Răsfoiri

Răsfoiri

REVISTA REVISTELOR LITERARE

13 PLUS

Anul XXI, Nr. 187/ 2018

F Cunoscutul scriitor băcăuan Viorel Savin, în articolul intitulat Ca să putem cere să fim respec-taţi comentează, cu îndreptăţită îngrijorare, precarita-tea unor manifestări dedicate centenarului Marii Uniri, în binecunoscutul stil festivist al „cântărilor” Româ-niei de pe vremuri: „În anul 2018 vom organiza so-lemnităţi care, prin ipocrizia şi demagogia lor, vor goli de conţinut sfânt cuvintele «ţară», «patrie» şi «patri-otism». Între Prut, Tisa, Dunăre şi Mare se vor des-făşura heirupist, la nivelul minţii decidenţilor terito-riali, serbări săteşti, comunale, orăşeneşti sau jude-ţene, - care mai de care organizate mai patetic şi mai kitsch. Aud deja că inşi flămânzi de expunere publică «creează» Programe de sărbătorire impunătoare; im-presionante desigur prin multitudinea iniţiativelor de-rizorii, însă, nici într-un caz strălucind prin capacitatea de a induce intelectualităţii, tineretului - întregii populaţii! -, acel simţământ unic, nobil şi unificator, al iubirii de neam; care simţământ… este singurul capabil să conserve desăvârşit conştiinţa faptului că întreaga noastră fiinţă stă în jertfa înaintaşilor noştri! Jetfă care, prin acţiunile noastre civice de profundă moralitate, trebuie păstrată, conservată şi respectată! – Ca să putem cere să fim respectaţi! ”

F Fiecare moare singur - spunea cineva, dar aserţiunea, în opinia poetului, dramaturgului şi teoreticianului literar T.S. Eliot nu este valabilă decât în sens biologic, în cazul artistului timpul sincronizându-şi dimensiunile dinspre trecut spre viitor. Iată ce scrie  Eliot în fragmentul din Tradiţia spiritului european în poezie, tradus pentru revista băcăuană de Mihai Miroiu: „Nici un poet, nici un artist, în oricare dintre arte, nu înseamnă nimic singur. Însemnătatea lui, felul în care e privit, e felul în care e privită legătura lui cu poeţii sau artiştii dinaintea lui. Nu poate fi preţuit singur; trebuie plasat, în contrast şi prin comparaţie, printre cei dispăruţi. Socotesc că acesta este un principiu de critică, nu numai istorică, ci şi estetică. Necesitatea de conformare, de integrare nu este ceva unilateral; ceea ce se întâmplă când e creată o operă nouă, e ceva ce se întâmplă simultan tuturor operelor de artă care au precedat-o. Monumentele exis-tente alcătuiesc împreună o ordine ideală, care e modificată prin apariţia unei opere noi (în­tr-adevăr noi). Înainte de apariţia noii opere, ordinea existentă era completă; iar, pentru ca ordi­nea să subziste şi după apariţia a ceva nou, este necesar ca întreaga ordine existentă să sufere o schimbare, fie ea cât de mică; şi astfel, relaţiile, proporţiile, valorile fiecărei opere de artă faţă de întregul unei literaturi sunt revizuite; tocmai în aceasta constă concordanţa dintre vechi şi nou.”

F Valeria Manta Tăicuţu („La «judecata poeţilor »”) citează o poezie de Cezar Ivănescu (Gladiator), menită să ilustreze orice definiţie a mesajului liric au-tentic:  „!îmi pot schimba vestmintele/ tonsura părului şi armele/ pot chiar părea un ins ca orişicare/ mă ajută enorm şi faţa mea,/ comună, poate fi a oricui,/ nici distincţie aris-tocratică/ şi nici sigiliul acuzat al rasei:/ un amestec: un pumn/ nevolnic de ţărînă, îmi pot schimba şi stilul de luptă/ dar nu pot în nici un fel să-mi schimb Destinul:/ să nu mă mint pe mine însumi/ trăim vremuri fără ambiguităţi, la Roma,/ (doar în privinţa asta):/ fac parte dintre-acei ce-s însemnaţi/ să moară, să-şi dea duhul,/ moartea mea e progra-mul meu zilnic,/ împărţită pe ore, o măsor şi-o privesc în faţă.../ de n-ar veni impre-vizibilă/ cum e memoria anilor mei de tinereţe/ cînd plînsul în ungherul încăperii/ ca o celulă mă doboară.../ unii, veniţi din Orient/(aceştia ştiu să facă tot ce-i fatal/ comerţ al minţii şi-o anume senzualitate)/ îmi sugerează să mă detaşez/ acesta-i jocul care-l joacă şi Divinul,/ iluminarea cugetului care vede totul/ şi bunătatea inimii care acceptă:/ ac-cept şi eu: cu mine însumi plin de cruzime!”

