10 poezii de Matei Vişniec

UN DAR MINUNAT (ŞI) PENTRU BUZOIENI

POEZIILE MARGARETEI STERIAN

Editura Contemporary Literature Press, le oferă un minunat dar cititorilor, punându-le la dispoziţie, în format electronoic, un volum de poezii din „Arhiva Mar-gareta Sterian”, volum editat de Lidia Vianu şi Bianca Zbarcea. ( poate fi accesat la adresa: http://editura.mttlc.ro/arhiva-sterian-poesii.htm) Volumul se adaugă unei serii de lucrări din Arhiva Margaretei Sterian, încredințată editurii de legatarul acesteia, Mircea Barzuca şi publicate în anul 2017. (Sperăm să revenim asupra acestui subiect)

În deschiderea cărţii, doamna Prof. univ. dr. Lidia Vianu scrie: „A trecut viața ca un tăvălug peste ea. A pierdut părinți, iubiri, și-a pierdut traiul de zi cu zi, l-a pierdut iar și iar, l-a clădit iar și iar. A traversat deschiderea epocii interbelice, prigoana din vremea războiului, călușul comunist, a trăit primii ani de după marea confuzie din 1989. S-a născut în veacul al XIX-lea, și, dacă timpul o mai îngăduia, ar fi putut pune piciorul în mileniul trei. Și totuși, «nimic n-am durat», zice alt vers... Oare? 

Strivită de două orânduiri sociale una după alta, această pictoriță, cu o viață exemplar tragică, a ieșit din comunism ca și cum el nu ar fi existat. Știm cu toții câte capete s-au înclinat: pentru onoruri, pentru o viață mai îndestulată, din dorința firească de a se face cunoscuți. Niciodată Margareta Sterian nu a făcut pactul cu diavolul. A trecut prin comunism fără să-l vadă, am zice, dacă n-am ști că nu i-a fost ușor. 

A durat mult această poetă, pe care nicio vreme nu a putut-o îngenunchea: a clădit, în primul rând, demnitatea ei de creator liber. « Pe un fluture ce-ți intră-n casă / trebuie să-l lași să plece iar/ ca să nu uite libertatea și să moară.» Picturile și poemele pe care le publicăm la un sfert de veac de când autoarea lor nu mai este cu noi, spun: Respectați libertatea.” 

În prefaţă (Un imn oboselii senine) Ana Blandiana schiţază o personalitate poetică autonomă faţă de cromatica vibrantă a remarcabilei sale opere plastice: „Poezia Margaretei Sterian nu este un violon d’Ingres, și nu este o explicitare a picturii ei. Po-ezia Margaretei Sterian există în sine, autonomă, fără nevoia de a se reverbera în ima-gini. Dacă n-ar fi fost decât autoarea cărților sale de versuri și a minunatului Castel de apă (roman inspirat de copilăria buzoiană a artistei - n.n.), Margareta Sterian ar fi rămas un nume în istoria literaturii române. Faptul că strălucirea culorilor desenează umbre, oricât de fermecate, peste acest destin literar este și nedrept și misterios. Pentru că, dacă pictorița - așa cum scria Mihail Sebastian - «nu reproduce, ci inventează», po-eta nu inventează, ci reproduce, într-un mod aproape magic, viața care o înconjoară și pe care o conține cu o intensitate ieșită din comun. «Bucuria e o apă neîncepută, nu-i un final/- de mai nainte n-o pregătești - /Bucuria e o pasăre mândră sfioasă/ ce se ascunde când despre ea vorbești» spune poeta, și sunetul glasului ei, rostogolind stângace ecouri din Emily Dickinson, se aude ciudat de personal, neobișnuit. (...)

Ca să se sfințească pentru moarte, Margareta Sterian a muncit și a produs fru-musețe o viață întreagă, odihnindu-se de imagini printre cuvinte și de cuvinte printre imagini și forme, mereu paralelă cu ea însăși, dar fără să se concureze, într-un destin singular, împăcat cu sine: «Ceasul respiră, apoi tace, cu timpul vrea să se împace,/ O carte bună sau rea se odihnește și ea,/ Sufletul meu închină un imn oboselii senine... »”

Până la un punct Ana Blandiana are dreptate: „Tulburătoare, arta ei nu este tulbure, calmul și limpezimea ei nu se dezmint nicio clipă, chiar dacă liniile se irizează, mișcate și șterse puțin, văzute ca prin lupa unei lacrimi.”

