelegând ceea ce, până la urmă, i se şi spune, în faţă, cu brutalitate:  „Augustinul tău din Paris e cacialma de Facebook, fă; nu există”. Evenimentele se derulează cu repeziciune: pentru a pune capăt conflictului tu-ciuriul îl execută pe blond: „I-a înfipt acestuia în carotidă calm, parcă cu încetinitorul, ca într-un calup de unt, stiletul tras din mâneca braţului stâng”. După care se justifică cinic: „Doi peşti la o curvă sunt prea mult”.

Visul fetei devine coşmar, ultima soluţie, cea a curajului disperării, determi-nând-o pe fată să aleagă un moment prielnic pentru a se arunca asupra volanului, provocând un accident, fatal pentru „tuciuriu”.  Sentinţa Dianei: „Eşti un om rău!” vine însă de la o străină, care nu-şi mai aminteşte nimic altceva despre sine.

Aşa că, atunci când ajunge la o locuinţei singuratică, într-o mlaştină, interogată în limba franceză de proprietarul casei, întreabă „Cine sunt?”, acesta (Pierre) deduce că Cinesunte este numele ciudatei necunoscute. Fata are o mulţime de alte întrebări şi nici un răspuns: „...fac tot felul de lucruri fără să ştiu... de unde ştiu să le fac?”. Subconştientul „teleportează” starea tensională într-un univers paralel, incopatibil cu realitatea: „Bezna o înconjura mătăsoasă şi umedă. I se lipea de braţe, pe ochi, i se atâr-na de gât, îi sigila buzele: nu vedea nimic, nu auzea nimic în liniştea compactă în afară de respiraţia ei gâfâită: nu înţelegea ce i se întâmplă! Dens, imponderabil şi înspăi-mântător, întunericul o luase captivă şi o apăsa moale de peste tot, ca un imens mor-man de vată sub care abia reuşea să mai respire.”

Autorul transferă conştiinţa adolescentei într-o serie de arhetipuri, primul fiind cel al unei „cenuşărese” harnice şi modeste, care „lustruieşte” locuinţa şi lucrurile mizerabile ale lui Pierre, spre mulţumirea şi surprinderea acestuia. Tatăl lui Pierre, un bătrân ramolit, simte compasiunea fetei, şi i se pare că o recunoaşte în ea pe iubita lui  „Jeanne”.

Trăind la graniţa dintre ficţiune şi realitate, Cinesunta realizează că, în ochii de brută ai lui Pierre se aprind luminiţele întunecate ale poftelor. Şi, la întoarcerea aces-tuia din oraş, într-o seară, înţelegând că nu mai are scăpare, Cinesunta „eva-dează”.  Tentativa de urmărire a bărbatului sfârşeşte într-o barieră închisă, după impact maşina luând foc şi ocupantul ei pierzându-şi viaţa în flăcări. Destinul o face aşadar pe Cinesunta, pentru a doua oară, să „ucidă”. Justificarea, intervenită mai târziu, atunci când se afundă în apa mlaştinii „caldă, mângâietoare, înfrăţită parcă cu cerul, căruia nici nu apucase să observe când bezna îi îngiţise stelele”  şi  „întâlneşte”  fantoma lui Jeanne: „«Nu-i aşa că Pierre este un copil minunat?»  «Este un om rău!» îi răspunse fata”.

Reuşind să ajungă la mal, Cinesunta vede, în depărtare, luminile unei localităţi spre care, urmând şoseaua, hotărăşte să se îndrepte:  „... Mergând pe acostament, după o vreme avu impresia că în urmă îi păşeşte tiptil un câine. Nu avea curajul să se în-toarcă, dar îl simţea mare şi negru, urmărind-o cu ochii sticlind. La un moment dat chiar avu impresia că îi simte răsuflarea pe gât. Se chirci în mers, de frică, şi îşi ridică braţele a apărare. Când se simţi complet luminată de farurile unei maşini care venea din spate, se întoarse pregătită să îl înfrunte. Spre uimirea ei nu o urmărea nimeni.”