Este, constată Valeria Manta Tăicuţu, o înţelegere superioară a destinului şi a morţii, nu doar ca forţă implacabilă ci şi ca unica salvare posibilă: „Acceptarea

«iluminării», înţelegerea superioară a traseului personal şi a lucrării divine, bunătatea inimii şi atitudinea detaşată faţă de bunurile pământeşti reprezintă condiţia salvării. Ce se salvează? - gândirea poetică: «acesta e jocul pe care-l joacă şi Divinul,/ iluminarea cugetului care vede totul / şi bunătatea inimii care acceptă:/ accept şi eu: cu mine în-sumi plin de cruzime!».”

F Al Jurcan evocă un poet important  al Clujului - Marcel Mureşanu - care va împlini anul acesta 80 de ani: „Marcel se teme de memorie și nu înțelege «ce fel de timp se macină în fața ochilor mei, de unde vine și încotro merge?». Istorisiri, fabu-le, călătorii, șerpi roșii, suprafețe în mișcare, un taur nătâng, pasărea timpului, roata norocului, păsări, singurătate… Aș transcrie aici zeci de poeme ale lui Marcel, în care cuvintele flămânde te iau în hora lor tonică. Mă voi mărgini la un poem scurt, un testa-ment uluitor, ca o sabie hotărâtă : «Înscris: Las totul Poeziei/ - ei!-/ celei ce/ credin-cioasă fiindu-mi/ a murit odată/ cu mine!»”

F Tincuța Horonceanu Bernevic, o poetă delicată şi discretă, răspunzând la ancheta revistei (Poetul pe care-l invidiați sincer…)  răspunde, cu un fel de semeţie a şoaptei - Ion Mureşan: „Înaintez în poemul lui așa cum aș desena o pă­dure. Când e aproape gata, mă strecor în ea și o adulmec ca stare, o traversez cu picioarele goale, mă simt stăpână, mă simt prizonieră, mă simt intrusă, as­cult, cânt, strig, șuier, îmi cresc dimensiunile spirituale, mă cobor la nivelul ier­bii, aleg să tac, să mă fac mică, să mă fac nevăzută.”.

BUCUREŞTIUL LITERAR ŞI ARTISTIC

Anul VII, Nr. 1 - 2 (76 - 77), ianuarie - februarie 2018

F Florentin Popescu, în editorial, aduce în dis-cuţie relevanţa evenimentele culturale din anul cente-narului Marii Uniri, subliniind pericolele formalismului şi festivismului „de ocazie”: „Nu ştim şi nici nu s-au făcut - încă! -  publice activităţile pe care le va iniţia şi le va finanţa Guvernul pentru cinstirea cum se cuvine a marelui eveniment. Vrem să credem, însă, că, într-ade-văr, lucrurile sunt privite cu responsabilitate, şi cu mare seriozitate şi că momentul va fi marcat aşa cum se cu-vine şi nu cu formalismul cu care au fost gândite alte aniversări de interes naţional.

Pentru cel ce îşi propune să întreprindă o «călă-torie» în trecutul şi-n istoria noastră, revelaţiile se ivesc aproape la tot pasul. Şi nu sunt dintre cele mai mici, fiindcă aproape la fiecare răs-pântie a timpului apar figuri de voievozi şi domnitori întemeietori şi constructori de ţară şi de cultură. La fiecare răspântie, monumente (de natură religioasă-biserici şi mâ-năstiri, laică - palate, conace ş.a.) din toate vremurile amintesc că prin acele locuri s-a trăit şi s-a murit întru iubire de neam şi de ţară, s-a ctitorit cu sentimentul că astfel şi urmaşii îşi vor asuma, la rându-le, marile responsabilităţi, cărora înaintaşii le-au făcut faţă în mod pilduitor.”

