PICTORUL FLORIN MENZOPOL A ÎMPLINIT 75 DE ANI

AMNEZII BUZOIENE 

Pictorul Florin Menzopol a împlinit 75 de ani

În loc de moto:

„E lunca veninoasă, când toamna e-n declin.

Cireada paşte iarbă,

Dar paşte şi venin-

Brânduşe înflorite ca cearcănele grele

Iar ochii tăi se-aseamănă cu ele:

Sânt cenuşii ca toamna ce curge peste lume.

De ochii tăi mă-nveninez anume.

Gălăgioşi copiii vin de la şcoală-acum-

Se aude muzicuţa departe nu ştiu cum.

Culeg brânduşe - mame cu multe fiici aproape, -

Iar la culoare-ntocmai ca ale tale pleoape

Ce tremură ca floarea-n dezlănţuitul vânt.

Domol păstorul cântă, înfiorat şi blând.

Şi-ncet-încet cireada, cu muget leneş, lasă

pe totdeauna lunca veninoasă.”

(Guillaume Apollinaire - Brânduşele

una din poeziile îndrăgite de artistul plastic buzoian)

La Buzău nu numai înmormântările sunt triste, ci - mai ales când e vorba de cultură – şi… aniversările. Îmi vine în minte felul în care (n-)au fost sărbătoriţi, de „oraşul” uituc, la împlinirea unor vârste rotunde, mari artişti şi  scriitori, precum  Ion Gheorghe, Gheorghe Istrate sau Ion Nicolescu etc. astfel încât, şi din acest punct de vedere, Florin Menzopol are „confirmarea” că este o personalitate cultural de anver-gură.

Totuşi, Florin Menzopol a fost sărbătorit, şi nu oriunde, fiind invitat să verniseze o expoziţie personal într-un sanctuar al artei Bucureştene – Pa-latul Mogoşoaia, Galeria Cuhnia, curatorul ex-poziţiei, o autoritate incontestabilă a artelor plastic româneşti, fiind doamna Doina Mândru (Doctor în istoria artei. muzeograf la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, cadru didactic universitar la Academia de Arte din Bucureşti, di-rector general la Palatul Mogoşoaia).

L-am surprins pe artist în câteva secvenţe de febrilitate din zilele pregătirii tablourilor pentru transportul către Bucureşti.  Mi-am imaginat, vă-zându-l urcând scara spre atelier, că ascensiunea lui duce spre o Golgotă aflată în cer. Acolo unde  realitatea se disipează într-o lume a fantasmelor, un fel de disperare blândă ce bântuie arta oricărui creator autentic.

„Fantasme în atelier” a fost şi genericul vernisajului bucureştean, din ziua de 3 februarie a.c.  

În cuvântul de deschidere al eve-nimentului, doamna Doina Mândru spu-nea: „Pe Florin Menzopol l-am desco-perit, din păcate pentru mine abia recent, în urmă cu doi ani, când am ajuns la Bu-zău, la Saloanele «Ion Andreescu », şi am văzut pictura pe care o aveţi şi aici, în centru: o draperie care te trimite de la Le-onardo la Bizanţ, incitantă prin întrebările pe care le pune. Am întrebat a cui este şi mi-am propus o vizită la atelier, dar, cu programul meu foarte încărcat, această vizită avea să se întâmple mai târziu şi avea să se transforme într-o incursiune iniţiatică.

Trebuie să vă spun că atelierul a-cela este doldora de lucruri, absolut încăr-cat, din care s-ar putea face o expoziţie foarte valoroasă, cu aproximativ trei ori-entări - spun eu - sau trei mari teme plas-tice: una foarte avangardistă, mai puţin prezentă pe simezele de aici, una a  „fan-tasmelor”, onirică şi o alta mai contem-plativă, cu trimiteri la realitatea imediată.

Suntem, aşadar, nu numai în pre-zenţa unui poet al penelului, ci şi în faţa unei naturi contemplative şi reflexive, ca-re transformă actul picturii într-unul de puternică reflecţie personală. Avem foarte ade-sea, mărturia gestului creator însuşi.

«Fantasmele» sunt un fel de coride, în care nu ştii cine este clownul, cine este toreadorul sau cine este personajul care se identifică cu autorul. Ele definesc spaţiul atelierului, ca o invitaţie în lumea de vis, de fantasmă şi, în acelaşi timp, în realitatea îmbogăţită de tot ceea ce, în mod superior, reflectă artistul.

