File de calendar literar (Ion Stanciu, Valeriu Mircea Popa, Loredana Florentina Dalian)

File de calendar literar (octombrie)


2 oct. 1950  - S-a născut poetul buzoian  Ion Stanciu (decedat 20 octombrie 2013). În anul 1972 a primit Premiul pentru poezie al revistei „Luceafarul”, iar în 1975 Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor, cu volumul „Despre uimire”.

Ultimul meu imn

Aştept binecuvântarea frunzarelor

prăbuşite peste mâinile tuturor celor ce au iubit!

Clipă! vrednică sărbătoare,

inundă-mi ochii, cerul gurii îngheţe de cântec,

tâmplele, verticale lacuri fără undă

pe care iubirea-mi numără

lebedele albe îngheţate în spasm.

Din meşteşugul meu doar umbrele

îşi pot revendica o glorie apusă

şi-o moarte întăritore de pace,

născută în valuri de imn.

Atunci cîntul meu, cel fără putere

asupra morţii, va veni din vastele cîmpii solare,

înaintea ta, asemenea magului!

Poetul în faţa nopţii

I

Acolo unde lacul coboară în trepte

învăpăiate - ca un sărut repetat de cer -

cu sceptru de veştede trestii;

unde fiorul coboară în lac,

înfiripat din tăria atinsă de-un murmur de jos,

şi unde cele ce se ascund în umbra Dumbrăvii

înalţă spre cer

un cântec de chemare - acolo, chiar dacă

nu va fi nimic care să semene cu el însuşi,

va bate o inimă!

Fulguiesc dese fulgerele

cu fruntea dintre norii de argint, suind;

nimic în faţa lor nu are făptură mai curată

ca trestia…

Vigoarea se lasă peste cele iubite în noapte;

numai iarba razelor de lună se veştejeşte.

Poetul pleacă din adevăr,

rămas de-a-pururi cu un cusur mai adânc

decât proprietatea de răpitoare a razelor;

din pasăre plecat, în pasăre întors!

„Peste câmp bate sclipătul lunii ”;

mrejele-i ca pânzele de paianjen

pătrund negura,

mişcându-se repede spre toate zările deodată;

Se iveşte marele spaţiu sub milioane de inimi

şi câte o lume izbuteşte să iasă din muşchiul

umed, aspirând spre zenit asemenea lacrimei

ce se usucă.

II

Extazul ce te cuprinde e al

luminii, în undele cerului tresăltând;

frontul de spumă şi coralul întunericului,

iar deasupra, înfipt

în subţirele unei raze -

pescăruşul

şi tot ceea ce, odată cu ochiul,

primeşte binecuvântarea brizei!

Adiere peste păduri fremătătoare;

în dialogul nostru

traduc cele ce nu sunt

în sâmburi

şi lacrimi

ce-ndată îmi încolţesc în palme!

Pur extaz!

Aud râsul tău

deasupra-n corăbii de raze

şi, subţire ca o răpăială de ploaie de vară,

poezia te fecundează.

Copil pe deal

Rană sub tâmplă, tufa măceşului pe deal;

sânge alb, gelatinos, o turmă intră-n pădure.

Cum poate copilul de pe creastă să facă

din temuta piele a timpului, umedă, zmee,

să îndoaie amurgul ca pe-o nuia?!

Îl rog să mai facă o minune, dar umbra mea

ascunsă în rana sângerândă a măceşului

întinde o mână spre el depărtându-l.

Şi noaptea se lasă strivind

iarba şi fructele roşii!

Ca o pasăre

Lipit sunt de pământ, suntem unul aş spune

dacă pasărea nu mi-ar ţâşni prin piele

dând la o parte ţărîna.

Izbesc cu sete aripile-n mine însumi;

ostil îmi sunt

până la cuvânt,

până unde el trece

de propria lui făptură-n mireasmă.

*

Aşa s-a crezut: că poeziei nu-i trebuie

decât cenuşa sumară a unei inimi

că, asemenea unei aripi înfipte-n ţărână

şi ridicând-o în slăvi,

ridică ţărâna voci în lumină!

Aşa s-a crezut…

Oraş

Ceaţa lipeşte pe ziduri încremenirea

ca pe-un afiş;

în fiece minut creşte un cap al singurătăţii.

Strada, o prelungire a şovăielii!

Cunosc mai toate frunzele căzute

pe marele bulevard -

aşa ajungi să cunoşti ceva: după ce moare!

O ameţitoare reclamă te-a înşfăcat de guler

şi te-a pupat cu dinţii căzuţi.

Oh, păsările-n mici bucăţi de piatră zguruită

se schimbă, cântecul lor are frumuseţea

din urmă.

Seară. Străzile pleacă după rouă în cer.

