Jurnalul Oanei Pellea (marginalii)

Oana Pellea - Jurnal 2003 – 2009

 RESPIRAŢIA DE INFINIT

Jurnalul Oanei Pellea (Jurnal 2003 – 2009, Ed. Humanitas, 2009) este, de fapt, o carte „colaj”, o îngenunchere a zborului în catedrala singurătăţii. Paginile sale, de o tris-teţe blândă, nu cronometrează, nu explică şi nu revendică, însoţind doar, cu urletul tă-cerii, reverberaţia infinitului uman şi feri-cirea de a fi, cu disperare, până la capăt.

URCAREA PE CRUCE

Răsfoind albumul cu fotografiile anonime sau celebre ale cotidianului, autoarea nu spune, ca Sartre, că infernul - sunt ceilalţi (care ceilalţi?: „În poze nu se vede că unii vor muri în pușcării, că alții vor fi umiliți, că vor pierde totul - și case, și ani. Din poze toți mă privesc zâmbind.” Şi totuşi: „Mi-e foarte greu să trăiesc în timpul ăsta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii ăștia pe care nu eu i-am ales și în lumea asta pe care nu eu am ales-o.”

Pe falia existenţei, decoperită de Gauguin în Tahiti, interogaţia trece dincolo de devastatorul De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?: „Nu, nu cred că ne tragem din maimuțe, dar avem toate șansele să coborâm la nivelul lor de evoluție. Sau să urcăm?” scrie, peiorativ, marea artistă. Adăugând, în simetria întreruperilor, a cu-vintelor pălmuite ca să vorbească, sau a desenelor rupestre din peştera lui Platon, graba hrăpăreaţă a viitorului lumii în care trăim: „E o invazie de tehnologie înspre comuni-care ce ne duce ușurel spre o noncomunicare perfectă. Sunt oameni care deja vorbesc cu ton de telefon sau de computer. Fără nuanțe, fără sentiment, fără căldură. Sunt eficienți și reci ca o mașină.”

Atunci ce speranţe mai avem? Răspunsul e simplu: „Am lipit pe oglinda din fa-ță o vedere trimisă de Biță Banu. O bătrână adusă de spate, suind scările unei cate-drale. Umbra ei pe zidul rece de piatră - umbra e mare, frumoasă și mai ales dreaptă. Dacă umbra după noi va rămâne dreaptă, ce contează că ne trage pământul și ne co-coșează de ajungem să ne sprijinim în baston? De fapt, nu știu dacă ne trage pământul sau ne apasă cerul. Da, sigur că nu există timp. Nu timpul trece, noi trecem prin timp.”

Împlinirea adevărată a omului este - în ultimă instanţă - o regăsire a zborului dureros, cu aripile crucii pe umeri, peste dealul Golgotei. Două exemple, declanşate de lecturile de interior ale autoarei, sunt relevante: „...plouă ca în Bacovia, parcă și gea-murile se scurg, și casa, și eu…” iar „Bacovia e o stare, întâmplător a fost numele unui om.”; „«Norocul e mic și lumea e multă.» -  Caragiale. Doamne, ce om trist și amărui. Ca dulceața de cireșe amare.”

Detaşarea de noi (adică mulţimea de „Eu” din fiecare clipă, zi, an sau eterni-tate”) este o imposibilitate. Sau o înstrăinare, precum aceasta, trăită de Oana Pellea la o şedinţă foto: „Alegem un portret absolut inexpresiv. Hotărăsc să-l ștergem. Mi se spu-ne: stai să vezi. Şi pe computer se adaugă umbre, efecte de lumină, se modifică textura, culoarea. Rezultatul e incredibil. Imaginea are acum mister, are gând. Şi atunci? Dacă dintr-o imagine absolut inexpresivă, adăugând efecte, rezultă un portret înnobilat de gând, ce merit mai am eu? Care e contribuția factorului uman?”

ECRANUL

Un ecran, pe care rulează, cu încetinitorul, un film orbitor:  „Când mă culc şi închid ochii, nu mă simt singură. Cu ochii deschişi sunt mult mai singură.”

Jurnalul poate fi genericul filmului, litere descojite, o risipire, o călătorie în absurd: „Ciulei mi-a spus odată ceva foarte adevărat. L-am întrebat dacă îi place să călătorească. Şi mi-a răspuns: «Da. Dar, din păcate, trebuie să mă iau întotdeauna cu mine.»”

