121 de ani de la naşterea Margaretei Sterian

CALENDAR

16 martie 2018

MARI PERSONALITĂŢI CULTURALE BUZOIENE

MARGARETA STERIAN

(16 martie 1897–  9 septembrie 1992)

Lucian MĂNĂILESCU

Personalitate complexă a culturii române Margareta Sterian  (fiica lui Iancu Vainberg şi a Aureliei) s-a născut la 16 martie 1897, în Buzău. După moartea prema-tură a mamei sale, va fi crecută de bunici, în Bucureşti. Absolvă cursurile Şcolii evan-ghelice , unde l-a avut professor de limba română pe Ioan Slavici, apoi frecventează cursuri de pictură şi istoria artei la Paris [Academia Ranson şi École du Louvre (1926 – 1929) ], completate, în anii ’30 prin călătorii de studii în Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Franţa, Norvegia, Suedia şi Statele Unite.

Despre această perioadă din viaţa artistei sunt semnificative cele scrise de Iordan Chimet în volumul Cartea prietenilor mei:

„Margareta Sterian n-a respins nici una din expresiile artei noi, fără a renunța însă la spiritul cri-tic, la simțul măsurii, căutând să surprindă secretul fiecăreia, fără a deveni sclava vreuneia anume, pre-luând doar ceea ce corespundea naturii sale intime, profunde. 

A participat cu colegii de generație la expo-ziția Arta Nouă din 1932, a fost membru fondator al secțiunii plastice a Asociației Culturale Criterion, i s-a recunoscut valoarea în mediile de specialitate, fi-ind invitată să participe la Expoziția de artă româ-nească modernă de la Palatul Expoziției de Artă Fu-turistă din Roma sub egida lui F. T. Marinetti. A lu-crat, bineînțeles, în spiritul explorator al artei mo-derne, fără a aparține integral avangardei; după ce a luat parte la campania monografiei din Drăguș, con-dusă de profesorul Dimitrie Gusti, a inclus în prima sa expoziție 30 de portrete, Copiii din Drăguș, relevând misterul uman și sacralitatea genuină din spațiul tradițional.

În anii războiului a refuzat să se considere ostatică, soluția finală planând, sa-tanic, și asupra sa. N-am întrebat-o niciodată, și acum regret, cum de a reușit să-și păs-treze mintea liberă, echilibrul sufletesc, căror energii anume se datorează temeritatea imensă de a interpreta rolul lui David sfidându-l pe orgoliosul Goliat al vremurilor sa-le, știind prea bine că orice proiect de salvare personală era utopic, legislația rasială putând declanșa în orice moment ritualul amintit mereu, al asasinatului colectiv și în spațiul Vechiului Regat. 

A tradus împreună cu prietenul Petru Comarnescu piesa reprezentativă a dramaturgiei americane contemporane, Din jale se întrupează Electra, a lui Eugene O’Neill, pentru Teatrul Național. Au existat multe complicații, nu toate dezvăluite până astăzi, pentru ca spectacolul să aibă loc pe prima scenă a țării, în timp ce aviația ame-ricană bombarda Bucureștii. Iată unul din marile paradoxuri pe care istoricii perioadei par să-l ignore: o evreică la Teatrul Național, ba chiar publicându-și în caietul program schițele de decoruri și costume inspirate de montarea de la Teatrul Guild de la New York, din 1931, la care artista avusese șansa să asiste. Adevărat că impresiile de la pre-miera americană erau semnate, în mod ironic, Anonymus, deși publicul de specialitate cunoștea prea bine veritabila identitate a artistei. Asemenea episoade vor trebui nea-părat înțelese și integrate în țesătura documentară a epocii.

Așa cum a contestat nazismul, va contesta și comunismul stalinist de după război. Va fi prezentă în rafturile librăriilor la puține luni după actul de la 23 August cu traducerea și ilustrațiile Firelor de Iarbă, opera emblematică a lui Walt Whitman, rap-sodul democrației americane, la care lucrase în anii războiului. Și și-a asumat misiunea să publice, tot firava mea prietenă de mai târziu Margareta Sterian, cartea simbol a anului de îndoliată amintire 1947, Antologia poeziei americane moderne, an de răscruce a Istoriei, când țarul de la Kremlin luase decizia finală de a înceta dialogul - și acesta, oricum, ipocrit - cu foștii săi aliați occidentali, absorbind toate țările Europei răsăritene pe care le cucerise în ultimul an de război, pentru a le transforma în regimuri satelit, lipsite de identitate și personalitate, golemi insignifianți ai Noului Imperiu.”

