Dan Puric - SECVENŢE
DAN PURIC –
SECVENŢE DIN ANTOLOGIA „SCRIITORII ORAŞULUI NEHIU” alcătuită de Al.
Oproescu şi Lucian Mănăilescu
Actorul,
eseistul, scriitorul şi regizorul de teatru Dan Puric s-a născut în (pe atunci)
comuna Nehoiu, unde părinţii săi erau medici. Înclinaţiile sale artistice îi
deter-mină pe soţii Puric să-şi înscrie fiul la Liceul de Arte Plastice „Nicolae
Tonitza” din Bucureşti, unde îşi ia bacalaureatul, în 1978.
10 ani mai
târziu absolvă Institutul de Arta Teatrală și Cinematografică „I. L.
Caragiale”, București, clasa Prof. Univ. Dr. Dem Rădulescu, devenind actor
la teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani
(1985-1988). În 1988 se transferă la Teatrul Naţional, unde începe o carieră
prodigioasă, mărturie fiind numeroasele premii şi dinstincţii pri-mite: Premiul
I la Festivalul de Film de la Costinești pentru spectacolul de pan-tomimă Jocul
(1987); Premiul „Constantin Tănase” la Festivalul Umorului pentru rolul
principal din Omul care a văzut moartea (1997); Premiul pentru Teatru de
Pantomimă acordat de secția română a Asociației Internaționale a Criticilor de
Teatru - Fundația Teatrul XXI (1997);
Premiul UNITER acordat de Secția Română a Aso-ciației Internaționale a
Criticilor de Teatru pentru spectacolul Toujours l'amour (1999); Ordinul
Național Steaua României în grad de cavaler - pentru servicii excepționale în
cultură (2000); Marele Premiu al Fundației „Anastasia” (2002); Marele Premiu
UNESCO pentru dezvoltare culturală - pentru promovarea artei sce-nice românești
în străinătate (2002); Premiul UNITER pentru teatru nonverbal (2003); Premiul
Aristizza Romanescu al Academiei Române pentru realizările din cinema și teatru
(2003); Premiul de excelență pentru „Maestru al teatrului românesc, ambasador
al spiritului poporului român, folosind tăcerea ca limbaj universal”, acordat
de firma olandeză Den Braven (2006);
Marele Premiu la cea de-a 8-a ediție a Fes-tivalului Internațional de
Monodramă din Bitola, Macedonia (2006); Crucea Casei Regale a României înmânată
de Majestatea Sa, Regele Mihai al României (2009) etc.
Nehoiu
– Frumuseţea Statorniciei
Ori de câte ori
vorbeşte despre Nehoiu, Dan Puric îngenunchează, gânditor, în catedrala
copilăriei sale: „Primele imagini care-mi revin sunt acelea când am trecut
pri-ma oară cu picioarele desculţe prin iarbă, când mă duceam la bâlci, când mă
jucam cu copiii prin şanţ, acolo unde venea apa mare. Tata m-a lasat să mă
bălăcesc acolo infinit de mult; timpul îşi pierdea valoarea şi se înlănţuia în
timpul copilăriei. Era o natură care mă înconjura şi care mă iubea. În primul rând,
Nehoiul acela rustic, încă neinfestat de blocurile socialiste, mi-a marcat
copilăria. Pe urmă, a început dezastrul, cu construcţiile blocurilor, care,
culmea, la acea vârstă eu nu sesizam, ziceam: «Ce bine că se modernizează!»,
dar nu-mi dădeam seama că acel lucru care moderniza, distrugea fundamental. Mă
bucuram că erau blocuri înalte, dar eu nu eram pregătit. Adică eu mi-am trădat
satul. Pionier fiind sau utecist, nu realizam; satul meu nu mă trădase, dar eu
îl trădam. Ziceam că, uite, e ca-n Bucureşti. Mă bucuram că se asfaltează o
stradă. Acuma regret amarnic, e genul pe care l-aş bombarda. Să distrug toate
blocurile hi-doase care jignesc munţii şi oamenii, evident, să le dau case
normale.” (Dintr-un inter-viu realizat de Ana Negru).
