RĂSFOIRI

RĂSFOIRI  

Revista revistelor culturale

BUCUREŞTIUL LITERAR ŞI ARTISTIC

Anul VIII, Nr. 1 (76) - Ianuarie 2018

F În editorial (Zile şi conotaţii spe-ciale) Florentin Popescu se întreabă cum va arăta, până la urmă Anul Centenarului Marii Uniri. Şi pe bună dreptate:   „Nu ştim şi nici nu s-au făcut - încă! - publice activităţile pe care le va iniţia şi le va finanţa Guvernul pentru cin-stirea cum se cuvine a marelui eveniment. Vrem să credem, însă, că, într-adevăr, lucrurile sunt privite cu responsabilitate, şi cu mare seriozitate şi că momentul va fi marcat aşa cum se cuvine şi nu cu formalismul cu care au fost gândite alte aniversări de interes naţional.

În ce ne priveşte, ca revistă indepen-dentă de literatură, neafiliată niciunui grup de interese, niciunui partid şi niciunei organizaţii, de orice natură ar fi, am ales să întâmpinăm Centenarul Unirii reproducând în fiecare număr fragmente din unele cărţi de referinţă privind is-toria noastră, volume puse la dispoziţie de către Editura Tipo Moldova (director Aurel Ştefa-nachi), care a realizat un ciclu de 100 de volume, intitulat - România. Marea Unire, 1918-2018, 100 de cărţi -, coordonat de către profesorul Ioan Scurtu şi alte texte esenţiale circumscrise temei.”

F Tot redactorul-şef al revistei, un fin observator al vieţii culturale româneşti scrie, cu amărăciune: „Pare să fie un blestem pentru literatura română contemporană faptul că scriitorii care până mai ieri erau familiari cititorilor (numele lor devenind aproape populare graţie prezenţei în reviste, dar şi editorial) au intrat/intră într-un con de umbră de îndată după dispariţia fizică. Din acest punct de vedere Gheorghe To-mozei, poet, jurnalist şi memorialist, ni se pare a fi un exemplu tipic. Este limpede că - tristă constatare!- astăzi, după aproape unsprezece ani de la moartea lui, despre acest scriitor nu se mai vorbeşte şi nu se mai scrie nimic nicăieri. Pe nedrept, desigur.” (Ultimul Tomozei)

F La plecarea în eternitate a poetului Radu Cârneci, Florentin Popescu vorbeşte despre singurătatea de care au parte, chiar şi în moarte, poeţii, spre deosebire de vedetele... torpiloare ale  „gustului” public:

„În prima zi de priveghi, în casa lui de lângă Cişmigiu, mă aşteptam să în-tâlnesc mulţi scriitori şi prieteni, dar am fost foarte dezamăgit să descopăr că lângă si-criu nu se aflau decât membrii familiei şi doar câţiva apropiaţi. De pe un perete, într-un rictus sugerând tristeţea, amara tristeţe a momentului, câteva măşti africane de lemn (dar primit de  la preşedintele Senegalului) accentuau parcă şi ele atmosfera, iar noi, cei de faţă, am rememorat scene şi dialoguri la care, pe când era în viaţă, prin ani, participase Radu Cârneci, iradiind optimism şi încredere, entuziasm şi credinţă în forţa cuvântului scris. Şi, mai ales, Credinţa în iubire. Iubirea care, cum zicea el într-un vers pe care a ţinut să-l încrusteze şi pe crucea cei stă la căpătâi: «e axa cerurilor toate»)”. (In memoriam Radu Cârneci)

F Consideraţiile teoretice ale poetului şi eseistului Virgil Diaconu (Limitele interpretării şi problema stilului la Susan Sontag) abordează fenomenul interpretării operei literare, pornind de la eseul lui Susan Sontag, Împotriva interpretării, scris în 1964:  „...ideea pe care o susţine Sontag este aceea că interpretul nu «rezolvă» textul, ci «îl alterează». «Pentru Marx, evenimentele sociale, cum ar fi revoluţiile şi războa-iele; pentru Freud, evenimentele vieţilor individuale (cum ar fi simptomele nevrotice şi actele ratate), (...) - toate sunt considerate prilejuri de interpretare».