F Chiar dacă „pacifismul” oarecum ipocrit al formulei  politically correct flutură pe zidurile şubrede ale globalismului, istoria rămâne istorie. În fragmentele din Unirea Tuturor Românilor, publicate de revistă, Octavian Goga scria, despre apro-pierea românilor ardeleni de Viena:  „Această apropiere însă nu se întemeia decât pe o trecătoare reciprocitate de interese. Fără a avea o comunitate de aspiraţii, ea păstra ca bază reciprocitatea de duşmănie împotriva ungurilor. Poporul românesc din Ardeal era dinastic, fiindcă dinastia se temea şi ea de expansiunea politică a elementului maghiar care în acelaşi timp tindea să-şi câştige şi unitatea naţională a statului ungar şi pre-ponderenţă în cadrele monarhiei. Românii din Transilvania căutau deci sprijin la Viena, pentru că Budapesta era duşmanul lor comun şi Bucureştii nu deveniseră încă un factor a cărui influenţă să se fi resimţit şi peste hotarele Principatelor Unite. Un dinasticism devotat însă, o alipire sinceră către statul ungar ar fi fost un strigător paradox moral.”

O analiză lucidă a celui ce a fost prietenul poetului maghiar Ady Endre. O analiză care ar trebui făcută şi azi…

F Academician Mihai Cimpoi publică, sub titlul inspirit Eminescu la cente-narul Marii Uniri, câteva „Note pregătitoare pentru ediţia a II-a a  «Dicţionarului Enciclopedic Mihai Eminescu»” ce urmează să apară la editura GUNIVAS din Chişinău:

„Întrebarea cheie, pe care trebuie să ne-o punem astăzi cu o putere imperativă, este cum se prezintă societatea românească şi noi, românii (din ţară şi din afara ei), în ceasul istoric de faţă.

Punându-ne această întrebare firească, ne aducem aminte de o însemnare din manuscrisul 2262:  „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei, când eu noi

mai fi”. Şi, bineînţeles de notele alăturate: «Oare eu, tu, el nu e tot una? Oare atunci nu se confundă într-unul întreg, într-un individ, când într-un Apollon, oare trecutul şi prezentul, nu sunt piedestalul viitorului. Eul Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea, cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume. Naţiunea acest complex de euri.» (Fragmentarium, Bucureşti, 1981, p. 78).

Societatea românească de astăzi nu se prezintă atât eminescianizată, cât caragializată, dar putem spune totuşi hotărâţi că o găsim în umbra unui destin fa-vorabil. Ea a intrat în Uniunea Europeană, visată şi de Eminescu. Pentru poet, Europa nu e decât un organism, un complex de euri armonizate, un Unu Multiplu, aşa cum şi-o va închipui Noica. Din păcate, multe din problemele abordate în Satire şi în publicis-tica sa au rămas actuale, deranjând şi astăzi. (Amintim un caz anecdotic în acest sens: un preşedinte al Parlamentului de la Chişinău a vrut să-l acţioneze în judecată )pe Eminescu - n.m.), fiindcă într-un articol reprodus într-un periodic, scrie că «parlamen-tarii şi primarii trebuie să ştie carte»).

Cei 125 de ani posteminescieni ne determină să vedem cum arată destinul pos-tum al operei şi personalităţii sale. Intră în dezbatere, în primul rând, modul în care a fost receptată publicistica sa. (...) În ceea ce priveşte delicata şi contraversata problemă a naţionalismului, se cade să spulberăm toate speculaţiile ce se fac în jurul ei şi - mai cu seamă - învinuirea de xenofobie. Avem toate motivele să credem că Eminescu în-ţelege naţionalismul în felul în care îl teoretizează, bunăoară, Raoul Girardet, cel mai bun istoric francez al problemei: Suveranitatea afirmată prin intermediul simbolurilor şi instrumentelor specifice; Aspiraţia la unitate, care exprimă «voinţa de a consolida coeziunea grupului naţional, mai presus de clivajele sociale, religioase, etnice, pro-fesionale sau ideologice»; Luarea în consideraţie a istoriei naţionale, conştiinţa va-lorilor proprii şi ataşamentul faţă de limbă, cultură şi tradiţii; Aspiraţia la universa-litate a civilizaţiei naţionale, care se manifestă în convingerea că valorile ce-i sunt specifice depăşesc frontierele statului-naţiune” (a se vedea Frédéric Laupies, Dicţionar de cultură generală, Iaşi, 2008, p. 535).