CĂLĂTORIA

«Călătoria» este o mărturisire din expoziţia de la Buzău, de fapt povestea vieţii lui Florin Menzopol, născut la Reni (azi în Ucraina) şi plecat în lumea largă, în lumea artei şi în lumea clarităţii, către kilometrul zero. Tabloul este antologic şi absolut dra-matic şi trebuie văzut ca atare. Sper să intre într-o mare colecţie de artă contemporană, dacă s-ar putea muzeală, pentru că este o mărturisire. Cei care se vor apropia cu în-ţelegere şi curiozitate de bucuria descoperirii, vor găsi aici mici notaţii care vin din po-ezia lui Ion Barbu. Dar atitudinea interioară este cea a lui Gellu Naum sau Virgil Teo-dorescu, a marilor suprarealişti şi în acelaşi timp poeţi ai oniricului, de la Dimov la Ion Caraion, a căror atmosferă se regăseşte în pictura lui Florin Menzopol, în acel patetism care este al artei dar şi al unei suferinţe, depăşite la un moment dat prin actul puri-ficator al artistului”.

Din „filmul” acestei călătorii, reluat cu încetinitorul pe pânzele tablourilor sale, Florin Menzopol a „developat ”, inclusiv într-un interviu pe care l-am făcut împreună, partea nevăzută a artei sale de a trăi în... irealitate. De fapt, spunea istoricul de artă francez Daniel Arasse, adresându-se iubitorilor artelor plastice, fără „amănuntele” confesiunii „Nu vedeţi (vedem) nimic”.

„M-am născut la 28 martie 1943, la Reni, în Republica Moldova (azi Ucraina). În 1944 am reuşit să fugim de acolo, cu doar o oră înainte de intrarea ruşilor. Un unchi al meu, posesor de motocicletă şi pistol, puţin mai optimist decât ar fi fost cazul, a întârziat puţin şi nu l-am mai văzut niciodată... Eu şi bunica, Maria Catană, ardeleancă de fel, am fost deportaţi, prin ordin de front, la Săliştea, în apropiere de Sibiu, părinţii rămânând la Galaţi, unde tatăl meu, pictorul Mihail Menzopol, era mobilizat în ser-viciul de cartografie al armatei.

Ştiu, mai mult din poveştile bunicii decât din amintiri, că în Ardeal nu am fost primiţi cu braţele deschise, eram refugiaţi basarabeni, nişte venetici vinovaţi de toate relele războiului, nişte guri în plus, ceea ce în vremuri de restrişte are consecinţe nu tocmai fericite; refuzau să ne vândă mâncare şi stăteam cu chirie într-o cameră sără-căcioasă.

De acolo, tot împreună cu bunica, am ajuns la Mizil, cred că în 1946. Lo-cuiam la un anume Persu şi mi-o amintesc cum îmi ascuţea creioanele colorate, la care se rupeau mereu vârfurile. Prima mea ieşire în mediul exterior a fost într-o mică plombă a casei, unde crescuseră câteva păpădii, care îmi stârneu uimirea şi nedu-merită. A fost, într-un fel, o lecţie despre zbor... (...)

Erau vremuri grele! Dar, molipsit de vânzoleala din jur, desenam şiruri de soldaţi şi trenuri lungi, nesfârşite, dintr-un manierism infantil ce prelua mişcarea browniană a lumii şi eram… fericit. Acum realizez că, în faţa inocenţei copilăriei, is-toria nu are nici o putere! După ce am început şcoala s-a întâmplat să văd la ci-nematograful domnului Lupan două filme ale genialului cineast rus Serghei Eisein-stein: Crucişătorul Potemkin şi Cavalerii Teutoni. A fost momentul în care „sol-daţii” mei au „dezertat” într-un univers paralel cu realitatea, transformându-se în fan-tomatice umbre încorsetate în armuri, cu feţele ascunse sub viziera coifurilor…”

 ULTIMUL FARAON

„O să vedeţi aici – a conti-nuat doamna Doina Mândru -, în una dintre săliţele cuhniei, o pic-tură: „Ultimul faraon”. Este ima-ginea în eternitate a oricărei entităţi care reflectă misterele lumii. Nu este, aşadar, ultimul faraon ci doar o metaforă pentru ultimul călător în barca eternităţii.

Iată cum această expoziţie , foarte bogată, este dătătoare de sea-mă despre ce s-a întâmplat impor-tant, în deceniul al şaptelea şi al op-tulea din secolul trecut, în arta ro-mânească. Mă refer la anii aceia în care Horia Bernea schimba paradigma, dinspre atitudinea abstractă, conceptualistă, a anilor ’70 către realitate, o realitate fără îndoială profundă, simbolică.