Într-o descriere
a sinelui, în revista Certitudinea (5 noiembrie 2009), Dan Pu-ric inventariază
descoperirile sale din „insula” aflată între valurile de piatră ale mun-ţilor şi
nesfârşirea albastră a cerului: „Munţii înconjurau casele ţărăneşti şi-ţi aminteau zilnic, prin frumuseţea lor, că
Dumnezeu există. Ne jucam fotbal pe uliţă între noi, puştii. Tata venea de la
spital cu servieta lui de piele, în care-şi ţinea tensiometrul. Ve-nea domnul
doctor. Copiii, în semn de respect, se opreau. Domnul doctor lua mingea şi, nedespărţit
de servietă, ne trăgea şuturi la poartă. Copiii uitau că a venit domnul doctor
şi se jucau fantastic cu noul prieten. Aşa am descoperit copilul frumos - tatăl
meu. Apoi, când jocul se încingea, tatăl meu se retrăgea discret şi urca pe
uliţă în sus. La capăt, soarele asfinţea. Aşa, privit din spate, umbră de
neşters, tatăl meu părea că se duce să mai facă un consult. Să consulte
soarele. (…)
Undeva, pe
marginea râului de munte, stătea o băbuţă care avea casa şi gardul parcă
crescute din râu. De fapt, râul îi făcuse gardul, căci timpul adunase acolo
tot: copaci desfrunziţi, buşteni, bolovani. Avea o gospodărie modestă băbuţa: o
curte cu două găini chioare şi un câine şchiop. Găinile, fiecare cu câte un
ochi, se ajutau re-ciproc să vadă cât mai mult din viaţă. Era tare slabă băbuţa.
Arăta ca o frescă din biserică, coborâtă puţin pe lumea aceasta să facă treabă.
Pescuiam prin jurul casei ei, iar ea, dincolo de gard, mă iubea cu ochi blânzi
şi mă chema din când în când să-mi dea prune uscate. Mâinile ei, la fel de
uscate ca şi prunele, mă avertizau că nu peşti am să prind, ci amintiri. (…)
Râul îşi lua
tributul la câte cinci ani printr-o inundaţie. Vedeam în valurile fur-tunoase
coteţe cu câini cocoţaţi pe micul acoperiş, garduri duse de ape, ziduri şi case
întregi. Oamenii se înfricoşau, dar după câteva săptămâni îşi puneau gardurile
tot în buza râului. Socoteala lor cu natura era nenegociabilă. Oamenii se
speriau de furia naturii, dar nu rămâneau înfricoşaţi. Aşa am cunoscut frumuseţea statorniciei.”
La 55 de ani,
intervievat de Dan Bolcea, pentru ziarul Metropolis, Dan Puric evoca, vorbind
despre Nehoiu, încă unul din acele momente aparent banale dar - de fapt -
cruciale pentru destinul fiinţei umane: „Paradoxal, cred că cel mai important
lucru care mi s-a întâmplat în primii zece ani din viaţă a fost întâlnirea mea
cu un ieduţ. Medic fiind, tata a primit un ied de la un ţăran pe care l-a făcut
bine. M-am împrietenit cu iedul, l-am
botezat, i-am pus numele «Berciul», l-am spălat şi l-am luat cu mine în pat.
Dormeam cu capul pe el, iar el mă lingea în somn. Îţi dai seama ce viaţă
extraordinară? Mergeam cu el pe câmp, iar iedul m-a învăţat ce înseamnă
miracolul naturii. Adulmeca iarba şi florile, alerga după câte o albină, iar eu
am devenit atent la cer şi la fluturi. Nu era un ghid, ar fi rigid să-l numesc
aşa, ci îmi oferea o deschidere extraordinară. Şi a făcut asta timp de vreo doi
ani, cât am stat cu el pe câmp, ca un mic cioban. Am respirat aer curat şi am
avut pentru prima oară sentimentul libertăţii.”