FFlorentin Popescu scrie, la plecarea în eternitate a lui Radu Cârneci:

„În prima zi de priveghi, în casa lui de lângă Cişmigiu, mă aşteptam să întâl-nesc mulţi scriitori şi prieteni, dar am fost foarte dezamăgit să descopăr că lângă sicriu nu se aflau decât membrii familiei şi doar câţiva apropiaţi.

De pe un perete, într-un rictus sugerând tristeţea, amara tristeţe a momentului, câteva măşti africane de lemn (dar primit de Radu Cârneci de la preşedintele Sene-galului) accentuau parcă şi ele atmosfera, iar noi, cei de faţă, am rememorat scene şi dialoguri la care, pe când era în viaţă, prin ani, participase Radu Cârneci, iradiind op-timism şi încredere, entuziasm şi credinţă în forţa cuvântului scris. Şi, mai ales, credinţa în iubire. Iubirea care, cum zicea el într-un vers pe care a ţinut să-l încrusteze şi pe crucea cei stă acum la căpătâi: «e axa cerurilor toate»)”.

... În România de azi, moarte este pseudonimul uitării!

ÎNTREZĂRIRI 

(Pârscov – jud. Buzău; Revistă sătească de ştiinţă şi cultură)

Anul VI, Nr. 20/ Decembrie 2017

F Gheorghe Postelnicu, redactorul şef al publicaţiei, le prilejuieşte cititorilor o întâlnire şo-cantă cu lumea culturală interbelică, atunci când România reuşea să-şi defineasă nu doar tradiţiile, nu doar determinările istorice, ci şi un destin cul-tural care va fi esenţial pentru epoca sa modernă:

„Prima fundație culturală regală a fost în-temeiată de Carol I, în 1891, și i-a purtat numele. Se adresa, mai cu seamă, studenților, cărora le propunea să inițieze «fapte de cultură». (...) La rândul lui, Fer-dinand a îmbogățit statutul Fundației Carol I prin «ajutarea, susținerea și crearea forțelor de cultură», filialele de orice rang bucurându-se de scutirea taxelor telegrafice și poștale, telefonice și de timbru, de înre-gistrare, precum și de scutirea de la plata impozitelor către stat, județ, comună.Un act normativ emis la 23 octombrie 1923 stabilea înființarea în fiecare sat, sub egida Fundației, «a unuia sau a mai multor cămine culturale, pentru educația și cultura poporului». Trei ani mai târziu, în Ordinul Circular al Ministerului Agriculturii și Domeniilor se preciza că «în nicio localitate să nu lipsească terenurile necesare construirii căminelor culturale ale Fun-dației». Căminele trebuia să aibă în componență o bibliotecă, o sală de lectură, un mu-zeu local, un depozit de cărți și diferite publicații, o baie comunală, spații de păstrare a medicamentelor. Scopul înființării căminelor era să cultive spiritul tradițional, să promoveze educația, practica sanitară și economică”.

Sugestivă, în acest sens, este şi lista intelectualilor din Pârscov, membri ai Căminului cultural „Spiru Haret”, pe care figurau, în 1925, 33 de nume (cadre didactice, preoţi, jurişti, cadre militare active sau în rezervă etc). La aceştia se adaugă „fii satului”, printre care se aflau scriiturul şi medicul V.Voiculescu, Șt. Bârsănescu, profesor universitar și filozof, Teodora F. Voiculescu, medic veterinar, București, Virgil Șt. Bârsănescu, , Ion Șt. Bârsănescu, avocat, Doru I. Manolescu, profesor etc. „Pe 10 decembrie 1938 s-a constituit Căminul cultural din satul Pârscovul de Sus, purtând numele , «Episcopul Chesarie»”. (...) „Pe 12 ianuarie 1940, Fundația Regală a confirmat constituirea Căminului cultural ,,Mihai C. Lupescu”, din Lunca Frumoasă” (...) şi „în satul Bădila a prins viață, pe lângă Școala primară, Cercul cultural «Voievodul Mihai»”

A fost, aşadar, o vreme când ne-am îmbogăţit... Acum doar facem averi şi suntem, vai, tot mai săraci!