Căutările de atunci ale lui Florin Menzopol sunt apropiate de cele ale lui Florin Ciubotaru. Fără un sistem de referință nu obții decât efectul local. Cu, aparent aceleași elemente poți crea o realitate paralelă, o iluzie convingătoare, eliberată de tenacitatea timpului. Obsesia principală este a transferului dintr-o realitate în alta. Prefer imaginea eliberată de modelul său, în plus, adaug consistența imaterială a himerelor în care rea-lul să apară și să nu fie. Ei sunt foarte apropiaţi şi ca generaţie, de altfel. La cinci de-cenii - este deja un jubileu - de la absolvire, la clasa Simonei Vasiliu Chintilă, şi ea un nume mare şi important în arta contemporană românească, avem de fapt nu doar ima-ginea unui artist care nu a fost, sub nici o formă, şi nu s-a simţit marginal, situndu-se în centrul evenimentelor artistice, de acolo, din Buzăul acela aparent izolat.

Ultimul Faraon... Imaginea tatălui cărată de oglinzile apei înşelătoare care e timpul, în abso-lut. 

„În 1958, după un an de pregătire la mate-matică, cu dl. profesor Ioniţă, tata m-a dus să dau examen la Liceul de Arte Plastice din Bucureşti, aflat, pe atunci, lângă Catedrala Sfântul Iosif. Cred că a făcut-o şi din teama de a nu mă pierde cu coră-biile mele de hârtie, pe care le «lansam» în pârâul Istău, în largul cine ştie cărei profesii tehnice, ceea ce ar fi însemnat să nu-i duc mai departe visul ar-tistic, rămas neîmplinit. Spre satisfacţia sa, după un examen exigent, la desen, acuarelă, limba română şi matematică, am reuşit, al doilea pe listă.

Când a fost vorba de admiterea la facultate, tata a acceptat doar două variante: „Sau intri din prima la arte plastice, sau arhitectura te mănâncă!...” Aşa că, în 1962, împreună cu un coleg de liceu, am optat pentru secţia de Artă mo-numentală de la „Grigorescu”. Şi am intrat... Au urmat 6 ani cu adevărat unici…

La zenitul mesajului spiritual

„Trebuie să recunoaştem - a concluzionat doamna Doina Mândru - că Florin Menzopol a avut o prezenţă mult prea discretă în marile spaţii expoziţionale, aşa cum s-a întâmplat în 1995, când a expus la Galeriile Jean Louis Calderon. Colecţionari importanţi vorbesc şi astăzi despre eveniment... Cred că este foarte puţin pentru ceea ce merita acest artist, ajuns nu numai la maturitatea mijloacelor, dar şi la zenitul mesajului său spiritual.”

Rămân totuşi, în urma „persona-lelor” sale, ecourile criticii de artă: „Flo-rin Menzopol este un temperament re-flexiv care urmărește consecvent să rezol-ve temeiurile raționale ale alcătuirilor lu-mii, el analizează formele colorate ce i se înfățișează privirii și descoperă liniile de forță de-a lungul cărora se organizează structurile materiale: pictorul respinge tentația de a-și purta analiza pănă la ul-timele consecințe ale pulverizării câmpul optic, arhitecturarea spațiului se păstrează la nivelul la care formele sunt pe deplin recognoscibile. 

O delicatețe cromatică (semnalată de cei care i-au comentat pictura) se impune prin armonia tonurilor apropiate, prin trecerile cumpănite de la un registru coloristic la altul. Efectul e acela al unui anume monumentalism: printre altele, un Portal maiestuos, de o gravitate visătoare, face dovada acestor însușiri ale lui Florin Menzopol, un monumentalism ce atestă, după cum ni se pare, o vocație muralistă.  (Dan Grigorescu, „Romania Libera", 14 Mai 1979).

„Există o tensiune interioară în picturile şi în desenele lui Florin Men-zopol, în tehnica mixtă, ce se eliberează în ritmuri sacadate ale liniei şi petelor aus-tere de culoare. Pictor monumentalist dar si gravor, artistul construieşte şi „mode-lează” uneori în culoare forme, cu rigoare şi dinamism. Ecouri ale literaturii absur-dului a lui Urmuz… ecouri din arta bizan-tină. Acumulări... şi imaginaţia se elibe-rează cu forţă. Pendulând între abstract şi figurativ artistul şi-a creat un limbaj plas-tic interesant şi original”. (Liana Maria Petruţiu - Telex Magazin, 2 octombrie 1995)