 |
| (Încă) rustica Vale a Nehoiului |
Scena
care nu se uită
Scenograful Puiu
Antemir (născut tot la Nehoiu, la 1 august 1953), „cel căruia i se datorează
unele dintre cele mai dificile abordări tehnice si izbânzi estetice din
scenografia românească” invocă, pentru aplecarea spre teatru a adolescenţilor
ge- ne-raţiei sale, din Nehoiu, un nume ce ilustrează rostul de „semănător” al
omului de cultu-ră autentic: „Copilăria mea - spunea Puiu Antemir - a fost ca-n poveşti: sărăcie, na-tură,
prieteni minunaţi, vecini simpli, dar înţelepţi şi buni. Închipuiţi-vă că la
Nehoiu, localitatea copilăriei mele, pe atunci o comună, aveam vecini un
regizor - Nicolae Pascu, care încerca să facă teatru de amatori acolo şi ai
cărui copii, Mugur, viitor scenograf şi Dana, pianistă, profesoară de pian la
«Dinu Lipatti» i-am avut ca modele - şi pe Dan Puric, pe atunci un puşti
frumos, cârlionţat cu care ne scăldam vara în râurile din zonă, şi mulţi alţi
copii, inteligenţi, educaţi, aşa că înţelegeţi în ce com-panie mi-am petrecut
copilăria acolo”.
În interviul
realizat de Ana Negru, Dan Puric evocă, şi el, acele începuturi: „La Căminul
Cultural am spus prima poezie. Aveam 4 ani jumate, frate-meu 5 ani jumate şi
grădiniţa ne-a dus acolo pe toţi să zicem poezii. Pe frate-meu scria pe-o
banderolă «doctor», că el se va face doctor şi pe mine ce credeţi că scria? Că
eu nu mai ştiam, dar mi-a zis bunica. Scria «ceva». Şi poezia era aşa: «Vreau
să mă fac ceva, dar nu spun la nimenea/ Îi spun mamei la ureche, că mi-e
prietenă mai veche». Îmi tremurau picioarele, mâinile. Acolo am debutat.
Pe urmă am văzut
o piesă de teatru cu regizorul din sat, domnul Pascu, D-zeu să-l odihnească,
era chiar regizor, rătăcit pe-acolo, şi era artistul satului, avea barbă. M-a
impresionat; era mai rafinat, mai aparte, era un personaj cehovian şi a pus
acolo o piesă cu medici, nu prea am înţeles eu de ce se certau ăia pe scenă,
dar el era un personaj.
Apoi, era
nebunul satului, care înainte de fiecare reprezentaţie de la Căminul Cultural,
făcea o pantomimă, că era mut. Se făcea că prinde peşte. Şi eu mă uitam
fascinat. Nică îl chema. Era primul număr de pantomimă pe care l-am văzut.
Nică, nebunul satului, a fost primul meu profesor de pantomimă. Şi era foarte
preocupat, se făcea că-şi pierdea peştele printre bănci, şi noi pe-acolo, ne
uitam să vedem dacă-l prinde; apoi îl scotea; căuta scarabeţi printre bolovani,
îi băga-n cârlig, era un ade-vărat spectacol.”
Aşadar, pentru
Dan Puric, oriunde l-ar duce drumurile lumii, Nehoiu rămâne un punct cardinal,
dar şi o nelinişte pentru ce se întâmplă, nu întotdeauna fericit, acolo. În
februarie 1997, după ce a ars biserica din Valea Nehoiului, artistul îi scria,
din Veneţia, lui Alexandru Oproescu, directorul Bibliotecii Judeţene „V.
Voivulescu”, din Buzău, nehoian şi el:
„Am aflat cu o zi înainte de plecarea mea din România de drama întâm-plată la
Nehoiu. M-a marcat profund distrugerea bisericii din Valea Nehoiului, este ca
şi cum ar fi ars o parte din copilăria mea. Aş dori din tot sufletul să pot
participa cu ceva (în mod eficient) la refacerea bisericii. Din nefericire,
statutul meu de artist în România nu-mi îngăduie nici măcar acum, într-o
situaţie critică, să-mi ajut material consătenii. Poate împreună vom găsi o
formulă inteligentă de a strânge nişte bani. Mă gândesc la un spectacol pe care
l-aş putea da la Buzău, iar banii strânşi să fie depuşi în contul deschis de
dumneavoastră. Voi reveni curând în ţară, mă puteţi suna sau îmi puteţi scrie.
Cu toată consideraţia,
Dan
Puric.”