ARENA LITERARĂ

Anul III, Nr. 8/ ianuarie – martie 2018

F Aureliu Goci, redactorul şef al „Arenei” re-marcă un lucru pe care l-am cam uitat: „Cu toate conjuncturile istorice nefavorabile și prezenţa în cele trei provincii românești a celor trei imperii dominante în Europa, România este primul stat modern care se unifică, înaintea Germaniei și a Italiei, și a rămas uni-tă tot timpul în afara unei scurte perioade când s-a su-pus Diktatelor de la Viena. Imperiul rus se mulţumea numai cu Basarabia care nu e provincie, ci numai partea răsăriteană a Moldovei, cu numele familiei fondatoare a... Ţării Românești.”. Autorul trece apoi în revistă evenimentele din – poate – cea mai benefică perioadă a istoriei noastre:

„Al doilea deceniu din secolul al XX-lea este cea mai dinamică perioadă din întreaga noastră isto-rie. Acum se desfășoară cele două războaie balcanice și armata română făcea ordine în Sud-Estul Europei, apoi începe Primul Război mon-dial și Romania participă la marile bătălii care vor schimba istoria bătrânului continent.

La 1 decembrie 1918 transilvănenii au impresionat întregul continent – o mare de oameni s-a adunat la Alba Iulia pentru a cere Unirea cu ţara, iar Marea Adunare Naţională a legiferat pentru totdeauna dorinţa românilor din toate provinciile naţionale, de a trăi într-un singur stat cu numele de România...

România victorioasă devine un mare stat european, a șaptea putere a con-tinentului și acţiunile sale politice și militare continuă și după încheierea războiului. Pe 18 noiembrie 1918, s-a tras ultimul cartuș. După 12 zile, urmează Marea Unire.

În 1920, armatele române distrug statul bolșevic maghiar al lui Bella Kuhn și opinca românească este așezată pe clădirea Parlamentului de la Budapesta”...

„S-ar putea spune - concluzionează editorialistul - că unirea ţărilor sau pro-vinciilor românești a fost un proces pe dimensiune istorică, realizat prima dată în plin Ev Mediu prin acţiunea marelui voievod Mihai Viteazul. Peste trei secole și ceva, fa-vorizat de finalul victorios al Primului Război Mondial, anticipat de Războaiele bal-canice și urmat de campania victorioasă, de ocupare a Budapestei, procesul unirii s-a finalizat sub identitatea vremelnică a României Mari, în dimensiunile pe care le anti-cipase Mihai Eminescu în  «Doina», poezia identitară: «De la Nistru, pân-la Tisa...»

F La plecarea în eternitatea iubirii a poetului Radu Cârneci, Aureliu Goci contestă, cu disperare, cuvântul „moarte”: „A murit Radu Cârneci?! Imposibil! Nu-l lăsa să moară pooezia de dragoste și toată Legiunea a XII-a Erotica, cu poeni din toate colţurile lumii, de toate vârstele, care toţi, oriunde, cântă aceeași iubire pe care poetul Radu Carneci încerca să o salveze în sufletele noastre obosite de ciocnirea mileniilor, de eroziunea Binelui și ofilirea Adevărului, într-o lume care le are pe toate și nu știe cum să treacă «lunga timpului cărare».

Unde s-ar putea duce Poetul decât într-un Paradis în care înflorește toată poezia de dragoste?”

SPAŢII CULTURALE
Anul XI, Nr. 56/2018

F Un „semn” de lacrimă de la cel care a fost mentorul şi directorul onorific al revistei din Râmnicu Sărat, poetul Radu Cârneci: „…spre Mausoleul sfânt, bat clopote…/ Ele vin din iarbă, de sub iarbă/ din pă-mânt de sub pământ/ din izvoare de sub izvoare/ din oase de sub oase/ din tăcere de sub tăcere/ mereu în-viere. (...)/ Intră în noi clopote de pământ/ clopote de oase dansând/ din stele din ciocârlii din grâne/ în noi azi, în copii mâine/ o ţară de clopote în noi răsunând –/ sus, vulturi de clopote zboară rotund…” (Poem cu clo-pote)