Şi, pe urmă, regizorul suprem, manipulând personajele, obligând actorii să tră-iască în irealitate: „Amintirile astea sunt ca niște animale speriate… Le e frică să iasă la lumină… Stau acolo, în beznă, și se hrănesc din mine.”

Imagini alb-negru:  „Îmi închipui câteodată ce-ar fi dacă cerul s-ar deschide și înapoia cerului n-ar fi decât o imensă oglindă. Ar fi groaznic. Ar însemna o mare pe-deapsă: să ridicăm privirea și să ne vedem tot pe noi, în toată micimea noastră. Ce enormă singurătate. Şi ce minune că cerul există nesfârșit și opac. Ce speranță ne poa-te da chiar în noapte un petic de beznă. Ce șansă să te pierzi și să te uiți. Ce respirație de infinit”

Ce respiraţie la infinit!... „Câteodată îmi închipui că explodez. Am mai scris asta? Habar n-am, oricum nu citesc niciodată ce scriu. Îmi închipui că explodez și părți din mine ajung peste tot în univers. Praf. Atomi. Oricum prin respirație ajungem să ne împrăștiem în univers. Respirația mi se pare schimbul cel mai important pe care îl facem cu Lumea. Cum adică? Trag aer în piept. Aer care e plin de respirațiile tutu-ror oamenilor care sunt sau au fost, de respirațiile tuturor animalelor, tuturor plan-telor. De respirațiile părinților, bunicilor, străinilor, cunoscuților… Îl trag în piept. Mă hrănesc cu el și îl eliberez din nou în Lume. Cu mine inclusă în el. Hm… și imediat sunt respirată de toată omenirea. De tot Universul. Şi mai sunt oameni care se simt singuri…Trag aer. În plămânii mei ajunge aer consumat de Shakespeare, de Mozart, de Isus… dar și aer folosit de toți criminalii omenirii…”

ROMÂNIA AMARĂ

La noi, la români, străinătatea a devenit - vai! – un fel de acasă: „Păcat că aici, acasă, nu are nevoie nimeni de noi. Aici joci dacă te lupți să joci. Păi cum să te lupți pentru a dărui (ce altceva face ar-tistul adevărat, decât să se dăruiască şi să dăruiască? - n.n.) Nu se poate. Dăruiești din preaplin și din nevoia de a dărui și pentru că simți că darul tău e dorit. Nu te poți lupta ca să faci un dar. E aberant. Dar așa e aici, acasă.(...) Dacă ești străin și citești ziarele românești, ai certitudinea că te afli în iad. (...) Ni s-a dat deja Raiul. Şi nu trebuie să murim ca să ajungem în Iad. Cu puțină perseverență, îl facem aici. Vom reuși în curând să transformăm raiul în iad și o s-o vedem pe pielea noastră.” (...)  „Mi-e milă și rușine de poporul meu. Mi-e lehamite. ”

România din sufletul Oanei Pellea e amară. Amară, amară... Nu ca  „dulceața de cireșe amare ” din vesela tristeţe a lui Nenea Iancu:

„România ca un animal, un urs anesteziat cu ochii tulburi. România… imagine de urs înfometat ce caută noaptea în gunoi, pe furiș… de frică… Urs cu ochi triști, înfometați, ce caută în gunoi. Urs cu lanțuri la picioare și clopoței, pus să danseze spre batjocura mârlăniei. Urs cu tinichea de coadă, urs înșelat, mințit, furat, scuipat, alun-gat, înfometat… Înșelat. Cam așa arată România mea care mă doare fizic, până la junghi. Imagine de animal anesteziat, cu ochii tulburi, care nu știe unde și ce, încotro și de ce.

Dacă am vreo dorință, e ca ursul ăsta batjocorit să se trezească din anestezie… să muște până la sânge în dreapta și-n stânga… să-și recapete statutul de specie su-perbă, puternică și verticalitatea lui demnă, să învingă. Pentru Dumnezeu, în țara asta au fost și sunt valori superbe, nu se poate să ne lăsăm anesteziați și eutanasiați! În ța-ra asta s-a murit și s-a trăit demn și cu principii… În țara asta, care e ca un blestem de dragoste pentru mine…”