Turnurile de fildeş
Fiecare carte
scrisă de Dan Puric este un turn de fildeş, căruia autorul i-a ferecat
uşa de in-trare, dar i-a deschis larg ferestrele zărilor, pentru ca, de acolo, de
sus, cititorul să poată vedea, cu ochii sufletului, lumea bântuită de secundele
eter-nităţii.
Debutul editorial
a avut loc în anul 2008, cu volumul Cine suntem, apărut la editura „Platy-tera”
din București, având drept motto îndemnul părintelui Iustin Pârvu: Urmați-l,
citiți-l și-l veți înțelege.
Vorbind despre
această carte, într-un in-terviu (realizat de Alice Năstase) acordat pentru
revista „Tango”, Dan Puric spunea: „Coborârea din Absolut în istorie Constantin
Noica o notează excelent, drept coborârea din Fiinţă în Fire. Ajuns cu greu din
Eden în locul pămâ-ntesc al naşterii sale, ceasul biologic se întoarce, în
sensul timpului omului căzut, şi îmbătrâneşte în minute câţi alţii în ani.
Aceasta este pedeapsa - condiţia perisabilă a muritorului. Şi acest muritor, ca
toţi alţii, ajunge la locul unde odată era castelul tatălui său şi care acum
este plin de ruine. în jur, o lume nouă, clădiri necunoscute lui - civilizaţii
noi. Printre resturile trecutului, mai găseşte urma tronului distrus şi sub el,
o ladă. Deschizând lada, din ea iese însăşi Moartea - îmbătrânită şi ea, dar
care mai are puterea să-i tragă o palmă, strigându-i: «Dacă mai zăboveai, nici
pe mine nu mă mai găseai!».
Este pentru
prima oară când Moartea este pusă în pericol să moară. Tot Constantin Noica
subliniază că Moartea îl pedepseşte pe Făt Frumos că a îndrăznit să iasă din
Fire în Fiinţă. Eminescu îl întreba din
când în când pe Slavici: «Ce mai faci cu intrarea întru Fiinţă?». Obsesia
trăirii în fiinţă, şi mai puţin în fire, o sesizează şi Mircea Vulcănescu,
atunci când spune că poporul român trăieşte esenţial în vir-tualitate şi numai
în cazuri extreme iese în istorie. Acest fel de a fi irită mersul istoriei - o
boicotează, cum ar spune Blaga, considerând-o, în expresia lui Noica, simplă
mete-orologie. Această atitudine a poporului român în faţa lumii - această
grădină sufle-tească - a fost humusul existenţial în care a crescut, ca o
prelungire de lumină, creş-tinismul. Expresia lui, implicită atitudinal, o găsim
concentrată în jurul versului emi-nescian: «Nu credeam să-nvăţ a muri
vreodată» (Lecţia fundamentală a
creşti-nismului este să te-nveţe cum să mori).
Matricea creştină, dezvoltată până în ultima celulă a omului românesc,
nu s-a grăbit să semneze în istorie, ci să asigure dăinuirea. N-a slăbit în
timp, ci s-a-ntărit. Puşcăriile comuniste au fost hârtia de turnesol, care a
adus dovada acestei esenţe. Din gena aceasta ne-am refăcut tot timpul.
Sincronizările cu Occidentul au fost precipitări de moment, necesare istoric,
dar florile sufletului nos-tru au crescut rebele, în salturi tainice, pe care
nici astăzi nu ni le explicăm, la acest neam.”
Următoarele
cărţi se păstrează în acest perimetru, al „arheologiei” identităţii ro-mâneşti.
În 2009, la editura „Lumina Tipo” apare Omul frumos. La 15 noiembrie 2011 la
Teatrul de pe Lipscani este lansat volumul Fii demn! Potrivit Radio România,
cartea lui Dan Puric, structurată în șase capitole, scrisă la persoana întâi,
este confe-siunea unui om care se bucură de fiecare răsărit de soare și care, cu
sensibilitate dar și cu luciditate, redescoperă, pentru sine și pentru oameni,
reperele necesare oricărui ro-mân: mama, pământul și martirii neamului. Iată un
scurt, dar semnificativ citat din carte: „Dacă priveşti România prin ochii lui
Sancho Panza, un ţăran plin de vitalitate, vezi un ghetou neocomunist, fără
perspectivă politică, fără viitor, trăind o confuzie şi o improvizaţie totală.