Dar «A interpreta înseamnă a sărăci, a goli lumea,  pentru a crea o lume de umbre, a semnificaţiilor. Aşa s-a întâmplat cu Proust, Joyce, Faulkner, Rilke, Law-rence, Gide... şi foarte mulţi alţi scriitori, «care sunt acoperiţi de o crustă groasă de interpretări», spune autoarea. Literatura acestor scriitori devine astfel un pretext pentru a-mi expune propriul sistem interpretativ, propriul sistem critic. «Însă este sigur că me-ritul acestor opere stă în altceva decât în semnificaţiile lor». Mai bine spus, stă în altceva decât în interpretările oferite de critica socială, de simbolismul freudian sau de alte tipuri de critică hermeneutică.”

F Fişele de roman  semnate de Vasile Szolga îşi adaugă încă o pagină de iro-nie tristă, plină de umor : „Era odată o ţară în care trăiau numai câini. (...) În acea ţară aveau şi organe de conducere: guvern şi chiar un fel de parlament. Dar aici se cam mâncau între ei; evident că cei mari îi mâncau pe cei mici (numai câteodată şi din întâmplare câinele cel mic îl lătra pe cel mare). În rest, nu prea se înţelegeau printre atâtea lătrături, mârâieli şi muşcături. În general nu prea se oprea nimeni în acea ţară, întrucât: câinii lătrau şi caravanele treceau. Dar să nu ne facem totuşi griji pentru ei, deoarece câinii mor de drum lung şi... (proştii de grija altora).

Să revenim la povestea noastră: cică odată, la conducerea acelei ţări, ajunseră, prin alegeri democratice supravegheate de buldogi, javrele. Nu ştiu cum făcură, căci ceilalţi câini erau ocupaţi cu covrigii promişi de guvernanţi, dar aceşti maidanezi, un fel de câini comunitari, adică javrele, acaparară conducerea acelei ţări: atât guvernul, cât şi parlamentul. Încet-încet, totul se duse de râpă, iar recolta de cereale (din care se făceau covrigii) scăzu atât de mult încât trebuiră să importe de la alte animale. Dar nici măcar caii nu le mai dădură. De atunci îi urăsc câinii pe cai, dar nu mor caii când vor câinii. Şi nemaiavând din ce face covrigi, moda covrigilor în coadă dispăru şi câinii nu mai umblă cu covrigi în coadă.”

CAFENEAUA LITERARĂ -

Anul XV, Nr. 1 (79) - Ianuarie 2018

F Redacţia inserează un „Remember”, închinat lui Nicolae Eremia: „Poetul a murit sâmbătă, 6 ianuarie, după o îndelungată, grea și nemeritată suferință, în Spitalul Județean Argeș. Medicii și întreaga familie i-au fost aproape până în ultima clipă. Eremia a fost un om modest, iar în cele literare nu s-a bătut niciodată pentru condiția sa scriitoricească. Abia l-am convins, acum câțiva ani, mai precis în anul 2007, să își publice, la Editura Tiparg, cartea de poezie Roțile de osândă, scrisă la tinerețe. (Am călătorit ca un bumerang/ în pro-pria viață-muzeu/ și am eșuat/ stelele numă-rând.)

F Un scurt, dar semnificativ citat din cronica intitulată  Ovidiu Genaru «Ereticul», semnată de Gheorghe Grigurcu: „ Neîndoios, octogenarul Ovidiu Genaru rămîne unul din poeții noștri de frunte. Ca dovadă supli-mentară, iată cîteva admirabile metafore iscate de condeiul d-sale: „și soarele apune în el însuși” (Stockholm), „Princiară Veneție păun exfoliat pe-o rînă/ apa ta lîncezește în bijuterii” (Veneția - senzaţional vers - n.n.); „Că marea a scris Biblia e primul adevăr al lumii” (Spre Rhodos).

F Din: Isidore Isou / Despre evoluţia spirituală a poeziei (Introducere în noua poezie şi noua muzică, Capitolul I, Gallimard, 1947, ediţia a doua, traducere din limba franceză de Liliana Alecu):

„Cuvântul trebuie rupt pentru literele sale. Bogăţiile eliberatoare ale neantului fuseseră ascunse şi înlănţuite în cuvânt. Iată neantul, scăpând prin vocabule lipsite de semnificaţie. Se scrie nimicul, pentru că până acum, cu cuvintele, se scria întotdeauna ceva, chiar nescriind nimic. Dadaiştii mai doreau încă frumuseţile care se presimţeau în insignifiant.