Peste tot cioburi de lacrimi, lacrimi neîntregi, şlefuite de isteria ştirilor cu ra-ting:  „Se fură crucile de la Săpânța. Sfatul primarului: oamenii să-și ia crucile acasă. Se fură tot. Suflete, idei, imagini, case și mașini. Şi acum, cruci. Ar fi interesant un ba-zar unde ne-am putea recupera toate lucrurile astea, inclusiv anii furați. Oare în ce monedă s-ar vinde toate astea - în euro, dolari sau lei? Cam cât ar costa speranțele noastre sau visele noastre furate? Mi-ar plăcea un astfel de bazar colorat. Acolo să vezi cumpărături!”; „Trece Circul pe Calea Victoriei în ultima noapte pe pământ a domnului Paler! Suprem final pentru un malițios. Divină plecare pentru un cinic. Ge-nială ieșire din scenă. Trece Circul… și noi am rămas în Marele Bâlci!”

Comentariu:  „Ești foarte iubit cât timp nu reușești nimic în România. Dacă stai închis în casă, atunci nu deranjezi pe nimeni și ești OK. Cum faci ceva… nu e bi-ne.”

Prin unghere se aude, rar, dar se mai aude, foşnet de înflorire zânatică: „Să ai o autostradă în față. Soare. Un cal, nu o mașină, și libertatea de-a goni în galop spre soare. Libertatea e să ai voie s-o iei prin câmpul verde din dreapta sau din stânga. Li-bertatea e să părăsești autostrada. Să sari peste garduri și îngrădiri și să alergi cu un cal liber pe iarbă.”

POVARA BABILONULUI

„Doamne, câți artiști frumoși există în lumea asta. Prin poduri, pivnițe, pe scene mari, mici, în ateliere, săli de balet, opere, studiouri, platouri de filmare, la mese de scris, în săli de concert, biblioteci, edituri, circuri, pe străzi. Peste tot. Oameni care visează frumos, care creează, care nu dorm noaptea pentru un gest, un cuvânt, un su-net, o culoare, o formă, un cadru.” Acestea nu sunt cuvinte ci stări, sunt necuvintele lui Nichita, traduse din limba androizilor secolului XXI: „Ce prostie și scrisul ăsta, dacă nu poți să scrii un oftat, atunci la ce servește? Cum se scrie un oftat sau un urlet sau o lacrimă sau un zâmbet… Nu, nu poți să le prinzi între semnele astea absurde numite litere.”

Să fie posibil să ne întoarcem la ideograme, la chinurile cuneiforme ale mi-tologiei, la conversaţia cu zeii? Sau ne vor trăi lucrurile, vorbind ele, despre noi:

„Acum vreo două zile, am evadat într-un anticariat. Mergeam pe stradă și, brusc, am simțit nevoia să intru într-un anticariat. Mergeam pe stradă din ce în ce mai repede și nu mai aveam răbdare. Am ajuns, am deschis ușa și am răsuflat ușurată. Scăpasem, eram în siguranță. Nu știam de ce scăpasem, dar scăpasem. Ador antica-riatele de mobilă, de cărți, îmi fac bine. Fiecare obiect spune ceva și te imploră, ca într-un magazin de animale, să-l iei acasă. Există și mobile orfane, care își caută pă-rinți. E și trist, dar și bine într-un anticariat. E bine pentru că poți auzi multe povești. Dacă știi să asculți, poți afla cum lingurița asta, acum pricăjită, a fost odată, demult, de argint și a fost vedeta unui botez. Sau ce poveste fabuloasă are ceasul de buzunar din colțul sertarului… Scaunele astea două au vreo sută de ani, sunt guralive și vor să îi numească pe toți care s-au odihnit pe ele. Umbreluța asta de soare se tot laudă că a fost a unei domnișoare care a provocat un duel. Un bărbat a murit pentru domnișoara cu umbreluță. O tabacheră din colțul celălalt al magazinului strigă disperată că știe povestea umbreluței. Ea, tabachera, a fost a băiatului frumos care a murit în duel. Şi  s-a întâlnit de multe ori cu umbreluța, dar niciodată nu s-au înțeles foarte bine. Um-breluța e cam cu nasul pe sus… îmi șoptește la ureche. Zâmbesc și vreau să ies din magazin, dar, trecând pe lângă umbreluța de dantelă, aud o înjurătură infernală la a-dresa tabacherei. Mă întorc mirată. De unde atâta vulgaritate? Doar e o umbreluță de familie mare. Îmi răspunde supărată: am stat vreo 30 de ani într-un grajd! 