Un destin aproape tragic. Dacă priveşti prin ochii lui Don Quijote, vezi o ţară
cu o taină imensă, capabilă să dăruiască şi celorlalţi. Depinde prin ce ochi o
priveşti. El s-a îndrăgostit de Dulcineea nu din văzute, ci din auzite. Eu, la
fel, m-am îndrăgostit de România, nu din văzute, pentru că îţi vine să te
sinucizi dacă ieşi acum pe stradă, ci din ce-am citit şi din ce mi-au povestit
alţii despre ea.”.
Următoarele două
cărţi se intitulează Suflet românesc (lansată pe 17 decem-brie 2013 la Ateneul
Român) şi Dulci. Jurnalul unui câine scris de un puric Dan, lansată în mai
2015, Să fii român (2016)
Sculptură
în mişcare
De la copilul
care a asistat la primul spectacol de pantomimă la Nehoiu, mo-ment evocat în
rândurile anterioare, până la actorul de mare succes, care a interpretat
„roluri prime în piese de Aristofan, Shakespeare, Goldoni, Chase, Harwood,
Marivaux, Gogol, Caragiale, Eminescu, Blaga și alții” (vezi Vlada Afteni) este o trudă perma-nentă de şlefuire
artistică, de căutări şi experimente, izvorâte dintr-o abordare
inter-disciplinară a actului de cultură. „Totodată - scrie V.A. - a regizat filme și secvenţe publicitare
pentru televiziune la Lausanne - Elveția, atracția sa către pantomimă
con-cretizîndu-se în spectacole prezentate în regie proprie pe scenele teatrelor
din Botoșani și București, dar și la Centrul Cultural European, fiind aplaudat
deopotrivă la Viena, Novi Sad, Veneția, Budapesta, New York, Chicago, Toronto,
Montreal. De asemenea, a susținut rolul principal într-un film coproducție
romano - sîrbă în regia Mariei Marek.
În arta lui Dan
Puric găsim o estetică profund originală, un fel de sculptură în mișcare
armonioasă, ceva greu de exprimat în cuvinte, care te lasă impresionat și
fer-mecat. Artistul are în el ceva fantastic, o forță ce contaminează și care ne
obligă să descoperim esența însăși a spiritului și a artei, exprimată prin
gest. Dan Puric a pro-movat în calitatea sa de regizor un spectacol de teatru
total, o sinteză a artelor dansului, costumului și mimicii, care amintește
experimentele din perioada interbelică a marelui regizor francez Jean-Louis
Barrault și teoria supramarionetei.”
(Din revista Fereastra nr 6, august 2012)
„Ceea ce se
întâmplă cu această manifestare culturală
(Festivalul «Aghata Grigorescu Bacovia» de la Mizil - n.n.) este, aşa
cum spuneam, un lucru pe cale de dispariţie la români. Iar tragedia
dumneavoastră, ca tineri, dintr-o ţară care se de-fineşte din ce în ce mai greu,
este următoarea: potenţialul enorm de care dispuneţi nu are câmp de
manifestare. Pentru că dumneavoastră nu aveţi verigi, prelungiri mai departe.
Nu puteţi, de
exemplu, să vă duceţi de aici la o televiziune şi să vă puteţi ma-nifesta la
nivel de competenţă sau performanţă. N-aveţi unde; acolo nu au loc decât
oportuniştii cei ce fac parte dintr-o structură de „reeducare”. În sensul de
„jos”, cât mai „jos”. E o lume împânzită de tineri ziarişti „reeducaţi” care au
fost învăţaţi să coboare ştacheta. Dacă priviţi în jurul dumneavoastră,
fenomenul acesta pervers, de disoluţie a mişcării culturale, veţi realiza că
aveţi o misiune extraordinar de grea, care se numeşte revenirea la normalitate.
Şi primul lucru pe care trebuie să-l faceţi, în acest sens, este să întoarceţi
spatele curentului de decerebrare, care vrea să vă împiedice să aveţi o
specificitate şi curajul unei identităţi.