Începând cu Baudelaire se urmărea percepţia ritmului. Mereu sensul iradiant al cuvântului scinda frumuseţile consonanţelor. Stratificat în obişnuinţă, cuvântul nu pu-tea face uitat, chiar şi atunci când se dorea să i se impună acest lucru. Poezia căutată în aceşti termeni a încremenit în el. Ramura instinctivă a înfrânt respectul, încercând să-l lovească până la distrugere. În eşecul încercării, se încercaseră fuga, abandonul. Dio-nisiacii au vrut totdeauna să distrugă coabitarea cu cuvintele.

Disperarea în faţa poeziei noţiunilor este cea care a creat atâţia poeţi sau şcoli. Ultimii, dadaiştii, au putut să scrie în vid împotriva cuvintelor. Era certitudinea de a putea distruge forţa cuvântului folosindu-l la întâmplare. Distrugerea era necesară şi ne-am imaginat că s-a distrus totul. Dar dadaismul a lăsat fără obiectul principal de distrugere: cuvântul. Dadaismul, o revoluţie albă. Dadaismul, un asasinat fără mort. Cuvântul a fost lăsat la valoarea sa iniţială. Primind cuvântul-moştenire, suprarealiştii l-au polarizat pentru construcţia lor...”

F Ana Dobre, despre poetul Rodian Drăgoi (Călătorie în interiorul sinelui): „În peisajul literar contemporan, Rodian Drăgoi este o prezență discretă. Într-o ac-tivitate literară de peste 30 de ani, el a publicat câteva volume de poezie (...) dovedind un scrupul extrem de parcimonios față de cuvânt, față de el însuși, această zgârcenie, ca exigență extremă, fiind expresia nu atât a neîncrederii față de posibilitățile sale de expresie și de expresivitate, cât, probabil, față de capricioasa inspirație.(...)

Există în aceste poezii un paroxism al trăirii care-l situează pe poet la răscrucea marilor fiorduri ale existenței. Din aerul lor tare și pur, Rodian Drăgoi scrie o poezie răscolitoare prin cantitatea de idei lirice, emoții transmisibile direct către cititor.”

ACTUALITATEA LITERARĂ

Anul IX, Nr. 78, ianuarie 2018

F Nicolae  Silade în editorial (Despre receptarea poeziei şi ignorarea receptării) ve-de şi partea bună a lecturii Medeei Iancu, care a stârnit o veritabilă furtună, cu fulgere şi tunete, la Gala de decernare a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani: „Să nu se înțeleagă că sunt de partea autoarei care a stârnit scandalul, pentru că vina îi aparține și ei, în egală măsură. Nu era nici locul, nici momen-tul potrivit pentru obscenități. Oricum, ea a câș-tigat din asta, a devenit mult mai cunoscută, iar cartea ei, bănuiesc, va fi la mare căutare. Va câștiga, presupun, și editura, dar cel mai im-portant este că a câștigat poezia. Vor fi de acum încolo, chiar dacă într-un procent infim, mult mai mulți curioși să vadă ce și cum se scrie. Dar vor fi și poeți care se vor întreba, înainte de a scrie, dacă vor să atragă publicul sau să-l alunge. N-aș zice că publicul nostru este întratât de pudic încât să repudieze producțiile literare vulgare (vezi numai limbajul străzii), dar cred că trebuie păstrată întotdeauna măsura. Ca și muzica, poezia ar trebui să te pătrundă, să te înalțe din mocirla cotidiană în sferele pure ale spiritului. Să ne bucurăm, așadar, că poezia a revenit în atenția opiniei publice, dar să ne gândim și la receptarea ei, pentru că depinde de noi și numai de noi ca ea să își recâștige locul pe care îl merită.”

F Remus V. Giorgioni în Poezia ca model schizoid…, analizând o cronică la o carte de poezie (nu contează autorii şi titlurile) are o remarcă de bun-simţ, la adresa celor care în poezie au inventat roata, apa caldă, mersul pe jos: „...când vorbim de Po-ezie, vorbim de suflet: foarte multe s-au schimbat de-a lungul istoriei: culturi şi ci-vilizaţii, nivel de cunoaştere şi de trai, dar sufletul în esenţa lui - niciun analist sau psihanalist nu va putea să dovedească cu probe că s-a schimbat. Nici măcar «rescrierea digitală a lumii« nu va putea să schimbe în chip esenţial, covârşitor, natura umană - sufletul Poeziei. Că va face o revoluţie, va provoca ravagii, uragane, tsunami răvăşind faţa lumii, asta da..., este chiar de aşteptat - deşi nu de dorit.”

