EMINESCU 168

Anul 168 al eternităţii Luceafărului

Radu Gyr

Baladă pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatră,
Mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Paşii tăi pe unde te-au fost dus,
Şi-nsetat pe drumurile Ţării
Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,
Ai crucificării pe furtuni
Şi sărut lumina lor adâncă
Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie
Dăruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împărat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat !

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…
Numai rănile mă plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, -
În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.

(Convorbiri literare, 15 iunie 1939)

ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania

Închinare Luceafărului Blând

 

E mult de când te’nsinguri spre nopţile de-apoi
Mişcându-ţi veşnicia prin spaţii şi prin noi.
Intrăm cu tine’n lume şi parcă ieri ne-au fost
Năvoadele din care-ţi făcurăm adăpost.
Enciclică serbare. Ne’nvălui în rotund.
Stâlpări de foc se-adună şi’n tine se pătrund.
Cenuşile’nserării pe slove ni le cerni
Umplându-le cu arderi din zorii tăi eterni.

Minunea lumii toată-i în ochii tăi oglindă.
Ies taine din vitralii şi’n soare se’nfloresc.
Hotar cu ne’nceputul, văzduhul pământesc
Aprind roi de patimi când visul tău colindă
Imperii de tăcere din care cânturi cresc.

Fotografiile lui Eminescu

După trei ani de pribegie prin țară (1866 / 1869), pe traseul Cernăuţi-Blaj-Si-biu-Giurgiu-Bucureşti, cu trupele de teatru conduse de Iorgu Caragiale şi Mihai Pasca-ly, Mihai Eminescu se hotărăște să-și continue studiile, optând pentru Universitatea Carolină din Praga, a doua ca reputație din imperiul Austro-Ungar.

Așadar, în 1869 ajunge la Praga, împreună cu fratele său Gheorghe (George, Iorgu), ofiţer, fiind găzduiți de alt frate, Șerban, care locuia pe strada Lipova Teiului, nr. 471, fiind student la medicină.

Cum pentru dosarul de înscriere poetul avea nevoie de o fotografie, apelează la pictorul fotograf Jan Tomás, în atelierul căruia i se fac șase fotografii, trei ovale si trei dreptunghiulare, toate în sepia, de dimensiunile unei cărți poștale. Pe versoul unei fo-tografii din cele șase sunt scrise însemnările: „Fotografie dată de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul cînd erau universitari în Viena.” și  „Dăruită Asociaţiei «Astra» din Sibiu de E. Hodoş.” Au mai fost regăsite încă două fotografii, dintre cele făcute la Praga, celelalte trei rămânând, probabil, în dosarele de înscriere la universitate.

Mihai Eminescu nu va sta în Praga decât 11 zile, dosarul de înscriere fiindu-i respins, pe motiv că docu-mentul de absolvire a liceului nu este corespunzător. În consecință pleacă la Viena, unde se înscrie, ca auditor extraordinar, la Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audi-ază şi cursuri de la alte facultăţi.

Această fotografie a tânărului de 19 ani, va deve-ni, peste ani, una emblematică pentru Luceafărul poeziei românești, clipa în care Jan Tomás a apăsat pe declan-șatorul aparatului de fotografiat aparținând, de atunci, eternității.

Cea de a doua fotografie autentică, fără dubi, a fost realizată, în anul 1878, în atelierul lui Frantz Duschek, din București şi a fost realizată pentru a completa albu-mul Societății Junimea. 

 Solicitarea fotografiei nu va fi primită cu prea mult entuziasm, poetul având o anumită reticență în a se lăsa fotografiat. Mai exista şi un al doilea motiv, pe care îl aflăm de la Ion Slavici. Iată ce îi scria pro-zatorul ardelean lui I. Negruzzi, la 20 decembrie 1877: „Eu şi Eminescu nu vi le putem trimite (foto-grafiile – n.n.), ar trebui să ne «posăm», pentru ca să ne «posăm» ar trebui ca să avem bani, iară ca să avem bani, ar trebui să ne trimiteţi D-Voastre din Iaşi.”  Banii, o problemă perpetuă a lui Eminescu și, după cum se vede, și a lui Slavici, nu erau, se pare, deloc puțini. Ca fotograf al Curţii, Franz Duschek era un nume consacrat în domeniu, la deshiderea atelierului anunțându-și clientele: „Îmi permit a face onorabilul public atent că posiţiunea favorabilă a ac-tualului meu atelier îmi permite de aci înainte a efectua în modul cel mai bun recepţiuni fotografice, în toate zilele, în orice timp, senin sau nouros, şi, prin urmare, sînt în plăcuta posiţiune a asigura că voi putea satisface ori-

ce justă acceptare a unor public ce-mi va visita atelierul“. Așadar, onorarile trebuie să fi fost pe măsură.