Numai sunetele nu pier,

tocmai dau în spic: scrâşnetul

unui automobil

urletul sirenei pe acoperiş. Odată au avut

şi ele o copilărie

miezul unei dulci poiene!

Ca şi lumina, dealtfel, pe care coşarul maimuţă

o freacă sus, aproape de izvorul ei natural,

cu peria de sârmă!

Lângă pârâul Tisău

Zăpada crudă adulmecă pârâul,

creşte sub talpă, din nisip,

o blândă vegetaţie de oase.

Aici pe colină

vântul şi buzele se-nţeleg de minune,

Suavă meditaţie despre şoaptă.

Ca vocea într-o peşteră vii spre tine însuţi -

neadevărat ca o pasăre,

răsfăţ al nuanţelor.

De o mie de ori cuprinsul!

E tot ceea ce iubesc în afară de tot ce este.

Aici mi se înfige în carne lumina.

Acest pârâu e respirarea mea,

prin el pot să fiu aici şi atunci!

La 4 octombrie 1947 s-a născut Valeriu Mircea Popa, muzician, artist plastic, bijutier şi poet.

un pătrat în mijlocul cercului

am pierdut un bănuţ

găurit

venise din China

şi nu valora cine ştie ce

însă vara

pe căldurile alea mari

puteam să mă ascund

în pătratul de umbră din mijloc

chiar mă rostogoleam

printre tălpile trecătorilor

până departe

dincolo de al nouălea semafor

începea iarba

dintre văzduhuri

muşuroiul

o femeie bătrână

pune banii pe pământ

în faţa muşuroiului de furnici

şi începe să plângă

noi

studenţii de la Belle Arte

ne strângem în spatele ei

şi desenăm în tăcere

până când se termină furnicile

oglinzile din sobă

pe-atunci nasturii erau albi

şi toate butonierele albastre

iar eu şi fratele meu Sorin

matematicianul

aruncam seara în sobă

dopuri

şi capace de argint

de la cosmeticalele mamei

convinşi că până dimineaţa următoare

se vor preface în oglinzi

norii pe cer

de o vreme încoace vodca

tutunul

şi femeile

mă interesează mai puţin

prefer să vagabondez prin cartierele

din partea de nord a oraşului

am pe acolo

sumedenie de prieteni

romburi galbene

romburi violet

câini fără stăpân

am peste tot

sumedenie de prieteni

uneori

mă îndrăgostesc nebuneşte

de câte un burlan

ruginit

atunci

când nu e nimeni prin preajmă

îi mângâi cu tandreţe

pielea plină de cicatrici

mă lipesc de el

şi ascult cum alunecă

norii

pe cer

grilajul casei

grilajul casei se închidea

cu o clanţă de alamă

un fel de virgulă

tolănită la soare

între înăuntru

şi înafară

acolo

pe curbura dinspre cer

gravase portăreasa

o hartă

cu drumul spre Indii

totul e să ai răbdare

spunea

până ce timpul

degetele oamenilor

ploaia

o să şteargă

toate amănuntele astea

fără importanţă

şi apoi ne vom urca

în prima corabie cu pânze

ca să găsim drumul

spre Indii

o pungă de plastic prin aer

ce porcărie să pictezi

pe unul dintre zidurile clădirii

o inimă

cu toate vinişoarele

şi arterele

ca într-o planşă de anatomie

pe urmă să şi botezi biserica

Sfânta

Inimă a lui Isus

mai bine

ar fi zugrăvit acolo sufletul

adică

pâlpâirea

bodogănea dumnealui

se aşezase

pe marginea unui trotuar

clătinându-se înainte

şi înapoi

precum înţelepţii

cred

că era

un drogat

că de-aia fâlfâia

prin aer

o pungă de plastic

absolut goală

unde spunea că înoată

peștii lui Dumnezeu

La 12 octombrie 1972 s-a născut Loredana Florentina Dalian, inginer chimist şi... alchimist, scriitoare şi poetă de o sensibilitate aparte.