Există însă, cred eu, atâta culoare şi imagine reverberate în această poezie simplă şi totuşi de înaltă profunzime intelectuală, ce nu pot fi văzute decât ca o prelungire a şevaletului sau, mai curând, ca o concepţie holistă despre artă, cum su-gerează chiarAna Blandiana: „m-a fascinat puterea ei de a nu se opri din căutare, fo-losind ba culorile de apă, ba culorile de ulei, ba poveștile, ba peticele colorate, ba creioanele colorate, ba cărbunele mișcat pe hârtie, ba degetele mișcate pe lut, ba ver-surile. Dar nici neoboseala căutării, nici diversitatea domeniilor și a mijloacelor fo-losite pentru a întreba, nu-i tulburau liniștea răspunsurilor.” (Oh, Doamne, totuşi o tulbură: „ dar răspunsurile de când lumea/ n-au fost decât tot întrebări ” - spune, într-o poezie Margareta Sterian; sau, în alta: „ Unde îmi este inima?/ O frunză subțire

mi-a prins Domnul în piept ”)

Spuneam că este o poezie picturală - şi este: „ Martie mângâie fața palidă a la-cului/ ce ușor se-ncrețește și scânteie însuflețit;/ petece de zăpadă lunecă grabnic în subterane;/ verdele veșnic răsare iar unde a pierit./ Zarea e văl, păsări se-nvăluie-n zare...” Există, de altminteri şi o mulţime de trimiteri „livreşti” la lumea artelor plastice (Elevă la Luvru, Gauguin la Ermitaj, Şi Picasso sau poeziile dedicate lui Brâncuşi).

Dincolo de aceste aspecte, ce ţin de disecţiile criticii literare, câteva lucruri sunt surprinzătoare pentru cititorul care deschide, pentru prima dată, un volum de poezie semnat de Margareta Sterian - este o poezie directă, idilică pe alocuri („ Cufundate pân’ la genunchi în ierburi și flori, / fetele culeg sulfina aurie, pelinul amar / în ziua asta a șaptea, cu har. / Tălpile goale răcoarea ierbii moi o slăvesc, / șerpi cu gând rău în desiș se pitesc, / mierla cântă aprins, dinadins, / și spune întruna: Pân’ la cules ți-aduc un mire. / Eu te-am ales pe tine. ” - Poem pentru cer), ce spală în apele ancestrale memoria citadină, o nostalgică redescoperire a naturii, o căutare (a iubirii, a divinităţii, a sensului vieţii), o victorie şi, în egală măsură o înfrângere. („Plutirea se plătește scump de te-ai înălțat peste pământ, / spre bucuria de-a afla, a ști, a îndura și a iubi... ”

Temele lirice predilecte ale Margaretei Sterian Sunt: măreţia şi taina divinităţii („ajută-mă să-ndur apropierea Ta uriașă, părintească.”); copilăria (o imagine absolut senzaţională: „semețul înger și înspăimântat copil. ”); „Magia mării” („Marea e numai a mea / chiar dacă mii de ochi / odată cu mine o privesc ”);  singurătatea sau, mai exact, libertatea de a fi singur („Doamne, îmi place să fiu singură-acum!”, „Să uit aș vrea de Shakespeare - prea greu le spune el toate, / pe frunte nu vreau decât mâinile tale ușoare, libertate ”),  iubirea, viaţa şi moartea („și e iubire atunci când moartea / ca răscumpărare a iubirii o primești.”, „Piatră, inima mea o țin cu amândouă mâinile ”, „Prea târziu pentru fericire, pentru moarte prea timpuriu...”) Dar, să-i lăsăm cititorului ce-i al cititorului:

bucuria de a descoperii singur poezia:

Timp miraculos

Când spun timp miraculos, se înțelege 

că la tinerețe

mă gândesc poate și pentru că a mea 

a fost „pe furate”

un episod tern care totuși reclamă un

titlu... 

Am urmat-o pe drumuri fără deschidere, neștiind bine dacă ele sunt

într-adevăr acelea pe care trebuie 

să le urmez

și am continuat parcă numai pentru a afla

câtă vreme voi

fi în stare să rezist voitei explorări, falsei sportivități...

Apoi, mi-am făurit cu mâna mea, din artă, o tinerețe

intempestivă, infinită...