Căutarea „numelui”, a identităţii profunde, continuă ca un un ritual de iniţiere, presărat cu obstacole, pe care Cinesunta îl parcurge într-o lume străină şi nepri-etenoasă.  Maşinile o depăşesc nepăsătoare, lumea, întunecată şi stranie ce se deschide în faţa ei este pulverizată de luminile farurilor, într-un ritm ce devine devorator. Un şofer de TIR, brutal şi pregătit să fructifice şansa unei aventuri erotice, o ia, în cele din urmă, în cabină, poposind la un motel izolat, unde îşi sechestrează victima. Din nou eroina romanului îşi asumă riscul integrităţii sinelui, chiar dacă acesta pare pierdut definitiv. Fuge pe fereastră, urmărită de bărbatul ieşit din baie în pielea goală, spectacol grotesc asurzit de claxoane şi de paşii „câinelui” care, de data aceasta, era unul real. Medee fără voie, Cinesunta pedepseşte, iarăşi, fiara instinctelor:  „Bărbatul orbit de furie, nu observă traversa de beton. Osul i se frânse ca un vreasc, pocnind surd, şi fu aruncat peste cap. Când atinse pământul, scoase un răcnet teribil de animal înjungiat. Zvâcni de câteva ori grohănind de durere (...) Când el îndrăzni să-şi întindă mâna către ea, şi să îi cerşească ajutorul, îi spuse fără nici un pic de milă, dezvelindu-şi caninii într-un rânjet pe care nu şi-l putu reprima: «Eşti un om rău! ». Aceiaşi replică tăioasă, care nu judecă inchizitorial, ci doar constată, aproape cu indiferenţă.

Ajunsă în oraş, începe să-i adulmece urmele „haita” fantasmelor citadine. Mai întâi o maşină a poliţiei, apoi chiar şi lucrurile sau clădirile din jur, secvenţe surprinse admirabil de autor:  „Răcoarea dimineţii se făcea tot mai simţită, răscolită de o adiere umedă. Clădirile înalte printre care ajunsese, dezaprobând-o, respingând-o, urând-o pentru ceea ce făcea, pentru modul în care încerca să se salveze, se luminau de sus până jos grăbindu-se să o lase descoperită privirilor oricui. Le simţea vii, străine şi fără nici un pic de căldură.”.
Reuşind să sară un gard, Cinesunta se ascunde pe o proprietate părăsită, un  castel ca în poveşti, cu o grădină imensă: „În faţă ei se întindea un hol lung, mărginit de numeroase uşi de stejar lustruit, în spatele cărora se aflau camerele parterului.”
Acolo se „prăbuşeşte” în abisul somnului. După trezirea apneică, aproape vio-lentă, „respiraţia îşi reluă ritmul firesc şi, disipându-se în liniştea în care avea senzaţia că pluteşte ca într-un lichid cald şi onctuos, încercă să întredeschidă o portiţă în vis, - singurul teritoriu în care se afla în siguranţă”. Tentativa regăsirii de sine rămâne însă la suprafaţa realităţii:  „...îmi construiesc, văd clipă de clipă, o memorie nouă... Dar fiinţa care devin nu îmi aminteşte cu nimic de necunoscuta care am fost!”. Şi, peste furia Cinesuntei, care „decapitează” tufele de trandafiri, auzim parcă glasul Reginei lui Lewis Carroll: „Să li se taie capul!”. Aşadar, travestirile eroinei continuă, subconşti-entul plăsmuind o altă „Alice în Ţara Minunilor”. Apar, pe rând, lucruri sau  „personaje” bizare: Mai întâi o fată dintr-un tablou vechi, care i se pare cunoscută.  La havuzul din grădină, unde se duce să se spele, face conoştinţă cu un motan lung şi slab, cu blană gălbuie”, iar apoi, contemplându-şi chipul în apă, lămureşte, într-un fel, şi neliniştea pe care i-o provocase tabloul:  fata din tablou, semăna izbitor ... cu sine însuşi. („Scârba asta din tablou, voi fi fiind eu?!... Dar din care lume?”) Intră apoi în scenă:  „... Un şarpe negru, după mărime destul de bătrân...”