Am plecat acasă fericită. Scăpasem. Dar de ce, de cine fugeam când am intrat în anticariat? Am înțeles: de azi.”

CÂND TIMPUL SE OPREŞTE

Există, aproape pentru toţi oamenii, un înger care, atunci când pleacă la cer, ne lasă în suflet aripile transparente ale tristeţii. Un înger, căruia Zaharia Stancu i-a în-chinat romanul „poem” Ce mult te-am iubit, la fel cum Oana Pellea, i-a aprins, într-o pagină ninsă de amintiri, aura luminii pâlpâitoare de candelă:

„Mă tot gândesc ce fenomen de om am lângă mine… mama. Dodo (așa i se spunea mamei când era mică - așa i-am spus și eu). O viață superbă. O viață. Copil superb. Tatăl, avocat recunoscut și iubit. Mama, delicată și din familie nobilă.

Comuniștii apar când fetița împlinește șase ani… Bunica Motta, moartă în puș-cărie. Pentru că au avut pământ, au fost cu «dosar prost». Părinții, cu domiciliu obli-gatoriu în Craiova. Gigetta Policrat, mama, face cutiuțe pentru căpșuni în gara din Craiova. Tatăl, Mihail Policrat, la Canal… Casa ridicată din visele lor - luată peste noapte și naționalizată. Mobilele moștenite de la străbunici - furate, luate cu japca. Oameni băgați chiriași în casa lor…

Şi de la capăt. Studentă la ASE.

Şi de la capăt. Îndrăgostită de un actor pe nume Amza. De la capăt.

Capăt de rând. Nu au nici un ban. Puțini cred în talentul și steaua actorului Amza. Puțini în afară de ea. Ea crede. Ea îi dă încredere, îl susține. Ea îl iubește. Ca-păt de rând.

Mai crede cineva în talentul actorului Amza: Radu Beligan. Îl angajează pe Amza în București, la Teatrul de Comedie. Le dă tinerilor și casă.

De la capăt. Apare și copilul, pe nume Oana Daiana. Capăt.

Amza începe să muncească de dimineața până seara. Începe să aibă succes, să fie iubit de oameni. Se mută din casă în casă în București, de trei ori. Ajung în casa visurilor lor, casa din Salcâmilor nr. 12. Casă superbă, în care se râde de dimineața până seara. Viață în bucurie lângă un soț ideal, care o venerează. Capăt de rând.

Perioadă superbă, când Amza și ea și copilul Oana trăiesc fericiți. Şi, când e mai bine… se descoperă că el, Amza, are cancer. Timpul se oprește. Doctorii îi spun ei, neavând curajul să-i spună lui în față. Drum spre Craiova, amândoi. Amza oprește mașina, se uită în ochii ei superbi, pe care-i iubește atât, și-i spune: Nu mă minți. E cancer? Ea spune da, cu prețul pe care doar ea l-a știut. Zâmbesc amândoi. Se sărută.

De la capăt. Suferință. Luptă. Speranță. Speranța moare. Moarte. Capăt.

Ține casa, doi părinți bătrâni, o fată smintită, Oana, trimisă la teatrul din Pia-tra Neamț. Se angajează ca simplă secretară la un birou notarial. Fata, Oana, se duce s-o ia de la serviciu, să-i cunoască șeful… Şeful vrea să se dea mare față de domni-șoara Oana și o întreabă: Nu doriți o cafea? Înainte să apuc să răspund, se întoarce către mama și îi comandă: Adu două cafele. Ochii verzi devin și mai verzi, mama plea-că după cafele… Îi iau haina din cuier: Mergem acasă, mami. Ochii ei se umplu de la-crimi. Şi am plecat pentru totdeauna din biroul pe care încă încerc să mi-l șterg din memorie… și mi-e greu. Acasă, ne luăm în brațe și atât. Capăt de rând.

Ştie să aducă totul pe o linie de plutire. Avem, un timp, puțină liniște. Îi moare tatăl, apoi mama după trei săptămâni.

De la capăt. O pune pe fata Oana pe linia de plutire. Ne ajută Dumnezeu și încep să pot ține casa din ce câștig în străinătate. Premiul pentru cea mai bună actriță luat la Geneva ne face să supraviețuim. Capăt.