 Dimineață de iulie

(1944, în București, sub bombardament.)

E cea mai frumoasă dimineață de iulie din câte pot fi:

îmi amintește un nobil tablou, poate pe acel

cu sfânta fecioară

care, desprinsă din cadru, umblă pe pământ

cu piciorul gol,

mângâind fire de iarbă nouă și stele de mușețel.

Oamenii au plecat; orașul e numai lumină și tăcere.

Zidul din coasta casei își arată rănile, nesinchisit ca Iov,

se apleacă asemeni greșelilor ce nu pot fi îndreptate,

dună de voită singurătate...

Amintirea în piept stă înfiptă în același loc,

E, totuși, cea mai frumoasă dimineață de iulie din câte pot fi

poate că e ultima dimineață de iulie pe care o trăim...

Lumina și tăcerea stăpânesc orașul,

oamenii l-au lăsat să-și înfrunte singur destinul hain.

........................................................................

Sunt ca o soră de caritate la căpătâiul unui străin.

 Cerc de apă

Un cerc s-a stins pe apă

când s-au risipit în adânc

razele clipelor de ieri...

Lacrima e prea ușoară ca să-l mai scrie

și nici mâna ta n-ar mai ști.

 Aproape nimic n-am durat

Iată, aproape nimic n-am durat

din tot ce mi-ai dat întreg și curat;

semnele, îndemnurile tale au fost în zadar—

pentru aur curat ce nepriceput făurar!

Mă tem să te-ntreb la răspântii: crezi încă în mine?

Cu flacăra-naltă am ars bucurii-atât de puține...

În suflet dureri am crestat - erau de la tine.

Nu vreau cu zvâcnetul inimii din nou să le-asculți,

aș vrea să-mi săruți anii aceștia pe frunte și gura s-o uiți,

aș vrea să ajung o frunză pe ram cu fața spre cer:

ușoară, de vânt legănată, ca frunza să pier...

Flash

Privirea ta, flacără verde unduind,

aruncă raze peste pustiu;

mai mult nu vreau

și nici nu trebuie să știu.

De vocea ta...

De vocea ta, nocturnă de priveghetori,

de vocea ta, triumf al mierlei în zori,

de zâmbetul tău, de mâinile tale,

de verdele foc din ochii-ți mi-e dor...

Te-aș privi prin cleștar de tabernacol

dar ispitite, brațele mele spre tine tind,

și ochii-mi spre gura semeață, spre tot ce rostești

și devine alint.

E-amiază, e noapte, e-n zori, e târziu,

e azi-fără-mâine, de ce să mai știu,

când cerul și valul și norii îmi spun:

e clipa de față și este destul.

Mă port cu tine

Mă port cu tine, cum mă purtam cu păpușile:

întâi, le stricam învelișul, să vad ce este înăuntru,

apoi, dezamăgită, le jeleam o clipă, până mi le cosea bunica la loc...

așa se petrecea cu păpușile nepredestinate,

pe cele predestinate nu le cercetam defel,

ci le cuprindeam strâns cu brațele, cum te cuprind pe tine,

și le adoram toată viața, chiar dacă toată viața ținea pân-a doua zi.

Poarta sărutului

Porții sărutului eu pragul nupțial i-aș spune:

e ca și cum un cuplu nevăzut cuprins e într-un tabernacol

de unde-n orice zare-ar privi, imaginea îmbrățișării ar regăsi-o

- și nici n-ar vrea pe alta să o schimbe.

E larg deschis portalul, dar Lumile nu-i cheamă

îmbrățișate, Lumile sunt Ei.

Inima mea nu e nicăieri

Munții sunt tot aici,

inima mea nu e nicăieri;

de tine s-a rătăcit,

de piatră a ajuns.

Munții sunt tot aici,

inima mea nu e nicăieri;

norii cuprind pădurile,

pădurile se tânguie, plâng...

Mânia norilor e chipul tău,

fulgerul sclipitor e zâmbetul tău,

Munții sunt tot aici.

Inima mea nu e nicăieri.

Basm

Am crezut odată ca niciodată

în steaua-mi ca în neclintita serii stea;

fiecare vis, fiecare gând strălucea

ca beteala de o mireasă tânără purtată.

Se rostogolește pământul în boarea lumilor;

știu mai bine vuietul să-l deslușesc, să-l ascult,

ochii mei au prins umbra fotografiilor de demult

ce-și așteaptă rândul în albumul străbunilor.

