POEME de Ionel P. Iacob

POEME

                                                de Ion P. Iacob

VIAŢA DINTRE COPERTE

ave caesar ave am grijă de mine ca de-o pasăre

care şi-a pierdut aripile într-o lume de îngeri

ave am grijă de mine iată urmele paşilor pe tavan 

zilele ca nişte plante de leac presate

printre file de cărţi pline de sănătate

în cutiuţa toracică am esenţa magică

şi glontele transparent de aer

iar mai departe formele de pântec uriaş sculptate

în patul de ceară în care topim

nesomnul şi multe alte lucruri folositoare în abis

ave am grijă de mine ca de un frate

care m-a uitat în vis

STATUIA DE SARE

primul poet

pe care strada mea l-a dat lumii

umbla desculţ 

şi în traista de ascet

îndesa iarba rea a şanţurilor

el îşi picta poemele pe garduri

stârnind mânia locatarilor

aşa că a început să le scrie

direct pe cer

cu o cerneală simpatică

vizibilă doar pentru ochiul

încifrat din eter

chiar şi în vid

a vrut să scrie

şi mai departe

dar nici o stea căzătoare

nu avea sală de aşteptare

şi a fost condamnat

la uitare

                                

precum cetatea lui Lot

primul poet pe care strada mea 

l-a dat lumii

a dispărut

cu stradă cu tot

UMBRA PROFETICĂ

      poetului Daniel Corbu

maşini care sfârtecă totul de la răsărit la apus

unde să fugi iepure dinţos potârnichi mierle

sezonul vostru s-a dus

printre cuiburile zdrobite doar neputinţa     

şi-a găsit tronul de regină de-o zi şi va muri       

„trăiască regele”vor striga dar eu voi fi

lângă refugiu aproape de zborul pescăruşului

în privirea care atinge puful păpădiei

şi frunza chiparosului

acolo pe retina poetică

eşti măreţ sau nimic

şi vocea profetică se întrupează

din haosul mare din cosmosul mic :

„e un câmp semantic

să ai grijă de el

îţi trimit înger de pază

pe Iezechiel

umbra lui

în asfinţitul de soare

e un vultur

cu Pământul în gheare”

OMUL VIZIBIL

atât de previzibil                                                          

cu toate oasele expuse impudic la vedere

şi firişoarele de sânge ca nişte izvoare 

prin transparenta haină de piele

cu irizări dezvelite din calota polară

mai gol decât regele din poveste

dezbrăcat de pielea de şarpe

cu mâini picioare şi glande sudoripare

geniul e un om oarecare

se naşte şi moare

 VÂRSTA DE AUR

întreaga lume aşteaptă momentul meu

de înflorire sub cupola de fier

dar aici nu este aer nu este cer

sufăr de claustrofobie

printre globulele albe roşii negre şi trist e

să fie planete apropiate donatorului mortal

pe un pat de spital poezia se chinuie

în durerile facerii

dar eu nu pot renaşte printre morfeme

forcepsul de gheaţă mă aruncă

din poem în alte poeme

m-am născut prea devreme fără să ştiu

m-am născut prea târziu

mă aşteaptă când poezia îşi deschide sufletul viu

un critic uriaş my brother frater frère fratello hermano

paznic atroce peste mode custode 

dinspre abisul mărilor moarte priveşte

şi nu mă vede îngenuncheat în poem

prins în năvod de lumea reală desigur

pe eşafod

VIAŢA E RUPTĂ DIN FILME

la fel ca-n Micul Prinţ

s-a-ncheiat cariera mea

exact la şase ani de infinit s-a sfârşit

când profesoara de pian

m-a surprins cum pătimaş

călcam în picioare

clapele albe şi negre

şi treceam peste toate deodată

- nu ştiam care din ele

îmi sunt mamă şi tată -

chiar şi acum

ascuns în apus

ating clapele acelui pian

eu şi umbra mea

la patru mâini desăvârşim

nefericirea

GHILOTINA POEMELOR LUNGI

         

                     *

o spirală în mijlocul şoselei-

un melc turtit ca o efigie

                    

                     *   

o pasăre

şi-a lăsat urma

de gheară

în praful din stele

 *

sunt limpede

cât mâl

sub claritatea mea

            *

apus de soare -

un melc traversează lin

calea ferată

*

hei sensei

poate mai poţi salva ceva

din cuvântul trunchiat

care e la un metru de cap

*

la distanţă de-o viaţă

e ţipătul

rămas

pe hârtia însângerată

           *

poezia mă traduce

într-o limbă

de piatră-

tăiată

*

în poem             

o simplă fântână

cu o mie de cumpene        

sunt o fântână

   

INOCENŢA CUANTICĂ

poetului Ion Stanciu

poezia este o rană deschisă

în cântecele noastre de fier

şi poemele proaspăt spălate

sunt catarge încremenite de ger

seminţe ingenue de mirare

încolţesc întrebări în eden

cine măreşte şi înfloreşte lumina

şi cine suntem noi

cei care nu o vedem

printre oscioare de fluturi

doar atât mai suntem

uimire în trupuri

                    

ORIZONT

într-o duminică fără păcat

sau zi de sabath ori clipă întâmplătoare

printre anahoreţi exersăm arta de a muri

îndelung stăruim şi în arta de a trăi

până la capătul lumii şi mai departe

singuri singuri singuri

în viitorul de ieri în trecutul de mâine

printre firimiturile porumbelului alb

şi bucata neagră de pâine

hrănim şi noi orizontul

care desparte

viaţa de moarte