Nodul - cancer de sân. Nu spune nimănui nimic. O găsesc plângând în casă. Spitale. Pierde sânul. Negare, acceptare, luptă. Râs. Bucurie. Frică, durere. Învață să trăiască în pace cu boala. Senzația că totul e bine. Cancerul explodează peste cinci ani. Spitale, luni întregi în spitale. Operație. I se taie mâna, i se scoate clavicula. I se scoate omoplatul. Dintr-una din cele mai frumoase femei din țară, la 60 de ani să-ți zică Şefu’ hai, jos un sân că prea ai fost femeie și prea frumoasă și după cinci ani să-ți zică hai, jos și o mână, că n-ai dat destul, și tu cu seninătate să zici: BINE. Şi după o zi de la operația care te mutilează să încerci să-i faci pe doctorii de la reanimare să râ-dă…

Nu, n-am cunoscut și nici nu voi mai cunoaște așa ceva. Pe lângă ea, sunt o gâză idioată și neputincioasă și oribil de mică. Plus neputința de martor, să nu poți face nimic…”

***

„Mă uit la mama după operație și, în locul brațului, din când în când, zăresc o aripă mare, imensă, albă și ușoară.”

PARTICULA LUI DUMNEZEU

„Dacă există un decor, există și un regizor. Deci Dumnezeu există.” 

Dar există mai ales neliniştea căutării: „Părinte, unde să te caut şi pentru ce te-ascunzi mereu ?!.../ Pe urma ta în brazda vieţii alerg de la-nceputul lumii.../ Cu hidrele în fundul mării, cu viermii orbi în noaptea humii,/ Cu şerpii... m-am târât alături. Apoi m-am înălţat cu greu... ” (Vasile Voiculescu - Părinte, unde să te caut).

Din nefericire lumea noastră, acest fir de praf rătăcind prin Univers, are şi a avut prea mulţi Dumnezei: Iahve (Elohim), Alah, Buda, Ahura Mazda etc. Sunt de acord cu spusele doamnei Ileana Vulpescu, că toate astea sunt convenţii şi că Dum-nezeu nu poate fi decât unul singur (Blaga îl numea Marele Anonim).

Dar  nu numele contează, în cele din urmă: Particula lui Dumnezeu există în abisul cuantic din fiecare fiinţă. Intuiţia este singura cale de a-L descoperii, pentru că a-ţi imagina o cunoaştere concretă a Lui este o neghiobie. „Doamne - spunea Odysseas Elytis într-un vers - cât albastru cheltuieşti ca să nu Te vedem.” Seamănă, cumva, cu poezia din Jurnalul Oanei Pellea:  „O furnică se uită în sus la un gândac/ Un gândac se uită în sus la un șoarece/ Un șoarece se uită în sus la o pisică/ O pisică se uită în sus la un câine/ Un câine se uită în sus la un cal/ Un cal se uită în sus la un elefant/ Eu mă uit în sus la Dumnezeu/ Dumnezeu se uită în jos la noi toți/ Dar în sus? ”

Se uită în jos la noi toţi ... Şi tace. Poate nici nu-i nevoie de răspunsuri... Poate sunt suficiente întrebările:

 „Omenirea s-a obișnuit cu miracolul Învierii. Şi dacă o dată, de Paști, din altar nu ar mai veni lumina? Pur și simplu. Nu ar mai ieși preoții cu lumina! Pur și simplu. De ce e evident că în fiecare an, orice s-ar întâmpla, noi primim lumină? Nu e deloc de la sine înțeles. Absolut deloc. Mai ales că majoritatea nici nu merităm absolut deloc ca Isus să renască pentru noi. Dar noi suntem mai deștepți și mai informați. Noi știm că în fiecare an, după ce luăm lumină, putem să alergăm repede acasă și să mân-căm, și să bem, și mai ales să uităm din nou de Isus… Noi știm! Săracul Isus.”

Închizând cartea simţim că între coperţile ei se află şi cerul şi pământul şi rostul rostirii, aşa cum îl înţelege Oana Pellea: Cuvintele, bietele, înșiruite aici nu reprezintă decât adevărul meu. Atât. Ele nu au nici o pretenție, de nimic. Au doar smerenie. Ele recunosc doar că ele și cu mine nu știm nimic. Nu știu nimic, dar caut să înțeleg. Totul este o experiență personală. Fiecare cu ce are, spune domnul Shakespeare.

Lucian Mănăilescu