Întreţinând, cu talent şi fineţe, jocul eroinei de-a sinele, Viorel Savin o pune faţă în faţă cu încă o „ea”, cea din oglindă: „După ce se analiză îndelung, îşi ridică mâna dreaptă. Imaginea din oglindă îi răspunse în semn de salut, cu acelaşi gest, - dar făcut cu mâna stângă. Îşi întoarse capul spre stânga, ca să-şi studieze profilul. Imaginea din oglindă o imită cu un zâmbet în colţul gurii, dar făcând aceeaşi mişcare spre dreapta ei. «... adică, vrei să zici că nu eşti eu, ci alta? » (...) Deşi jocul în sine o amuza, nu se putea desprinde de situaţia în care fără să înţeleagă de ce se afla, şi-i mărturisi cu voce tare fetei dezbrăcate din oglindă: «Văd că eşti frumoasă. În schimb, nu ştiu nimic despre tine!» Imaginea din oglindă încercă să răspundă, mimând rotunjirea vocalelor şi expulzarea grăbită, printre buze, a consoanelor, dar în lumea ei, de dincolo de sticlă, nu reuşi să producă decât grimase tăcute.”

Descoperă şi un şoricel urcat pe frontonul unuia din corpurile şifonierului, şi îl botează cu un cuvânt rămas într-un colţ al memoriei: „Polonic”, după ce îl salvează din ghearele motanului:  „Motanul se lăsă pe burtă, pregătindu-se de salt. Fu oprit în ultima clipă de strigătul poruncitor al fetei: «Lasă-l!» Derutat, motanul o fulgeră cu privirea, însă instinctul de vânător fu mai puternic decât teama şi, zvâcni. «Lasă-l în pace, bes-tie! »... strigă fata, aruncându-şi rochia din mână peste victima imobilizată de groază.”.

Apoi, pentru a-şi proteja favoritul, îi improvizează acestuia un adăpost sigur, într-o colivie pentru păsări, „explicându-i” locatarului, cuprins de panică: „Polonic, nu fi prost: libertatea e cel mai primejdios lucru din lume!”

Irealitatea pare a fi la ea acasă, în „Ţara Minunilor”, un spaţiu oniric în care Cinesunta dansează cu fata din tablou: „«Ai fost trimisă să-mi furi identitatea. Recu-noaşte! În afară de trecut şi de memorie, identitatea îmi mai rămăsese. Şi acum mi-o vreţi şi pe asta! »; «Eu nu am fost trimisă. Şi nu vreau să fur nimic: eu sunt aici, fiindcă aici ești și tu! »;  «Doamne, și care dintre noi, sunt?!» ; «Ești... noi amândouă! Vino să dansăm! Dacă nu-ți mai aduci aminte îți place valsul la nebunie (...) ... un, doi, trei!, un, doi, trei!, un, doi, trei!, se învârteau amândouă una în vals ameţitor, un, doi, trei!, un, doi, trei! ocolind sala ca şi cum s-ar fi mişcat în imponderabilitate, un, doi, trei, uimitor, un, doi, trei!, fiecare piruetă, un, doi, trei!, i se schimba vestimentaţia, un, doi, trei, un, doi, trei!, blugi şi cămaşă bărbătească, apoi un, doi, trei, la pirueta următoare rochie albă din tulle şi dantelă un, doi, trei! apoi fustă cu vestă, un, doi, trei!...”