La fel ca ieri este ziua de-amară;

peste pietre tăioase mergi mai departe,

numai așa te sfințești pentru moarte,

uiți vrăjitul cântec de privighetoare.

Tren de noapte

Tren lent de vacanță în care oameni obosiți

își prelungesc neliniștile-n vis...

Lumini trecătoare în gări, palide lumini pe parcurs,

licăriri ce fuga nu o pot opri...

Noapte adâncă ascunde până în zori

șesul mov, monoton, cu clăile arse ale toamnei pe umeri.

Lacuri adânci deschid pleoapele

când luceafărul serii se pierde;

din mlaștini, ca din cădelniți, boarea palidă crește.

În trenul lent de vacanță, ca orișiunde,

nelipsită călătoare, durerea se-ascunde...

Pentru că imposibilul...

Pentru că imposibilul a devenit posibil

și credem că singur pământul este planeta divină

împodobită de închipuirea cea mai dezlănțuită,

să uităm de aceste nesfârșite războaie

și să încercăm să iubim acest pământ al nostru;

tarele să ni le ardem în atomice subterane

spre a nu mai întina albastrele oceane

și, nepierzând din ochi dimensiunea timpului nostru,

să-l trăim.

Călătorii

Oamenii vin și se duc;

uneori se opresc acolo unde nu vor să rămână,

de unde se smulg cu o frântură de inimă spăimântată în mână.

De ce s-or fi oprind acolo unde timpul stă pe loc?

Vor un cort pentru o noapte

când drumurile sunt reci

și stelele departe...

Când?

Când sunt oamenii mai aproape de voi, o, îngeri,

când visează, când sunt doi,

în singurătate sau numai în moarte?

Viața să meargă înainte...

Viața să meargă înainte fără întoarcere sau odihnă;

necurmat să alergi cu drumul,

ce ți-a fost drag în urmă rămână.

- Încotro grăbești cu inima plină de chin, de-amintiri?

- Nu mai vreau să alerg, drumul ăsta-i prea lung...

La pământ mă aștern, a pământului sunt.

Râul

În ecoul trenului pe podul metalic,

de pe terasamentul ’nalt pe care alergam,

râul mi se părea înfricoșător,

- deși el zăcea în prăpastie ca un șarpe adormit...

Drum de întoarcere

Pajiști de floarea-soarelui

ivite la-nceputul verii,

surate în strai auriu,

de când alergăm împreună?

O bornă și încă una...

Florile au adormit cu capul în piept.

Acum ce mai vine?

Eu, ce aștept?

Ciudatele poeme

Amintirii lui G. M.

Ciudatele poeme

ca strigătul îngerului căzut,

ca dulcele tril al privighetorii noaptea.

Sipet cu nestemate nu doar scânteietoare,

dar și cu atâta ardoare șlefuite

și-astfel îngemănate

încât să nu se împrăștie în haosul final.

Vânătoare

Vulpea râde de ogarii vajnici pe care i-a istovit

și ca o văpaie dispare în hăul catifelat al pădurii...

Odihnă

Sunt singură. E liniște în jur.

Ceasul respiră, apoi tace, cu timpul vrea să se împace.

O carte nici bună, nici rea, se odihnește și ea.

Sufletul meu închină un imn oboselii senine.

Gauguin la Ermitaj

Sunt în nord acum. Ermitajul

e un tezaur închistat în silențiosul,

sfânt Petersburg cu zări

calme și nepătruns mister.

L-am regăsit pe Gauguin în

grupajul de gală dintr-o sală

nu mare, dar foarte luminoasă,

în felul muzeelor de navigație

din nord, pardosită cu scânduri

albe, înguste, al căror paralelism

evocă dâre ușoare pe ape calme

dar destinul operelor din muzee,

unde ele hibernează ca idolii în catacombe,

este prea sever.

În grădinile lui Gauguin

ar trebui să se audă triluri de

păsări cântătoare, papagali

iuți la mânie să se sfădească,

șerpi curioși să se

înalțe să vadă...

Plecările

Plecările n-au fost de tot plecări,

nici revenirile alese sărbători;

aici ca și sub alte zări

cu soare aprins sau rece văl de nori,

înfrunți aceleași viclenii.

Să fii de-aici,

să fii de-acolo,

de nicăieri să fii?

Ce joc cumplit!