F Radu Ciobanu (Orgoliu şi smerenie) are un comentariu admirabil pe marginea volumului Dan Gri-gore de vorbă cu Dia Radu - Lumea în si bemol, re-uşind, în câteva citate şi comentarii, să pună în lumină nu doar volumul în sine, ci şi  personalitatea marelui pianist: „Maestrul vine și cu definiția corectă, dobândită prin ex-periență nemijlocită, a orgoliului apărător, așa cum e per-ceput în viziunea artistului conștient cu smerenie de pro-pria valoare: «Da, sunt orgolioși. Există o formă de or-goliu a celor care au văzut, simțit și înțeles niște lucruri [subl. RC]. Dar în cazul meu e destul de atenuat. Nu mă simt deținătorul vreunei bogății privilegiate care să-i pună pe alții în umbră, ci deținătorul unei experiențe pe care abia aștept s-o împărtășesc. Cred în orgoliul artistic, nu în vanități. Cred în dorința de a te depăși și de a fi demn de altitudinea muzicii.» Credință perfect valabilă și pentru altitudinea oricărei arte.

Maestrul Dan Grigore și-a devoalat în acest dialog întreaga evoluție înspre împlinirea de azi, când e cotat ca unul dintre cei mai mari pianiști ai lumii. Dia Radu mai are însă o bănuială: «A mai rămas ceva ce n-ați împlinit?” Sincer până la capăt, domnia sa recunoaște: «Da, mă simt parte a unui eșec. Mă simt părtaș la un eșec de țară.» E punctul de tangență și solidaritate cu întreaga Românie educată, cultă și de bună-credință. Atâta câtă mai e...”

Aşadar nu există pe lume doar marile succese ale unor doamne şi domni  mi-niştri; mai există şi decepţii, ce pot să ne vindece.

F  Sorin Lucaci se „joacă” de-a sinele în gâlceavă cu lumea: „toţi poeţii mor încet/ de prea multă dragoste/ şi vezi cum se duc unul/ după altul în şir indian/ ei, dar când se întâlneşte/ dragostea cu alcoolul/ atunci să te ţii, frate/ se lasă o mireasmă plăcută/ de feromoni/ peste oraş/ de ies femeile/ dezbrăcate/ la ferestre/ şi poeţii le aplaudă/ şi le ovaţionează/ la scenă deschisă/ iar pisicile miaună/ a ninsoare de fe-bruarie/ pentru că trebuie să ştiţi/ ninsorile ca şi ploile/ nu sunt toate la fel/ unele-s mai pudibonde/ altele-s mai deochiate/ unele au straturi blonde/ altele sunt mai roşcate/ toţi poeţii mor încet/ până li se pierde urma în zare/ de prea multă deznădejde/ mor unii/ mai slabi de înger/ şi când se întâlneşte-n/ miezul zilei/ revolta cu poezia/ unii îşi atârnă ostentativ la geam/ motoare de aeroplane/ şi cozi de vulpi polare/ ies oamenii în stradă/ ca la marile manifestaţii/ protestând împotriva uciderii/ aricilor păroşi de fili-pine/ toţi poeţii mor încet/ de prea multă nebunie/ şi când se întâlneşte într-un final/ nebunia cu nostalgia/ ies îngerii la balcoanele mansardelor/ bătând din aripi/ plini de emoţie/ cu lacrimi pe obraji/ ca-ntr-o ceremonie a ceaiului/ din okinawa ca-n filmele de dragoste/ cu gheişe frumoase/ ***/ atât vă zic/ nu vă luaţi vieţile prea în serios/ pentru că dăunează grav stării de bine/ restul sunt detalii nesemnificative (atunci să te ţii, frate)