Vorbind despre multiplele faţete ale creaţiei Margaretei Sterian, nu putem trece cu vederea un eve-niment editorial unic în felul său: publicarea, la Con-temporary Literature Press (editori Lidia Vianu şi Bianca Zbarcea) a arhivei Margaretei Sterian, încre-dinţate pentru tipar de legatarul artistei, pictorul Mir-cea Barzuca. Au apărut deja, din anul 2017 până acum, antologia de poezie, 6 volume cuprinzând pic-tura, 4 cu grafica şi, recent, încă 4 volume cu arta de-corativă.

Iată ce scria, în deschiderea volumului de po-ezii, doamna Lidia Vianu, un minunat om şi profesor, care dăruieşte şi se dăruieşte: „A trecut viața ca un tă-vălug peste ea. A pierdut părinți, iubiri, și-a pierdut traiul de zi cu zi, l-a pierdut  iar și iar, l-a clădit iar și iar. A traversat deschiderea epocii interbelice, prigoa-na din vremea războiului, călușul comunist, a trăit primii ani de după marea confuzie din 1989. S-a născut în veacul al XIX-lea, și, dacă timpul o mai îngăduia, ar fi putut pune piciorul în mileniul trei. Și totuși, „nimic n-am durat”, zice alt vers... Oare? 

Strivită de două rânduiri sociale una după alta, această pictoriță, cu o viață exemplar tragică, a ieșit din comunism ca și cum el nu ar fi existat. Știm cu toții câte capete s-au înclinat: pentru onoruri, pentru o viață mai îndestulată, din dorința fi-rească de a se face cunoscuți. Niciodată Margareta Sterian nu a făcut pactul cu dia-volul. A trecut prin comunism fără să-l vadă, am zice, dacă n-am ști că nu i-a fost ușor.”

Iar în deschiderea volumului de pictură Mariana Vida consemna, printre altele: „Arta Margaretei Sterian este inconfundabilă în peisajul picturii contemporane româ-nești, prin legătura - devenită principiu de creație -, dintre sensibilitatea și conștiința artistului, cel ce creează și impune un stil inimitabil, o amprentă ce nu se supune etichetărilor, chiar dacă acestea încearcă să devină chei în descifrarea mesajului profund, a tumultului semnelor plastice. Compozițiile sale - între care cele cu flori în care de asemenea a excelat, alături de marii maeștri francezi ai sfârșitului de secol XIX, pe care uneori i-a și depășit, după cum observa Mircea Eliade într-o dedicație făcută artistei -, ascund încă secrete, metafore și ambiguități ce nu se aseamănă deloc cu cărțile deschise ale unor artiști importanți ai generației ei și de mai târziu.  Aflate încă într-un stadiu incipient, studiile privitoare la reconsiderarea locului Margaretei Sterian în contextul mișcării avangardei istorice și a picturii românești din a doua jumătate a secolului XX, deopotrivă cu interpretarea stilistică comparativă a operei ei pictate în raport cu arta europeană contemporană, vor rezerva cu siguranță, multe surprize benefice generațiilor viitoare…”

De fapt recunoaşterea a existat, cu strălucire chiar, înainte ca arta şi cultura ro-mânească să intre în conul de umbră al dezmemoriadei (cum spune Magda Ursache) vremurilor actuale. E suficient să amintim ecourile stârnite de participarea artistei la expoziţiile internaţionale de la Varşovia (1934), Paris (1937, când a obţinut Medalia de bronz a expoziţiei), Munchën (1966), Istambul (1967), Düsseldorf (1968), ca şi expo-ziţiile retrospective organizate la Bucureşti, între anii 1977 - 1984 şi instituirea, după moartea artistei, a Premiului „Margareta Sterian” pentru cea mai bună expoziţie de patrimoniu şi artă contemporană (1993).

Ce a făcut Margareta Sterian pentru Buzău? Se poate spune că, oricum, mult mai multe decât a făcut Buzăul pentru Margareta Sterian. Cine a citit Castelul de apă (publicat în 1972) înţelege că artista a purtat în suflet, toată viaţa, Crângul copi-lăriei străjuit de turnul de apă şi oglindit în apele de cristal (pe atunci) ale heleşteului, Drăgaica, atmosfera duios arhaică a târgului de provincie sau pădurile şi izvoarele de la Curbura Carpaţilor.