La fel cum este prezentă, pretutindeni în jur, lupta dintre viaţă şi moarte: şar-pele vânează prigorii, apoi se luptă cu motanul, într-un episod sugestiv şi dra-matic:  „Încolăcit pe prundişul aleii, aparent nemişcat, dar permanent în defensivă, şar-pele urmărea cu limba fluturându-i ameninţător afară din bot mişcările suple ale mota-nului care, prevăzător, dar decis, executa în jurul lui asalturi scurte. Şarpele, care nu părea afectat de repetatele zgârieturi, îi răspundea fulgerător cu lovituri mortale, însă motanul scăpa de fiecare dată, înălţându-se lumânare pe labele din spate şi sărind în-dărăt (...)  Invadată de adrenalină, fata schiţa din pridvor aceleaşi eschive ca şi Motan. (...) Motan era încă în salt când şarpele îşi înfipse colţii în umărul lui. De durere, sau poate de spaimă, motanul îşi urlă pur şi simplu mieunatul, împietrind grădina. Şarpele îşi înălţă capul pentru a lovi încă o dată, dar fata sărise deja în alee şi îl trăsni cu vătraiul de fier drept în creştetul capului. Apoi îl lovi repetat, până îi terciui capul în prundiş. Când se potoli, văzu că Motan, stând pe coadă, o privea aprobator. Încă tremurând, răsuflă uşurată şi râse: «Ce faci curajosule? Eşti bine?»”

Mai târziu în va găsi pe Motan, lângă o tufă de dracilă: „Nemişcat, îl ţinea pe Şarpe între labe, parcă... îmbrăţişându-l! Simţi cum totul se răstoarnă întrânsa (...) Îi îngropă, tulburată de sentimente contradictorii, punându-i unul lângă altul în groapa săpată cu mâinile goale în nisipul de sub arbustul cu flori dinţate. Îl jelea pe Motan, dar îl ierta şi pe şarpe, cutreierată de gânduri ce confereau dimensiuni epopeice înfruntării dintre ei doi. Apoi, înţepându-şi degetele, culese din arbustul de deasupra mormântului improvizat o moviliţă de fructe negru-roşiatice din care încropi pe nisip o cruce formată dintr-o linie sinuasă de fructe zemoase, mici şi rotunde, tăiată transversal spre capătul de sus, de o alta mai scurtă, desenată cu două şiruri de boabe.”

Şi iarăşi visul... şi iarăşi moartea, şi iarăşi replica rece şi indiferentă: „Alerga pe lângă taxiul condus de ea însăşi, refuzându-şi chemările să urce pe locul liber de ală-turi, deşi o mulţime de indivizi în costume de gală şi individe în capoate multicolore şi adolescenţi şi adolescente în haine decente de şcoală o urmăreau. Din când în când cădea câte unul, sau câte una, marcând alergarea. Uşa autoturismului se deschise şi se aruncă înăuntru. Descoperi că în locul ei, la volan se afla altcineva, arborii de pe mar-ginea şoselei alergau îndărăt şi trebui să tragă spre dânsa volanul cu toată puterea. «Ce faci, nebuno?! »... îi strigă şoferul; «Eşti un om rău!... îi răspunse fata în timp ce maşina trecu şanţul... »”

Dar nu poţi sta la nesfârşit în Ţara Minunilor, mai ales atunci când te numeşti Cinesunta şi încă nu ştii dacă şi cum ai păcătuit, nici cum şi de cine vei fi judecată. Mai ales după ce copiii care se jucau pe domeniul castelului răspândesc zvonul despre existenţa unei fantome: „... mi-a suflat drept în faţă, jur pe mama! A şi lătrat la mine!”

Adunându-şi cele câteva bancnote, strânse în timpul căt fusese „servitoarea” lui Pierre, Cinesunta se aventurează pe străzile oraşului necunoscut. Prefăcându-se mută, ca să justifice necunoaşterea limbii, savurează, într-un local obscur din preajma de-barcaderului, prima ei mâncare adevărată, după mult timp: un hot-dog. În timpul „os-păţului”  un tânăr  (Edu) o surprinde, vorbindu-i într-o limbă pe care o înţelege (en-gleza), de la care află că oraşul se numeşte Nadlis. Idila dintre cei doi tineri începe cu o excursie pe fluviu, iar la întoarcere, în timp ce serveau masa, Cinesunta vede la te-leviziune peisajul cunoscut al domeniului unde îşi găsise adăpost. Din cuvintele repor-terului, traduse de Edu, află că proprietarul castelului a fost  marchizul de Nadlis, urmaşii acestuia, de fapt de marchiza Dolores Marguerite de Nadlis, donându-l primă-riei, pentru a organiza un centru cultural. Dar: „...fiind lăsat în părăsire de primar şi de gaşca lui de incompetenţi, în castel s-a aciuat de ceva timp o fantomă care bagă groaza în copiii oraşului...”.  După ce Edu o invită, a doua zi, să-i cunoscă familia Cinesunta, întoarsă „acasă”, constată că Polonic evadase din cuşcă. „Ţara Minunilor” mai avea, doar pentru încă o noapte, un singur locuitor.

