CARNETUL CU POEZII - Ianuarie 2018

Poezii şi fotografii de Lucian Mănăilescu 

Amnezie

Sunt zile în care nu mai am amintiri.

Trăiesc pur şi simplu printre ruine

şi întâmplările altora, respirând

asmatic cuvinte rarefiate, de parcă

aş escalada Everestul...

Nu mai ştiu nimic despre

marile continente din Nord,

nici despre fata aceea

pe care am iubit-o în toate uitările...

Resemnat, ascult cum inima mea

de piatră loveşte în tâmplă

mărul sălbatic al copilăriei...

  Întoarcerea din niciodată

Bătrânul trece tăcut

printre umbrele verii, căutând

urme desculţe de paşi şi culorile fluturi...

Aici a fost pădurea nebună,

îşi aminteşte el, dar nu mai aude

cântecul păsărilor, nici

foşnetul de iarbă amară al ploii...

Aici, parcă aici, era un palat

al norilor, şi dincolo, pe colină

Dumnezeu se juca de-a viaţa

fără de moarte şi timpul era scorburos

şi nestatornic...

Nu mai ştie nimeni, nimic,

despre toate astea, se gândeşte

omul bătrân, şi cărarea se pierde,

printre hăţişuri, în cer.

Ultimul erou necunoscut

Dumitru Şomlea din Miheşu de Câmpie

 pleca în zori pe câmp, flămând

de mirosul reavăn al pământului

şi muncea până noaptea, târziu.

Dar îi ajungea şi atât...

Primăvara era bogat în fire de iarbă,

vara în cântec de cuc, toamna în ploi

de aur şi iarna în gânduri.

Îi mulţumea bunului Dumnezeu

învăţându-şi copii desculţi cum

se face o casă sau cum se zideşte

o biserică şi cum se dă „Bună ziua!”

Când Patria i-a dat ordin să treacă Prutul

a pornit la asalt şi tinereţea i-a

fost  înmormântat acolo, pe malul abrupt,

împreună cu alţi eroi necunoscuţi.

Opt ani s-a târât prin hârtoapele gloriei,

opt ani a tot murit pentru Patrie...

Moartea lui avea mereu ochi albaştri!

A luptat şi în Răsărit şi în Apus,

aşa cum a primit ordin...

Şi iar a murit la Oarba de Mureş, ducând

unsprezece mii de cruci în spate.

Când s-a întors acasă, s-a apucat

să orânduiască istoria: să dea la animale,

să are, să semene, să-şi  plătească dările

din pensia amărâtă de veteran de război.

„ Să ferească Dumnezeu ce viaţă am dus…”

i-a spus ultimul supravieţuitor de la Oarba de Mureş

unui reporter, înainte de a pleca să se odihnească

în cimitirul din sat, în septembrie 2017,

când împlinise 103 ani şi cine ştie câte morţi

pe care Patria n-a putut să i le înnumere.

A fost o înmormântare cu lume puţină...

Copaci cu mantalele-n zdrenţe

i-a prezentat onorul şi au tras

cuvenitele salve de frunze în cer.

Patria îi va fi veşnic recunoscătoare!

Guernica de sub frunte

Să vă temeţi de de judecata poeţilor!...

 

Aşa cum s-a temut Pinochet

de Neruda şi José Valdés Guzmán,

sluga lui Franco, de Federico Garcia Lorca

şi Stalin de Maiakovski...

Gloanţele care i-au ucis pe poeţi au fost oarbe

dar şi răzbunarea lor pe măsură...

Să vă temeţi, generalisimilor,

pentru că poeţii se vor întoarce...

Dacă nu mâine peste o sută de ani

sau  peste un secol şi atunci

fotografiile cu fireturi şi decoraţii

vor îngălbenii de spaimă

şi veţi auzii cohortele de gândaci

mărşăluind  peste cadavrele

statuilor voastre ecvestre!...

Imposibila întoarcere

Ulise a îmbătrânit

pe corabia lunii...

 

Acasă e oricum foarte departe

şi el nu mai ştie dacă înapoi

sau înainte.

Un ocean de cioburi freamătă

în amintirile lui glorioase

şi, undeva, presimte o insulă

pe care debarcă singurătatea...

Dar nu e Itaca...

Infima, infinita distanţă faţă de tine

Înainte de big bang atomii

care acum fac parte din noi

erau la distanţă infimă

de atomii din centrul galaxiei.

Iar tu erai atât de frumoasă încât

tăcerea ta plutind peste ape

a spart carapacea universului.

Coardele cuantice care legau totul

de totul au devenit, după o secundă,

duios de nesfârşite...

De atunci, de câte ori te visez,

centrul galaxiei se cutremură.

Aniversare

Trecutul e o schizmă

prin care înnoptăm

sfidând copilăria în odăjdii,

crucificată-n joacă, plânsă

de păpuşile de cârpă

şi huiduită de tăceri...

În urma noastră ceru-i

plin de crânguri devastate,

de paşi desculţi şi foşnete albastre...

În scorburi se ascunde veşnicia

şi-un înger fără noimă

culege fragi şi boabe mari de rouă.

Ne amăgim că ne-am oprit aici,

între pereţii orbi ai aşteptării...

Şi parcă mama dă cu var

peste lumina scorojită

şi-n vis ne jucăm iar

de-a baba oarba...

Zbor într-o picătură de rouă

Un fluture a strănutat

în palma unei flori

şi vara s-a umplut

de praf stelar...

Ce bine-i să fii fluture!

- şopteşte gândul -

Să mori în zbor

fără să ştii cuvântul moarte

şi timpul să alerge

mai departe.

ŢARA DEBREI BERNIER

Debra Bernier nu iubeşte

coridoarele lungi ale celebrităţii,

pulverizate în lumina reflectoarelor oarbe,

şi nici aplauzele corozive

ale admiratorilor de ocazie.

Ea merge desculţă prin Canada

din sufletul ei, foşnind odată cu iarba

şi frunzele de arţar sau îmbracă,

în dimineţile  de duminică,

rochia de mireasă a zăpezii.

Uneori se opreşte pe malul

fluviului care curge în cer

şi stă de vorbă cu norii şi cu

sălbăticia, sau ia de mână trupul

unui copac îngenuncheat în nisip

şi cu migală îi sculptează

în scorbura inimii  aripi de fluturi

şi sclipitoare icoane de rouă.

Ce eternitate provizorie, Doamne!

Stau aici, atât de departe,

şi visez la ziua de sticlă,

în care vom putea evada,

din estetica postmodernismului,

printre păsări...