F Şi încă o poezie din grulajele consistente valoric, găzduite de revista din Lugoj: Loredana Dalian // Război//  În memoria bunicului meu, Dumitru Dumitra-che//  Vezi, fata tatii, așa-i la război,/ n-ai timp să te gândești la nimic,/ ești mai mereu pe muchie de cuțit./ Eu am făcut la grăniceri,/ era o noapte cu stele,/ mirosea a fân co-sit;/ de unde fân? doar moartea trecea cu coasa pe-acolo./ Cine mi l-o fi scos pe rusu-ăla-n cătare?/ L-am somat scurt: Stai că traaag!/ Serghei sau cum mă-sa l-o fi chemat/ a ridicat mâinile și-a bâiguit românește:/ Nu trage! Copii!/ Nenorocitu’ a scos poza și-a pus-o-n dreptul inimii;/ Și-acuma trage, Mitică, trage mă boule!/ tu, care n-ai tăiat o găină-n viața ta,/ care plecai la mat când se tăia porcu’,/ trage, soldat, n-auuuzi?!/ Am armat, ăla tremura ca varga,/ pozhaluysta/ am tras un foc în sus și i-am strigat tare: fuuugi!/ spasibo!/ apoi din nou: staaai!/ a-ncremenit;/ mi-am scos vestonu’ și i l-am pus pe umeri,/ dacă-l vedeau mai încolo să nu-l recunoască;/ ne-am privit în ochi, ai lui erau albaștri,/ am văzut cerul în ei./ De-atuncea, tată, ceru-mi pare că seamănă/ cu doi ochi într-o noapte când mirosea a fân cosit,/ a praf de pușcă și-a moarte./ Da’ viața-i mai tare, chiar și-n război./ Mi-a azvârlit ceasul lui de aur,/ (o fi fost ofițer, soldații nu cred să fi avut așa ceva)/ doi bani nu face aurul la război,/ eu nu-i cerusem nimic, am vrut să i-l dau înapoi, a fugit./ Am rămas cu ceasu-ntr-o mână și pușca-n alta,/ îmi că-șunase că sunt trădător,/ da’ cum să omori un om atât de aproape,/ mai ales când și-a pus copiii la inimă?/ Mie nu-mi treb’e aur, da’ ceasu-l păstrez,/ mă uit la el și-mi aduc aminte de noaptea/ când m-am simțit de parca-aș fi fost Dumnezeu./ Și mă-ta-mare cică nu-s bun creștin/ că nu merg la biserică;/ cic-o să mă-nghită iadu’,/ da’ eu mi-am trăit iadu’ acolo, pe front,/ și zic că poate s-o deschide și pentru mine Raiul,/ o să mi-l deschidă ochii lu’ Serghei/ sau cum mă-sa l-o fi chemat,/ așa cum semănau ei atunci, în noapte, cu cerul./ Așa zic eu... da’ parcă cine știe? ”

Asta ne aduce aminte de o gară, în care un impiegat şi un ceas îl făcuseră pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea copilăriei... Prietenii ştiu de ce!...

F Rubrica „Meridiane” îl aduce în prim plan pe Tom Edward Phillips - „poet, dramaturg, redactor de revistă și de carte, traducător, producător de emisiuni radio și, nu în ultimul rând, un mare îndrăgostit de poezia țărilor din sud-estul Europei” (pre-zentare și traducere de Mircea Dan Duţă). Poezia lui este una a aşteptărilor tensionate, un balet pe gheaţa subţire a realităţilor lumii noastre, ce ascunde, în adâncuri, sub aparenţa banalului cotidian, abisul faliilor civilizaţiei: „În fiecare noapte,/ avioanele cu reacţie se înfig în mare,/ vocea ei şoptită, care te linişteşte:/ Dormi, dragostea mea, este doar un vis -/ până când teama va mitralia tavanul din aer/ ca nişte reflectoare, ca un convoi/ de camioane cu prelată îndreptându-se către est./ A reînceput războiul? În ziare/ nu scrie nimic./ Camerele noastre sunt pline/ cu plase pentru cumpărături, facturi neplătite,/ obstacole pentru cei ce suferă de/ insomnie, totul e vraişte./ Nici unul dintre noi nu are idee ce se întâmplă./ Zorii care bântuie fereastra/ sunt doar o scamatorie a luminii./ Omul din cadrul uşii fumează,/ verificându-şi câmpul de tragere. (Frică de zbor)

 SPAŢII CULTURALE

Anul X, Nr. 55

F În cronica Ficţiunea numită Ulise este pre-zentat volumul unui poet cu resurse profunde, chiar da-că autorul, Ovidiu Cameliu Petrescu, doar cochetea-ză cu genul liric (după cum susţine, cu modestie). Iată poezia care dă titlul volumului, mai edificatoare decât orice eşafodaj teoretic: „Nu mai ştiu să mă întorc/ pe ţărmul speranţelor părăsite cândva./ Semnele dăltuite cu trudă/ în drumul de piatră/ s-au tocit .../ Rătăcesc prin ploaia rece ca moartea,/ un Ulise orb care a uitat/ ce căuta prin lume (Ulise orb)