Spiru Haret,
acest geniu al organizării învăţământului, s-a născut într-o ţară în care 70 la
sută dintre locuitori erau analfabeţi; analfabeţi - nu tâmpiţi... Dumnea-voastră
sunteţi născuţi într-o ţară în care 90 la sută dintre oameni sunt idiotizaţi.
Între un idiot şi un analfabet există o mare diferenţă.
V-am spus toate
aceste lucruri pentru că actului de cultură trebuie să-i des-cifraţi sensul cu
foarte mare responsabilitate. Responsabilitate care, peste câţiva ani, va fi pe
umerii voştri. România, dragii mei prieteni tineri, nu se mai face bine de la
inimă - inima-i terminată. Însănătoşirea trebuie să înceapă din „capilare”, din
pro-vincii, din zone mai puţin spectaculoase, din mintea celui care merge pe
stradă şi me-ditează în felul lui unic, din spiritul celui ce nu se încolonează
repede la trompeta naţi-onală şi internaţională.
Tineretul de azi
trebuie să devină conştient şi, în măsura în care se trezeşte, să-i trezească
şi pe ceilalţi. Să vă povestesc o întâmplare care m-a marcat; Eram re-voltat că
ţăranii din Maramureş au făcut terci una dintre cele mai pitoreşti zone ale
ţării. Ţăranul român nu prea mai există, domnule, s-a mitocanizat... A terminat
casa aia românească, pe care au venit nemţii şi au luat-o, cu porţi cu tot; el
şi-a tras o poartă de inox şi a făcut o vilă roz-bombon. A muncit săracu’ în
străinătate, dar dacă cortexul lui a fost modificat de Casa Poporului şi de
cartierul Pipera din Bucureşti a imitat şi el neamurile proaste cu bani.
Ehh!... şi eu am zis că trebuiesc demolate toate viloaiele alea. Şi vine un
puşti de 14 ani şi-mi spune un lucru genial: „Domnul Dan, ştiţi ceva, nu le mai
spuneţi asta, că nu vă vor înţelege şi vă vor urâ. Spuneţile-o copiilor, că ei
le vor demola...”
Luaţi-mă drept
idealist, pentru ce vă spun acum, dar o să vedeţi: Mizilul despre care vorbea
Geo Bogza în 1938 era altul. Nu vă uitaţi la blocurile astea nefericite ale
socialismului, unde stăm ca în temniţă? Nu vedeţi că ele au mutilat casa de
provincie, grădina, proprietatea fiecăruia? Vreţi acolo, la apă caldă, la
culoarele alea murdare, ghetoizante? Filogeneza ta se schimbă, domnule! Ştii ce
înseamnă aerul curat, o curte, o grădină? Or tineretul trebuie să vadă
diferenţele şi să scrie Poem pentru prunul meu din curte. Când o să scrie Poem
pentru mall-ul meu atunci s-a terminat ţara.”
(octombrie
2013)
„Acum, aici, s-a
pus problema să vorbim despre viaţă. M-a nenorocit şi bunul meu prieten Dan
Piţa, zicând că eu sunt specialist în... viaţă. Dar vă spun aşa: să fugiţi de
specialişti, pentru că ăstora, care chipurile cunosc totul, le scapă tocmai
esenţialul: faptul că viaţa ne surprinde tot timpul, că - aflând tot mai multe
lucruri despre ea, ştim din ce în ce mai puţine. Discutând la concret, ştiţi că
trăim un proces de imbecilizare a poporului român - puteţi vedea asta şi
uitându-vă la toate posturile de televiziune - un proces de cretinizare şi
uniformizare şi ai sentimentul că naţia asta a fost redusă la instincte. Atunci
te domină gândul că nu se mai poate face nimic. Nu-mai că, dacă unul ca mine se
află aşa, turtit la pământ, îl surprinde viaţa, care îi spu-ne: «Vezi, încă nu
am fost ucisă de prietenii tăi, oamenii!». Încă mai trăim, aşadar, şi vedem,
uneori, nişte lucruri sau atitudini care ne pot salva. Neamul ăsta a rezistat,
atâta timp cât şi-a lăsat viaţa în mâna lui Dumnezeu. Cum a lăsat-o pe mâna
unei or-ganizaţii sau structuri de putere s-a terminat totul.