F  Stan Brebenel este cronicarul primului eveniment organizat sub genericul „Dimineţi de poezie la Casa berarilor”: „Salonul revistei Spaţii culturale” de la Râmnicu Sărat, mutat la Buzău sub o nouă identitate, şi-a desfăşurat sâmbătă, 20 ianuarie 2018, prima ediţie. Gazde au fost aceiaşi iubitori de literatură şi de prieteni: Valeria Manta Tăicuţu şi Nicolai Tăicuţu. Oaspeţi de onoare: scriitorii Ovidiu Bufnilă de la Bacău şi Corneliu Antoniu de la Galaţi. De la Buzău au participat Silvia Ioana Sofineti,  Simona Butnaru, Laurenţiu Belizan, Laura Cozma, Mihaela Roxana Boboc, Maria Niculai, Alexandru Bolache, Gina Zaharia, Petruţa Niţă, Elena Roxana Iancu, Teo Cabel, Costel Suditu, Lucian Mănăilescu, Nicolae Pogonaru, Dumitru Pană, Emil Niculescu, Mihai M. Macovei, Camelia Manuela Sava şi subsemnatul. (...)  Următoarea întâlnire va avea loc pe 21 aprilie 2018, tot la Casa berarilor din Buzău”.

F Poetul Virgil Diaconu (Poetul optzecist L. I. STOICIU vs. poezia tânără de azi) preia o parte din îndoielile lui L.I.S., legate de valoarea tinerilor poeţi: „Rețin din articolul poetului (Dacă debutanții trădează „idealurile” valorii estetice, apărut în  Expres cultural - nr. 10/2017), faptul că tinerii poeți «nu reușesc să se impună, să atragă atenția», deși ei sunt premiați «fie de Uniunea Scriitorilor, fie la festivaluri-concursuri precum Porni Luceafărul… (la Botoșani), N. Labiș (Suceava), Tudor Ar-ghezi (Tg. Jiu), Moștenirea Văcăreștilor și C. Virgil Bănescu (Târgoviște) sau Vasile Voiculescu la Buzău, sau concursuri de debut organizate de edituri».

Nici faptul că urmează cursuri, «cercuri de scriere creativă», nu i-a ajutat pe tineri. «Florin Iaru și Marius Chivu au făcut business din asta, le iau câte 800 de lei cursanților de căciulă; mă întreb dacă vreunul dintre cei învățați de ei să scrie s-a re-marcat în literatura română», ne spune poetul LIS.

«Nici măcar câștigarea Premiului Mihai Eminescu Opera Primă nu le crește cota valorică», nici faptul că editura Paralela 45 a publicat în ultimul an mai multe debuturi literare, vreo 30, cred eu, în colecția qPoem nu a convins pe nimeni de va-loarea debutanților, ne face să înțelegem poetul.

Întrebarea care s-ar cere pusă aici este, desigur, cum este posibil ca acești tineri poeți să fie premiați la mai toate concursurile naționale, deși ei sunt atât de slabi, după cum ne asigură Stoiciu? Adică ce jurii de scriitori maturi, poate chiar de vârsta lui L.I. Stoiciu, să spunem, avem noi la aceste concursuri, dacă premiem poeți de valoare în-doielnică sau poeți lipsiți de valoare? Iar dacă noi nu premiem poeme de valoare, ci poeme modeste sau chiar mediocre, cine este de vină? Orice premiu presupune un juriu, iar acest juriu, matur, fără îndoială, se dovedește neprofesionist…”

Aferim! Dar asta nu înseamnă că poezia tânără a murit. Doar că, din păcate, continuă aplaudaciadele, de care (semn bun!) poeţii adevărat de tineri s-au detaşat.

F Poetul leton Leons Briedis, un prieten al litraturii române şi un traducător de excepţie (din latină, engleză și, în mod special, din limbile neolatine – română, spani-olă, italiană, portugheză, catalană) care, printre altele, a studiat Filologia Română și Spaniolă la Universitatea din Chișinău, este prezent în „Spaţii culturale” cu un grupaj semnificativ din propria operă poetică (traducerea Maria Briedis –Macovei), din care cităm: „nu ştie nimenea/ ce se ascunde în urma cuvântului/ căci cuvintele tac/ şi nu-şi destănuie tainele sale/ cum e cuvântul Iubire/ care ar părea să-ţi spună/ că ai întâlnit pe toată viaţa/ Femeia/ dar la cumpăna vieţii/ vezi cât de fragil este corpul lui/ care cur-gând prin Dumnezeu,/ se preface în rândunică/ pe cerul proaspăt din zori” (Nu ştie nimenea)