F Doamna Magda Ursache rămâne, de ani buni, scriitorul care ne arată chipurile tăcute din oglin-da mistificatoare a trecutului (la timpul viitor), pe care ne tot prefacem că nu-l vedem: „Lamentabilul ins Al. Florian ne trage pe dreapta, susţinând că politica na-ţională e nefastă, rasistă, extremistă, colorată în gri na-zi sau în verdele Legiunii. Să nu-l discriminăm ca fiu de comunist pur-sânge? Ba să-l „discriminăm” puţintel, tăindu-i salariuţul oferit de statul român. Stat pe care îl trage de urechi Kelemen Hunor, cu „Steaua României” în piept şi cu Catalonia în inimă. Ci-că românii ar pune pumnul în gura minorităţilor. De unde o spune? Din Parlamentul României! Soluţia ar fi, după UDMR, să se micşoreze pragul de vorbitori de limbă maghiară, pentru a fi angajaţi la primării translatori pentru necunoscătorii de limbă română. O ţară de translatori, asta dorim? Un cetăţean român de etnie maghiară vine la interviu pentru un post, cu translatorul la purtător. (File din Războiul imaginii)

F Scriitorul Ion Roşioru le propune cititorilor încă un grupaj din inepuizabila „colecţie” de pantunuri a domniei sale: „De-atâta soare vârsta femeii se-nteţeşte/ Şi tocurile-i intră în bitumul topit./ Valtrapul negru timpul pe cal mi-l potriveşte/ Şi bate-un clopot numai de mine auzit!” (632); „Putrezeşte luntrea veche în stufişul de pe lac./ Vitele să se adape nu mai vin demult nici ele./ Muşeţelului prin iarbă temenele nu-i mai fac./ Către vară se scurtează toate drumurile mele!” (638)

F Carmen Secere (Cenaclul „Lira 21”) scrie o poezie nostalgică, fără as-perităţi, o poezie pentru nevoia noastră de a supravieţui în copilărie: „odată ca nicio-dată ne aşezam toţi la masă/ scaunele aveau trei picioare/ şi tot râsul copilăriei mele plutea/ deasupra tuciului cu mămăligă/ apoi ne ţineam unii pe ceilalţi de mână/ uniţi în rugăciunea din spatele pleoapelor/ şi doamne ce vremuri erau acelea/ când mama împărţea bucăţi de fericire cu aţa”; „a fost o vreme când nu se întuneca/ niciodată peste râsul copilăriei/ culegeam visele din flori/ iar noaptea le aşezam sub pernă/ să fiu fru-moasă/ pământul creştea în forme de cozonaci/ şi peste tot mirosea a vară coaptă/ pe-atunci soarele răsărea/ din palmele mamei (palmele mamei)

F Sub genericul consacrat - Râmnic, mon amour! - Valeria Manta - Tăicuţu însufleţeşte, din nou, bătrâna citadelă sfărâmată a Râmnicului Sărat, aducând în prim plan un „personaj balzacian”: „Miez de noiembrie. Un depozit oarecare din dul-cele/săratul târg, vânt rece, soare, câțiva norișori de decor și un muncitor necalificat fluierând vesel «Jingle bells». Firește, cară peturi de Coca-cola, bucuria copiilor cu părinți iresponsabili și a medicilor de la oncologie; cum fostele «navete», ca și sticlele din ele, au dispărut la puțină vreme după evenimentele din decembrie, să zicem că sunt «baxuri» (probabil, de la englezescul box), cu otravă frumos ambalată în plastic, și să-l lăsăm pe tânărul care fluieră cu gândul la Crăciun să le mute fericit dintr-un loc într-al-tul, că depozitul e mare: en gros (angro) și en detail. Este un depozit rezistent: a trecut prin cutremurul din 77 cu bine, a supraviețuit «ajutoarelor» depozitate în el de străinii miloși veniți să caște gura la populația ieșită de sub regimul comunist, asalturilor de zi și de noapte ale chilipirgiilor de etnie sau fără de etnie, precum și focurilor aprinse ca să nu dea hoții și alte răpitoare din sol, subsol sau din aerul încă mirosind a praf de pușcă după scenariul sergionicolaescian. Că zidurile – vechi și coșcovite, cu mari pete de igrasie întinse pe mari suprafețe ca niște hărți ale no man`s land – mai stau încă în picioare e un miracol, cum miracol e și faptul că n-a zburat încă acoperișul sub care cucuvelele ocrotite de toate organizațiile ecologice puiesc, vestind, la vreme de noapte, alte și alte morți în cartier. Cine-a zis că numai la Cotroceni cântă cucuvelele n-a fost niciodată într-un depozit cum este cel despre care tocmai facem vorbire...”

Lucian Mănăilescu