Ecourile acestea sunt vizibile şi în pictură: culorile sobre sunt dinamitate de măştile unei realităţii naive, de bâlci, văzute parcă printr-un geam gros, care estom-pează contururile personajelor făcându-le să leviteze în mister (Casa părintescă, Obiceiuri de iarnă, Amintiri, Bâlci)

Pictorul Mircea Barzuca, cel care i-a fost „ucenic” , sprijin şi, în cele din urmă legatar testamentar, a donat, în anul 2010, Muzeului Judeţean Buzău, întreaga colecţie de artă textilă. Spunea domnia sa, cu ocazia lansării, la Biblioteca Judeşeană „V. Voiculescu”, a romanului Castelul de apă (Ediţia a treia, tipătită cu sprijinul Fundaţiei Tender): „Margareta  Sterian este unul dintre marii noştri artişti şi un mare model pentru mine, un mare om pe care l-am iubit şi l-am venerat. Este un artist de factură renascentinstă care a făcut de toate, şi pictură, şi grafica, şi scris. Opera ei inventează un univers poetic, magic, este o gradină, un nou Eden”

Un gest de o rară frumuseţe spirituală, care adaugă la patrimoniul cultural al Buzăului un veritabil monument literar în reprezintă publicarea, în anul 1981, la Edi-tura Eminescu, a volumului: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, tradus în engleză de Margareta Sterian, care realizează şi grafica.

Este o încununare a operei de traducător, ce se adaugă transpunerii în limba română a unor capodopere literare universale: Antologia poeziei poloneze contem-porane (Editura Cartea Românească, 1934 - realizată împreună cu poeta Dusza Cza-ra); Trilogia lui Eugene O’Neill Din jale se întrupează Electra (Editura Pro Pace, 1943); Poeme de Walt Whitman (Editura Pro Pace, 1945 - cu ilustraţiile tradu-cătoarei); Antologia poeziei americane moderne (E.S.P.L.A., 1947); Mâhnirea e mai grea decât marea - antologie de lirică veche irlandeză (Editura „Albatros”, 1974) etc.

Despre poezia Margaretei Sterian, Ana Blandiana nota, în prefaţa antologiei apărute la Contemporary Literature Press: „Ca să se sfințească pentru moarte, Margareta Sterian a muncit și a produs frumusețe o viață întreagă, odihnindu-se de imagini printre cuvinte și de cuvinte printre imagini și forme, mereu paralelă cu ea însăși, dar fără să se concureze, într-un destin singular, împăcat cu sine: „Ceasul respiră, apoi tace, cu timpul vrea să se împace,/ O carte bună sau rea se odihnește și ea,/ Sufletul meu închină un imn oboselii senine...”

S-a stins din viaţă, după o remarcabilă carieră, la 9 septembrie 1992.

POEME

         

Dimineață de iulie

E cea mai frumoasă dimineață de iulie 

din câte pot fi:

îmi amintește un nobil tablou, 

poate pe acel

cu sfânta fecioară

care, desprinsă din cadru, umblă 

pe pământ

cu piciorul gol,

mângâind fire de iarbă nouă și stele de mușețel.

Oamenii au plecat; orașul e numai lumină și tăcere.

Zidul din coasta casei își arată rănile, nesinchisit ca Iov,

se apleacă asemeni greșelilor ce nu pot fi îndreptate,

dună de voită singurătate...

Amintirea în piept stă înfiptă în același loc,

E, totuși, cea mai frumoasă dimineață de iulie din câte pot fi

poate că e ultima dimineață de iulie pe care o trăim...

Lumina și tăcerea stăpânesc orașul,

oamenii l-au lăsat să-și înfrunte singur destinul hain.

........................................................................

Sunt ca o soră de caritate la căpătâiul unui străin.

*1944, în București, sub bombardament.

Cerc de apă

Un cerc s-a stins pe apă

când s-au risipit în adânc

razele clipelor de ieri...

Lacrima e prea ușoară ca să-l mai scrie

și nici mâna ta n-ar mai ști.

Regăsire

Dumnezeu e lumina,

tu ai fost cetatea și mângâierea.