F Dintre cele Şase texte de buzunar, semnate de Gheorghe Dobre, am ales acest tablou cotidian, despre duioşia noastră cea de toate zilele: „O bătrână absurdă, babă cloanţă, nu mai iese din casă trei zile la rând. Vecinii se alarmează. Nu mai are cine să-i beştelească pe degeaba. Sparg uşa. Victima, paralizată. Lângă pat. Moartă de foame. Spital. Vizite. Mere. În sfârşit, vorbeşte. De rău. Normal. Beşteleşte. Tot blocul se simte deodată fericit. Nespus de. Între timp, copiii devin mai obraznici. Florile se ofilesc. Nimeni nu observă. E vară. Vin meşteri. Cu altă gălăgie. Reparaţii generale. Toată lumea-şi vede de treabă. Se obişnuieşte. (Obişnuinţă)

F Cu ce sunete, Doamne, ghitara sfâşie noaptea inimii lui Federico Garcia Lorca!

„Începe plânsul/ ghitarei./ Se sparg cupele/ crăpatului de zori./ Începe plânsul/ ghitarei./ E inutil s-o oprim./ E inutil/ s-o oprim./ Plâns monoton/ de parcă apa ar plânge,/ vântul ar plânge/ pe mare ninsoare./ E inutil/ s-o oprim./ Plâns pentru lu-cruri îndepărtate./ Fierbinte nisip din miazăzi/ care cere albe camelii./ Plânsul săgeții fără dețintă,/ al înserării fără ziua de mâine,/ și prima pasăre moartă/ pe frageda ra-mură./ Ah ghitara!/ Inimă fatal rănită/ de cinci săbii deodată. (Ghitara traducere – Leo Butnaru)

F În cunoscuta rubrică Râmnic, mon amour!, Valeria Manta Tăicuţu „foto-grafiază” un sentiment provincial, straniu şi monoton, prin care, totuşi, se aud foşnate de arpi îngereşti:

 „Târgul moare încet, populat cu bătrâni în acte ori numai la suflet. Se cerne liniștea uitării peste ei, ca-n poemul lui Corneliu Coposu. Evenimente sunt puține: mai trece câte-o ploaie, mai trece câte-o zăpadă amăgitoare, repede intrate în setea asfal-tului, în pământul sătul de pașii care-l frământă fără sens. Mai bate vântul uneori, miș-când cârdurile de ciori de la gară spre centru și mai la vale, spre busturile celor doi poeți fără nicio legătură unul cu altul și amândoi cu cititorii din târg. Senzația că te afli într-o carceră răcește și mai tare sângele, oricum prea leneș în artere. În trecut, închi-soarea (semimuzeu, astăzi) era populată doar cu deținuți aduși din afară; peste vreme, zidurile ei au început să depășească perimetrul inițial, curtea interioară a câștigat, pas cu pas, spațiul citadin, de la câmpia dincolo de care se întinde Brăila, până la malul abrupt și plin de gunoaie al râului Râmnic, de la stadion până, hăt, în altă câmpie, la fel de monotonă și cu orizont oricum de neatins.

Acum toți suntem înlăuntrul închisorii-muzeu, chiar dacă zidurile nu se văd, chiar dacă n-avem gardieni care să ne numere pașii prin spațiul dilatat al curții inte-rioare.

Turlele celor peste 25 de biserici străpung ceața care devine tot mai deasă, pe măsură ce adună toate respirațiile celor încă mișcători sub ea. Dar bătaia clopotelor nu mai este de chemare, ci, tot mai mult, de înștiințare: iată, a mai trecut cineva dincolo, peste pragul dintre o viață care seamănă cu moartea și moartea cea adevărată. A mai trecut și va mai trece, până ce orașul va deveni unul gol.”

MOZAICUL (Craiova)

Serie nouă
Anul XXI, Nr. 1 (231) / 2018

F Doamna Profesor Universitar Doctor Miha-ela Albu aduce în atenţia cititorilor  numele unui mare intelectual şi scriitor român, Ştefan Baciu, cetăţean de onoare al oraşului Rio de Janeiro şi profesor emerit în Hawaii, de la naşterea căruia se împlinesc 100 de ani.

„Ştefan Baciu – scrie doamna profesor - s-a născut în 1918 la Braşov, a absolvit în oraşul natal liceul „Andrei Şaguna”, unde i-a avut ca profesori, pe Emil Cioran şi Octav Şuluţiu; a urmat apoi cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti” (...)