Viaţa e cea care
te prinde, întotdeauna, cu garda jos, oricât de bine crezi că eşti pregătit s-o
înfrunţi. Acum, mai ales dacă vorbeşti despre sufletul omului, pe care nu avem
cum să-l cunoaştem, dar îl adulmecăm, lucrurile se nuanţează. Noi mai rezistăm
în mici citadele de viaţă... Viaţa noastră românească, aşa cum e ea, oprimată
şi distrusă, e plină de gesturi mici dar extraordinar de profunde, chiar dacă
nu întot-deauna sesizabile.
M-am întâlnit,
odată, cu un miliardar chinez care vroia să se însoare cu o ro-mâncă. L-am
întrebat de ce. Mi-a răspuns: «Pentru că româncele sunt singurele femei din
lume care mai ştiu să gătească şi cartofi prăjiţi»
Unde stă,
aşadar, sufletul românesc? Omul aleargă după definiţii, uitând că esenţele nu
pot fi definite. E mai bine cum zice olteanul: «Las-o încurcată, bine că-i
vie!». Atâta timp cât te consideri o taină a universului, eşti un om liber.
Dacă te con-sideri membru al Uniunii Europene sau al Tratatului de la Varşovia,
deja ai o formă de oligofrenie generalizată. Pentru că atunci când se pune
capacul la coşciug, nu-ţi iei adio de la UE, ci de la viaţă...
Ţăranul român
are o credinţă socială anarhică; n-aţi văzut că el se închină doar la Dumnezeu,
pentru că toate celelalte sunt relative? Iar când îşi numără oile se mulţumeşte
doar să constate câte lipsesc. Neamţul ar face anchetă, iar elveţianul ar pleca
imediat să le caute. Pe român nu-l interesează chestiile astea, el are un fel
de generozitate fatalistă, care îl ajută să accepte meandrele existenţei şi să
le depăşească.
Ţara asta, în care se bat golanii pentru Roşia Montană,
susţinuţi de ăia de la guvern, alţi golani, e hiperbogată. A zis un călugăr:
«Hai să le dăm şi Roşia Montană, facem o milostenie cu ei; dar să nu le dăm
sufletul, bogăţia asta extraordinară, felul ăsta de a fi...»
Iată ce cred eu
că ne salvează. Cultura nu face asta decât în mică măsură, deoarece cultura nu
mântuie. Cultura rafinează, dar poate rafina o jigodie… Ea amână, nu
fundamentează, aşa cum o face caracterul, pe care îl ai de la părinţi şi de la
Dumnezeu. ”
 |
| Biserica Nehoiaş - frescă pe lemn |
…Când te
desparţi de cineva din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ire-versibilul,
îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te des-parţi
din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a
întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a
fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.
La fel se întâmplă şi atunci când te
desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mâ-nios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o
laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi
răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o pă-răsesc.
României i-a dispărut rostul. E o ţară
fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără
rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu
relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.
Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi cre-dinţa.
Bătrânii...
România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig.
Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe
trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau
de mălai de care, di-nadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe,
flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii. Câini ţinuţi afară iarna, fără
măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O
fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea
grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu
exista familie. Fără bătrâni nu există viitor.
Pământul... Care
pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai
poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care
se intitulează „Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajaţi să
crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un
purcel. Foar-te inteligent. Dacă se întâmplă o criza globală de alimente,
thailandezii vor supra-vieţui fără ajutoare de la ţările „prietene”.
La noi chestia
asta se numeste agricultura de subzistenţă şi lui tanti Europa nu-i place.
Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la
hyper-marketuri franţuzeşti şi germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoşilor
dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat,
corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe
care cei de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot întelege şi, prin urmare, le
califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!
Din beţivii,
leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul
lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseam-nă
pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens
aduce fie-cărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se
trezeau la 5 dimi-neaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş.
Pe toţi gângavii
şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secre-tari de partid,
şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia, care au neamul
îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.
Credinţa... O
mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai
vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos,
care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre
împreună cu bu-suioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai
purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe
Dumnezeu.(...)
Iar noi facem
infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de secu-riştii nostri.
Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pen-tru
vii şi pentru morţi!
Comentarii
Trimiteți un comentariu