Bucuriile s-au unit cu durerea

ca fluviul cu marea - cine le desparte?

Unde îmi este inima? O frunză subțire

mi-a prins Domnul în piept;

acum știu să ascult, să veghez, să aștept,

se zbate, despre toate îmi dă de știre.

Voi simți când vei fi aproape,

voi ști clipa când drumurile ni se încrucișează;

ne vom revedea întâi ca prin ceață

până când lumina ne va pătrunde sub pleoape.

 Aș vrea să mă sting ușor

Aș vrea să mă sting ușor cum sufli-ntr-o lumânare:

capul pe pernă și toate la locul lor

- numai brațul lunecat pe marginea patului,

semnul de carte la iertarea păcatelor.

Sunt ostenită mereu să mă aleg

al treilea, al cincilea, al șaptelea oaspe;

cercul se strânge, vorbele devin șoapte,

se rânduiesc mai simetric oaspeții când plec...

La marginea drumului, în zarea Domnului

caut zâmbetul cutezător, vorbele semețe,

poate pe tine te caut, Tinerețe...

Piatră, inima mea o țin cu amândouă mâinile.

Acasă cu tine

Conturul dantelat al continentelor,

albastrul liniat al mărilor pe hartă,

nu mă mai cheamă.

În adânc au adormit sirenele,

au putrezit palmierii pe coastă;

tu doar trăiești.

Ai rămas în inima mea

și mă tem să nu te împrăștii.

Cât aș vrea să adorm

ca să nu te destrami,

durerea mea!

Cât cuprinde primăvara, e locul tău,

cât cuprinde cerul, ești numai tu.

Lacul

noiembrie

Pe-acei care trăiesc cu amintirea mării

și doar în vis mai pot la ea s-ajungă,

i-așteaptă-n marginea cetății un țărm de piatră

și-un lac adânc pe care vânt și val se-alungă.

În parc, cum se desprind de bord parașutiștii,

galbene frunze părăsesc pe rând copaci de zgură,

plutesc nehotărâte în văzduhul dușman

și-n lut cleios își sfârșesc drum și aventură...

Sub ploaie, pân’ la piept în apă cufundate,

oxigenate, vârstnice sălcii se mai scaldă și-acum,

desfăcutele plete rărite pe față le cad...

- Sălcii și lacuri, de la Ofelia încă, nu prevestesc nimic bun...

Plecarea

Așa sunt toate plecările...

Ca un înger nebun zboară gândul înainte

din pragul vechi își smulge aripile

chiar dacă spada penei semețe se frânge,

chiar dacă-l doare.

Așa am făcut și eu odată...

De ce să plâng, de vreme ce

nici unul din țărmuri nu-l doream?

Poate că erau lacrimi de bucurie,

stropii mari de argint nu mă mai mint...

Noaptea când valuri ca șerpi de onix

strângeau trupul corăbiei cald,

visam fermecată de nesfârșitele

făgăduinți din ochii stelelor,

binecuvântând întâia noapte de pe corabie

singura ce am furat trecutului risipit.

Pentru liniște

Îți mulțumesc, Doamne, pentru liniștea ce mă apasă

- zgomotul n-ar ști decât să mă-nspăimânte -

îți mulțumesc pentru arabescul unei rândunici la fereastră

și pentru ramura verde ce urcă să mă privească,

dar aș vrea să fiu un copil al drumurilor largi,

să cutreier întinsa lume, s-o strâng la piept;

chipuri să vină spre mine ca frunze dansând pe o apă;

drumurile mele se pierd, chipurile dragi se îneacă...

Dincolo de fereastra mea

 

Dincolo de fereastra mea e-atâta lumină,

încât schela uitată pare un turn de sidef...

Din nou a zidit primăvara o grădină

cu-nflorite crengi diafane,

brațe ce din parcuri te cheamă

- parfumul lor, mai ușor decât orice

parfum,

aburind amărui te-nfioară...

Dansând, vântul poartă trecătorii de

subsuori,

păsările nu mai contenesc pe limba lor...

În asfințit, un depărtat ocean de aur

își rostogolește valurile mărunte pe cer...

Primăvară, și eu îți cer acum o veste bună:

ce-a mai rămas din mine adună într-o mână

și-nsuflețește-mi lutul cu răsuflarea ta.