Intrat în viaţa literară în timpul studenţiei „fi-ind (între anii 1938-1946) redactor la mai multe re-viste (Gândirea, Rampa, Arta nouã), precum şi la Universul literar, unde a deţinut rubrica «Cântece noi», debutându-i aici pe Augustin Doinaş şi Ion Caraion”, după armistiţiu, în „acel nebulos 1944”, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată lui Mircea Eliade, face parte din redacţia ziarului Libertatea, condus de un alt mare român, Titel Petrescu. (...) 

În 1946 va fi numit ataşat de presă la Legaţia României de la Berna, de unde, ca şi alţi diplomaţi pe care instaurarea comunismului în România îi va afla la post în străinătate, Ştefan Baciu, împreună cu soţia sa, Mira Simian, va alege calea exilului. Astfel, în 1949, cei doi vor pleca la Rio de Janeiro – Brazilia, unde vor trece prin greutăţile inerente unei noi vieţi pe pământ străin, bucurându-se însă de libertate. (În aceeaşi scrisoare adrestă lui Eliade i se va destăinui, cu o ironie amară, spunându-i, printre altele: «Ducem o grea viaţă de oameni liberi – o viaţă de oameni care nu au vrut să fie lacheii nimănui. Avem toate libertăţile, inclusiv aceea de a muri de foame sau de a nu avea ce face...»

După ce învaţă portugheza scrie pentru importante ziare şi reviste „făcându-se cunoscut în mediul cultural latinoamerican”. Printre prietenii săi se vor afla Carlos Lacerda, considerat de Ştefan Baciu «cel mai mare gazetar al secolului XX din Brazilia» devenit mai târziu deputat, prim guvernator ales al statului Guanabara şi în 1964 candidat la preşedinţia Republicii (...), scriitorul Manuel Bandeira, nume important pentru mişcarea modernistă din Brazilia, Cecilia Meireles sau  poetul Carlos Drummond de Andrade, care, la plecarea exilatului român în Hawaii „i-a dedicat un poem, în care insista pe onoarea pe care scriitorul român a făcut-o oraşului Rio de Janeiro de a fi cetăţean  al acestuia. Activităţilor sale prodigioase o adaugă şi pe aceea de traducător, transpunând în limba română pagini revelatoare din lirica sud-ameri-cană.

„Autor a peste 100 de volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri şi a peste 5000 de articole şi studii, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană, elveţiană, fondator de reviste în exil, Ştefan Baciu ar trebui mai mult şi mai bine cunoscut în ţara natală” – conchide, pe bună dreptate, doamna Mihaela Albu.

* 

A kiss, un baiser, un bacio (poem de Carlos Drummond de Andrade, în versiunea românească semnată de Dan Anghelescu): „pentru pământul ce-l adăpostise la sine/ Aşa a vrut al nostru Ştefan Baciu/ Cu un salut bătrânului Rio să se-nchine/ În numai trei decenii care-au trecut în zbor,/ minusculă fărâmă din veşnicia întreagă/ De sub dezamăgirile ce încă îl dor/ El lumina a ştiut să-şi culeagă/ (ori poate şi penumbrele vechi) amintitoare/ Surdinizate-n oameni şi zile ce-au trecut// când blândele-amăgiri lunecătoare/ revin în noi cu lucruri pe care le-am pierdut/ Ziare şi tramvaie şi veşnic mortadela/ Hăpăită-n viteză de cei ce se grăbesc/ Când din urâtul zilei fugim în citadela/ Poemelor, doar ele azi ne mai ocrotesc/ Hei, tu, Hawaii, cu brize şi plaje când nori-s/ Săruturi de soare peste maluri şi ape/ Păstraţi-l pe Baciu mereu aici, aproape./ Păstraţi-l pe-acest carioca ultra-honoris.”

F Tot despre Centenarul Ştefan Baciu scriu: Dan Anghelescu (Poet al unui tragic aproape – departe), Mihai Niculescu (Tinereţea, o soartă statornică a poetului Ştefan Baciu), Steluţa Pestrea Suciu (Din corespondenţa lui Nicholas Catanoy cu Ştefan Baciu), Nicholas Catanoy (O  importantã contribuţie asupra suprarealismului

latino-american), Georgeta Filitti (Un român celebru) şi Ioana Diaconescu (Ştefan Baciu în dosarele securităţii)