Problema va fi rezolvată de Maiorescu, care îi scrie aceluiași Negruzzi:  „Cu Eminescu am să mă duc eu mîine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă

Fotografia din 1884 a fost realizată la Iași, de fotograful Nestor Heck. Istoria ei este relatată de A.C. Cuza: „În sfîrşit, într-o zi, profitînd de bunele lui dispoziţii, l-am luat de pe terasa otelului Traian din Iaşi pe M. Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu, şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck în strada Lăpuşneanu, nr. 42, unde a consimţit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea cu noi. Ne-am şi aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dînsul, ceea ce nu puţin l-a supărat mai apoi văzîndu-se amăgit ca un copil.”

Trei ani mai târziu, în octom-brie 1887, pe când se afla la Botoșani, un grup de elevi de la Liceul «Matei Basarab» din București obțin aprobarea poetului de a forma o societate cu nu-mele «M. Eminescu» şi, în acest scop, îi solicită o fotografie. Pe atunci, în oraș se afla fotograful Jean Bielig, de origine germană, un artist autentic pro-venit dintr-o familie de profesioniști ai imaginii. Eminescu, îndemnat şi de sora sa, Aglaia, venită în vizită de la Cernăuți, împreună cu soțul, se va fo-tografia pentru ultima oară.

La 20 noiembrie 1887, sora din Botoșani, Harieta, despre care Mihai Eminescu spune că este: „un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napo-leon I şi c-o înţelepciune naturală cum rar se află”, îi scrie Corneliei Emilian, o binefăcătoare a poetului, căruia îi solicitase o fotografie: „Fotografia lui Mihai a re-uşit bine. Trei m-au costat cincisprezece franci, una lui Moţoc, care a cerut-o telegrafic, una matale şi una pentru noi. ”

Desigur, au mai existat și alte fotografii ale poetului, după cum indică mărturii din epocă. În articolul Eminescu la Viena, Vasile Gherasim a scris: „...D. Isopescul mai aminteşte de o fotografie făcută în atelierul Lövy de pe Mariahilferstrasse vis-à-vis de Gartenbaumgesellschaf, pe atunci. Se fotografiaseră în grup d. Isopescul, Eminescu, Ştefanelli.”

În 1909, Ion Slavici notează, într-o epistolă adresată Valeria Micle-Sturza, întîia fiică a Veronicăi Micle: „Mărturisesc şi nu mă dau înapoi că am primit [...] un număr de cinci fotografii care mă leagă de M. Eminescu [...]. Avînd şi astăzi aceste daruri preţioase, îmi fac datoria să le amintesc: o fotografie din 1881 în care mă aflu eu, Candiano Popescu şi Eminescu la Ploieşti, un bust Eminescu tînăr, un alt bust Emi-nescu din 1878, o fotografie din 1888, a mamei dvs. cu Eminescu la Botoşani şi ultima posă l-a prins pe Eminescu cu dr. Iachimovici, la Odesa, în anul 1885.”

Este aproape sigur și faptul că, în aprilie 1888, Eminescu s-a fotografiat în ate-lierul lui Jean Bielig, împreună cu Veronica Micle, venită să-l ia la București.  Din păcate goana după fotografiile inedite ale Luceafărului nu s-a soldat, până acum, decât cu atribuirea, cel puțin discutabilă, a identității poetului unor alte persoane, cel mai cunoscut fiind cazul portretului folosit de George Călinescu în ilustrarea volumului Viaţa lui Mihai Eminescu, Ediţia a treia revăzută, F.P.L.A., Bucureşti, 1938, planşa, care îl reprezintă, de fapt, pe actorul botoșenean Ion Bălănescu.

Lucian Mănăilescu