„Sobrietatea structurilor sale vizează monumentalitatea, în sinteze concentrate, ordonate sever, în care paleta mânuită cu grijă se menţine discretă si calmă”. (Mircea Grozdea, 1979)

„Lucrările pictorului Florin Menzopol, în aparenţă foarte diferite între ele, arată încă o dată, după expoziţia sa personală de anul trecut din Bucureşti, puternicul nerv stilistic şi viziunea unitară a artistului ce evoluează între abstract şi figurativ, prin simbolic, alegoric sau pur descriptiv, cu aceeaşi vivacitate personală relaxată, cro-matică si gestuală.” (Magda Cârneci, Revista Arta, Nr 3/1987)

„Calderon relansează interesul pentru o pictură profundă, intelectuală, eliberată de anchilozantul recurs la precedente consolidate. Ataşat unui filon fantastic, poate la început simulat de revelaţia suprarealismului, artistul este astăzi o prezenţă insolită şi distinctă în teritoriul tensiunii ce se alimentează din legendă, mit şi modele culturale arhetipale. (Literatorul, Nr. 40, 6-13 octombrie 1995)

„Florin Menzopol este un artist ajuns la vârsta venerabilităţii. (...) Mărturisesc că am avut o secretă strângere de inimă, atunci când artistul mi-a solicitat să colaborez cu el la „orchestrarea” evenimentului de la Apollo. Îl cunosc de mulţi ani. E un per-sonaj pe cât de agreabil, pe atât de incomod când miza este construcţia unui proiect artistic. (...)  Menzopol îşi construieşte propriul univers pictural cu instrumentele şi magia unui regizor virtuoz şi sensibil, atent la această formă de umanitate histrionică, în mijlocul căreia trăim şi în care ne manifestăm ca atare, cu sau fără voia noastră! Acest parfum savuros de „scenă vie” conferă compozitiilor picturale ale lui Menzopol un învăluitor aer de caducitate, aidoma prăvăliilor anticariale din oraşele de provincie. (Corneliu Antim Ziarul de duminică, 18 mai 2007)

„Artist matur, atât ca vârstă, cât şi ca operă, Florin Menzopol a avut o evoluţie or-ganică, universul lui, fie că se compune în ju-rul peisajului, al portretului, al subiectului mi-tologic, arheologic sau de descendenţă bizan-tină, poartă pecetea reflexivităţii, a nevoii de analiză psihologică, introspectivă sau îndrep-tată asupra lumii înconjurătoare. O reflexi-vitate dublată salutar de ironie uneori, de sar-casm voluntar sau nu, alteori, de o energie de-bordată întotdeauna.

De fapt, Florin Menzopol nu renunţă niciodată la figurativ. Îl descompune însă şi îl recompune după legi proprii, lăsând o linie, care ritmează şi cromatic, şi în plan, com-poziţia, o minusculă siluetă umană amintind de culturile neolitice sau o cheie în mijlocul suprafeţelor de roşuri minunat valorate care deschide sau închide porţile imaginaţiei. (...) Pictura lui Florin Menzopol este, de fapt, o imensă scenă - de altfel, nu o dată planurile colorate par să sugereze cortina -, în care artistul creează o luxuriantă scenografie pentru poveste (Victoria Anghelescu - Cotidianul.ro/ 4 iunie 2012)

 Portret suprarealist

Prietenul meu, pictorul, m-a rugat

să-i pozez pentru un portret.

Şi curgea vopseaua pe mine şi lumina

era când roşie, când albastră, când neagră

iar în locul mâinii stângi mi-a crescut

o aripă cu gheare...

- Nu-mi place, i-am spus, chiar

deloc nu-mi place!... şi

prietenul meu, pictorul,

a luat totul de la capăt.

M-a năpădit cu fluturi a doua zi

şi stăteam nemişcat şi străveziu

şi treceau prin mine  foşnete

şi tăceri şi amintiri din copilărie.

Perfecţiunea n-a durat mult:

în locul piciorului drept

a înflorit un copac cu ghivent

care mă înfigea, tot mai adânc,

în pământ...

- Doamne, prietene, ce rădăcini amare

mi-ai pictat! Nu-mi place! am ţipat,

sigur că nu-mi place!

Atunci el a şters o parte din cer,

mi-a luat mâna stângă şi a aşezat-o

într-o vază cu flori iar

piciorul drept l-a aruncat, dracul ştie unde....

- Vezi tu, mi-a spus în final,

arta cere sacrificii...

Mai ales într-o ţară

în care a triumfat suprarealismul!

                                                         Lucian Mănăilescu