A doua zi, în timp ce îl aştepta pe Edu, care nu mai vine la întâlnire, este „arestată” şi  „sfâşiată” de lumina blitz-urilor, fotoreporterilor.  Se va întâlni totuşi, cu Edu, în visul din celula de la Poliţie. Acesta vroia să înece un căţel, folosindu-se de bastonul unui pensionar, dar alunecă şi fata îi cere să salveze mai întâi căţelul, în schimbul ajutorului ei: „«Acum trage-mă!» îi ceru Edu, întinzându-i bastonul. Fata prinse bastonul de capăt şi, smucind cu putere, i-l smulse din mână. «Ce faci? »... strigă Edu surprins.; «Îi înapoiez omului bastonul.»; «Dar eu?!... »; «Tu eşti un om rău! » îi răspunse şi îi întoarse spatele.”

Interogatoriul de la poliţie începe ca un dialog al surzilor. Poliţiştii întreabă (în franceză) şi Cinesunta „răspunde”, amestecând cuvintele (în română şi engleză) cu gesturile. Până când unul dintre poliţişti vorbeşte, la telefon în… italiană. Adică într-o limbă ce revine, brusc, în memoria fetei, care e prinsă în vârtejul cotidianului avid de senzaţional. Ziarele titrează: „Infractoarea poliglotă”, „Copii atacaţi de stafia castelului de Nadlis” etc.

În cele din urmă este internată în Secţia de evaluare şi stabilizare a parametrilor vitali a Spitalului Central al Armatei, al cărui medic şef, doctorul Fréchet, încearcă să-i redea trecutul, convins că acest lucru se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu. Ceea ce nu înseamnă o diminuare a asaltului mediatic. Se vorbeşte chiar despre o „filozofie” a cinesuntismului, un virtual „motor moral-filozofic al societăţii mileniului trei”: „Fata aceasta se întreabă mereu, cu tragică profunzime: Cine sunt? De unde vin? Unde merg? Oare noi, ceilalţi, ne-am pus vreodată aceste întrebări. Şi dacă ni le-am pus, nu am fugit oare, înfricoşaţi tocmai de posibilele răspunsuri?”, scrie Daily Telegraph.

În cele din urmă dosarul ajunge în instanţă, judecătorul de instrucţie Paul Bichat urmând să hotărască cui va fi încredinţată fata: Angliei, Italiei, României sau… marchizei Dolores Marguerite de Nadlis, care - pe baza asemănării cu pictura ce o reprezenta pe sora ei, dispărută în timpul răzbiului - susţinea că Cinesunta îi este nepoată. Deşi deosebit de tentantă, această ultimă variantă este respinsă de fată, după ce află că marchiza „jucase” necinstit, mituindu-i avocatul. Şi, fiind sigură că este ro-mâncă, solicită cetăţenia acestei ţări, lucru acceptat de instanţă, consulul diplomatic Do.brescu fiind cel care o preia pentru îndeplinirea formalităţilor. Acesta i-o prezintă pe fiica sa şi pe guvernanta acesteia, doamna Maria, care… mirosea ca o grădină de trandafiri. Vălul cortinei se ridică brusc şi Cinesunta fuge, cerându-i, prin telefon, doctorului Fréchet să o salveze.

Acum ştia totul despre trecutul şi identitatea ei! Nu şi cine este sau ce va deveni Diana Precup.

Aşadar, un roman modern din toate punctele de vedere, utilizând cu pro-fesinalism structuralismul şi reperele psihanalitice, căruia fiecare recitire îi poate adăuga sensuri şi profunzimi noi, aşa cum numai cărţile adevărate reuşesc să o facă.

Lucian Mănăilescu