Când Dumnezeu era impiegat

            Uneori, e ca atunci când pierdusem trenul. Eram elevă, de fapt doar terminasem liceul. Trenuri nu prea erau. Mai nimic nu era. Îl văzusem cum pleacă de sub ochii mei. Am alergat destul de repede, dar trenul fugea mai tare. Prinsese viteză. Se îndepărta cu fiecare clipă, ducând speranţele mele cine ştie unde. De neputinţă, am plâns. Impie-gatul cărunt, trecut prin viaţă, sătul de trenuri care tot pleacă, m-a văzut: „Ce-ai, taică, de plângi?” I-am arătat cu degetul monstrul care luneca pe şine. Nu puteam vorbi. Cu-vintele se sugrumaseră în gât. Doar lacrimile mari, rostogolindu-se pe obraji, spuneau totul. Nu pierdusem niciodată un tren. Şi n-aş fi crezut să mi se întâmple mie. Şi toc-mai atunci! Impiegatul, trecut prin viaţă, sătul de trenuri, pesemne şi de lacrimi („Nică-ieri – zisese – nicăieri nu vezi atâtea lacrimi ca-n gări”), s-a-nmuiat: „Nu mai plânge, taci cu tata! Dă-l în mă-sa de fier hodorogit!”. Şi-a îndesat mai bine şapca pe cap, a pus fluierul în gură, a fluierat tare, prelung, în timp ce a rupt-o la fugă după coada trenului, alergând ca la suta de metri, cu paleta roşie ridicată. Frânele au scrârţâit metalic, apoi am zărit printre lacrimi trenul oprindu-se. Se-ntâmplă rar coşmarul să se transforme într-un vis frumos. Impiegatul încărunţit de vreme şi trenuri nu s-a mulţumit cu atât. I-a făcut mecanicului de locomotivă semn de manevră ‘napoi. Ăla s-a conformat. Apoi, l-am auzit înjurând ca la uşa cortului, când şi-a dat seama de ce fusese oprit şi întors din drum. „Să-ţi fac, să-ţi dreg, băga-te-aş în mă-ta de nenorocit! Am să te spun la di-recţie!” Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă ca prin război, nu s-a supărat: „Spune-mă şi la Dumnezeu, numa’ stai să urc fata asta! Hai, taică, hai, uşurel! Aşa, mergi cu bine! Şi nu mai plânge, că-ţi strici ochii-ăia frumoşi!” A răsuflat uşurat, a luat poziţia regu-lamentară, apoi a ridicat paleta verde, de parcă ar fi înfipt steagul pe o redută. „Acum, poţi să pleci liniştit să mă torni la direcţie! Ce-am avut şi ce-am pierdut?!”

Nici n-am apucat să-i mulţumesc. Acolo, în tren, trăiam sentimentul irealităţii. Mi se părea că-L văzusem pe Dumnezeu. Avea haine de impiegat de mişcare, niţel cam ponosite, părul cărunt şi rar şi paletă roşu/ verde. O paletă şi-un fluier, cu care făcuse prima minune din viaţa mea. Eu strigasem, aproape cu deznădejde, în capul peronului: „Doamne, nu!”. Îl chemasem. Venise. A dat trenul înapoi. Eu dau, acum, timpul. Şi mă întreb ce-aş fi devenit, ce-aş fi fost astăzi, dacă în ziua aceea Dumnezeu n-ar fi îm-brăcat haine de impiegat şi n-ar fi oprit trenul care m-a dus la examen. Poate aş fi fost un impiegat de mişcare într-o gară, care ar fi oprit trenul pentru altcineva care mergea să dea examen la facultate… Cine ştie…

Nu mai trecusem demult prin halta prin care, azi, nu mai trec trenuri, iar odi-nioară treceau atât de rar. Acum, femeie de afaceri în plină glorie, trenurile-mi puţeau. Preferam avioanele. Sau Mercedes-ul personal, când distanţele erau mai scurte. Pro-babil n-aş fi oprit nici atunci dacă întâmplarea (întâmplarea?) n-ar fi făcut ca roata să explodeze în locul acela în care şoseaua se apropia cel mai mult de calea ferată. În goa-na zilnică, uităm să mai oprim. Măcar atât cât să-I mulţumim lui Dumnezeu. Ce, nu pricepe El singur?

Am lăsat şoferul să se ocupe de roată şi am făcut câţiva paşi. Pe şine, cres-cuseră buruieni, semn că niciun tren nu mai trecea pe acolo. Peronul pe care plânsesem cândva părea mult mai mic şi mai sărăcuţ, iar prin crăpăturile făcute de trecerea anilor viaţa îşi revendica drepturile prin sute de fire de iarbă răsărite în smocuri. Cocoţat pe un scaun, o părere de om, gârbovit, se căznea să întoarcă un ceas Paul Garnier. Ase-menea ceasuri rare mai vedeai prin muzee şi în vreo două-trei gări. Toată priveliştea părea un talou suprarealist: ceasul de lux în contrast cu clădirea în paragină, fără fe-restre, cu iarba care-mpânzea tot locul. Cineva însufleţea „tabloul”: Omuleţul firav, gârbovit, dar căruia îi străluceau ochii când potrivea limbile ceasului din gară (mai bine zis, din ceea ce fusese cândva o gară mică, îngrijită, prin care mai treceau, uneori, şi trenuri). Când şi-a terminat treaba, omul m-a văzut şi aproape s-a speriat ca de o ară-tare. Apoi, jenându-se, s-a scuzat cumva:

– Pe-aici, nu mai vine nimeni. Sunt eu şi-un câine. Lupane, unde eşti?