Călătorii

Oamenii vin și se duc;

uneori se opresc acolo unde nu vor să rămână,

de unde se smulg cu o frântură de inimă spăimântată în mână.

De ce s-or fi oprind acolo unde timpul stă pe loc?

Vor un cort pentru o noapte

când drumurile sunt reci

și stelele departe...

Elevă la Luvru

Prin retortele casei urcam sau coboram în salturi,

mă strecuram pe Pont Royal printre mașini, cu ochii pe cerul Luvrului

ca un voal cenușiu de care e prinsă o gravură,

și nici nu știu prin ce portal în palat pătrundeam.

Clasa era o sală de gardă boltită și-ntunecoasă,

cu bănci și mese grele - pe vremuri prânzeau acolo soldații.

De la catedra înaltă, vorbea un profesor cu barbă, arheolog fanatic

legat de o idee a sa despre un amănunt de care nu se putea desprinde,

la care neîncetat revenea, pe când noi așteptam să aflăm totul

despre Fecioara bleu de la Chartres

sau despre îngerii care, de un mileniu, zâmbesc la Reims.

Resemnare

Resemnarea este ultima încercare de-a împăca destinul

care zdrobește orgoliul, preface-n geamăt strigătul de luptă.

Cine mai ascultă unda glasului în bemol?

Înțelepciunea adunată, fără ecou, lunecă-n gol...

Prea târziu pentru fericire, pentru moarte prea timpuriu...

Ieri ar fi putut fi o auroră cu reverberații până-n amurg,

dar n-a fost decât o pasăre amețită ce s-a zdrobit de pământ.

Inima s-a dezlegat întâi de tine și-astfel de tot ce i-a fost drag.

Poate că adevărata noastră înfrățire e în moarte.

Viața este cununa ce mereu o pierdem din mâini.

Poarta sărutului

Porții sărutului eu pragul nupțial i-aș spune:

e ca și cum un cuplu nevăzut cuprins e într-un tabernacol

de unde-n orice zare-ar privi, imaginea îmbrățișării ar regăsi-o

- și nici n-ar vrea pe alta să o schimbe.

E larg deschis portalul, dar Lumile nu-i cheamă

îmbrățișate, Lumile sunt Ei.

Coloana

În seri miraculoase, în dimineți sidefii,

Coloana ispitește cerul cu vraja ei sfântă

sau drăcească, făcându-te să înțelegi

că Lumile te cuprind.

Crezi, ești împăcat și nu te mai tulbură gândul

că undeva un mormânt te așteaptă...

Ai băut apă vie.

Vraja nu se mai poate strica.

Porțile raiului

Prin deschise porți de rai

nu vom trece niciodată împreună:

deci, raiul fie aici!

Împarte cu mine lacrima, surâsul,

slăvește tinerețea, scurta strălucire a zorilor,

verii-nvăpăiate buzele să-i dărui...

Cu ghirlande aurii toamna-mpodobește-o

și laudă iarna care-n albe stele dorurile ni le înveșmântă.

Vetustă

 

Jucării cu resorturi stricate,

cu zâmbete vagi, distrate,

cu prea lungi rochii și prea mari pălării;

în mâini subțiri mănuși îngălbenite

și în sacoșele de catifea-nverzită

batiste de dantelă-verveine, armoarii...

și urma unei lacrimi căzută... nu mai știi...

Toamnă la mare

Sub soare autumnal

care se-arată sau se-ascunde,

răriții plopi freamătă după vânt...

În ultima-i splendoare, marea

cu sânii dezgoliți se-avântă

spre cea mai strânsă îmbrățișare...

Gauguin la Ermitaj

Sunt în nord acum. Ermitajul

e un tezaur închistat în silențiosul,

sfânt Petersburg cu zări

calme și nepătruns mister.

L-am regăsit pe Gauguin în

grupajul de gală dintr-o sală

nu mare, dar foarte luminoasă,

în felul muzeelor de navigație

din nord, pardosită cu scânduri

albe, înguste, al căror paralelism

evocă dâre ușoare pe ape calme

dar destinul operelor din muzee,

unde ele hibernează ca idolii în catacombe,

este prea sever.

În grădinile lui Gauguin

ar trebui să se audă triluri de

păsări cântătoare, papagali

iuți la mânie să se sfădească,

șerpi curioși să se

înalțe să vadă...