Cel apelat s-a ridicat agale dintre ierburi şi s-a prezentat, docil, la apel, aşte-ptând, în gardă, următoarea comandă.

– Şezi cu tata! Şezi şi bucură-te! Avem musafiri! Ca şi cum l-ar fi înţeles, Lu-panul (o potaie cu ciulini prinşi în blană, cu părul în ochi) s-a bucurat în felul canin, scheunând uşor şi mişcându-şi ritmic coada.

– Ce faceţi? am întrebat, neştiind ce să-i spun.

– Întorc ceasul. Măcar el să meargă. Trenurile nu mai merg, în curând n-oi mai merge nici eu, mi-a spus ca pe o evidenţă, arătându-mi bastonul din mâna dreaptă. Ceasu-ăsta e o bijuterie, el trebuie să meargă! Nu ştiu cine l-o mai întoarce când n-oi mai fi eu. Apoi, schimbând vorba:

– Cu ce treburi pe la noi?

Purta aceeaşi haină de impiegat, acum ceva mai largă şi roasă pe alocuri, pro-babil singura haină, ori poate nu se-ndurase s-o lepede. Tăceam. Cuvintele se blocaseră iar în gât, ca atunci când pierdusem trenul. Aş fi vrut să-i povestesc, să-i aduc aminte, să-i mulţumesc. În loc de asta, tăceam, cu tăcerea celor mai stupizi dintre oameni.

– Cândva, zice, cândva era şi-n gara noastră altfel. Ce de-a lume…

Am vrut să-i spun că ştiu. Nici asta n-am putut. Apoi, ca şi când ar fi avut ceva de demonstrat, ca şi când aş fi avut nevoie să-l cred, a scos de sub haină paleta, a şters-o de mânecă şi mi-a întins-o ca pe-o evidenţă:

– Eu eram impiegatul! a rostit cu mândria cu care trebuie să fi rostit ducele de Wellington: „Eu l-am învins pe Napoleon!”. Câte trenuri n-am pornit eu cu asta! 

Îhm… dar mai important decât mulţimea de trenuri pe care le-ai pornit, e unul anume pe care l-ai oprit!

– O vrei? Mie nu-mi mai trebuie.

Am luat paleta ca pe ceva de preţ şi-am strâns-o la piept. Am privit ceasul care  care-mi arătase cândva o jumătate de minut mai mult decât aş fi vrut, suficient cât să-mi plece trenul de sub nas. Şi deodată ochii mi s-au împăienjenit. Ceasul a început să se scurgă, precum cel din tabloul lui Dali. Aşa-l vedeam printre lacrimi, curgând, un-duindu-se ca şi când s-ar fi topit. Omul s-a panicat, la fel ca atunci:

– Ce-ai, taică, de plângi? Dacă nu vrei, n-o iei. Dă-o-ncolo de paletă! Sunt un prost bătrân. Chiar aşa, d-apăi, ce să faci mata, o cuconiţă, c-o paletă de impiegat? Da’ am zis să-ţi dau şi eu ceva… şi n-am altceva. Lasă, dă-o-ncoace, decât să plângi!

Plângeam ca atunci când pierdusem trenul. Ceasul nu-l mai vedeam printre lacrimi, se topise de tot, timpul se comprimase. Pierdusem trenul din nou. Trenul re-cunoştinţei. Eram bogată. Şi nu-mi folosea la nimic! Tot omul acesta îmi oferise ceva. Iar eu, cu toată bogăţia mea, habar n-aveam ce i-aş putea oferi. Cum i-aş putea mul-ţumi că, într-o zi, cu paleta pe care mi-o dăruise, oprise şi mă urcase în trenul care avea să mă ducă spre ceea ce sunt acum. Şi că atunci, mă făcuse să-L văd, pentru prima dată, pe Dumnezeu în oameni. Ce daruri îi poţi face lui Dumnezeu?

L-am întrebat, printre lacrimi:

– Dacă ar fi să-i faci un dar lui Dumnezeu, ce i-ai oferi?

– Ce i-aş oferi? Păi… paleta nu mai pot să i-o dau, că ţi-am dat-o ţie. Trenţele-astea după mine, nu pot, că rămân gol. Şi-oricum, n-ar avea ce face cu ele. Câinele ăs-ta… îmi ţine de urât. Ce dar?! Uite ce dar Îi fac eu lui Dumnezeu: în fiecare zi, la doişpe fix, întorc rotiţa la ceasu-ăla. Cât oi mai putea…