LA MOARTEA POETEI ELISABETA ISANOS

La trecerea în eternitate a unei mari poete

CUVINTELE ŞI LUMEA NU SE SUPRAPUN NICIODATĂ

A trecut în eternitate Elisabeta Isanos-Camilar (8 iulie 1941 - 11 ianua-rie 2018), o poetă de o rară sensibilitate şi modestie, ignorată, pe nedrept, de mediile literare oficiale şi de critica literară contemporană. Poeta (fiica Magdei Isanos şi a lui Eusebiu Camilar), împărtăşeşte, astfel, în bună măsură, inexplicabila marginalizare a părinţilor săi, pe care nici celebritatea, nici destinul dramatic, nu i-a putut trece peste zidurile ostilităţilor de tot felul. Elocvent, în acest sens, este ceea ce relata doamna Elisabeta Camilar într-un interviu realizat de Steluţa Pestrea Suciu, spunând că nu vrea să-şi amintească astfel de momente: „...aş semnala totuşi unul singur, apărut, culmea, într-o revistă basarabeană, «Sud-Est», 2002/1/47. Articolul, semnat de Eugen Lungu, Limbaj şi limbuţie, afirma că «Magda Isanos, formându-se ca scriitoare la Chişinău, autoarea unei lirici feminine de excepţie în care predomină thanaticul, retrăgându-se după război la Iaşi, se va adapta la neolimbajul de extracţie comunistă (chiaburi, plu-gari, steaguri roşii etc.)». E un «model» în ceea ce priveşte inventarea unor «infor-maţii» biografice, cu scopul de a-şi umple propria neştiintă şi de a-şi servi tema. Au-torul nu-i cunoştea nici măcar datele biografice esenţiale, adică faptul că Magda Isanos a murit la 17 noiembrie 1944, în Bucureşti, la nici trei luni de la evenimentele de la 23 august”.

Cine au fost, aşadar, părinţii profesoarei şi poetei Elisabeta Isanos-Camilar?

Magda Isanos era fiica lui Mihai Isanos şi a Elisabetei, doctori în medicină, din Basarabia, refugiaţi ulterior la Iaşi. După absolvirea Școlii eparhiale de fete din Chișinău studiază, la Iaşi, dreptul şi filozofia, după absolvire practicând, cu rezultate strălucite, avocatura, impunându-se, concomitent, drept un nume de referinţă în lirica tânără a acelor vremuri.

În 1941 se îmbolnăveşte grav de inimă, în urma unui reumatism articular acut. În 1943 debutează editorial, cu volumul „Poezii”, la editura ieşeană „Bravo” sub îngri-jirea lui Eusebiu Camilar. Poezia sa este marcată de contopirea cu lumea vegetală, de tristeţea marii plecări dar şi de o lacrimă de „lumină lină”.

Murim… ca mâine

E-aşa de trist să cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne, atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare…

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

şi celălalt şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.

Poeta, refugiată la părinţii săi din Bucureşti, din cauza războiului, se stinge din viaţă, la 17 noiembrie 1944

Eusebiu Camilar

Născut la 7 octombrie 1910, la Udeşti, judeţul Suceava, îşi întrerupe studiile liceale, din cauza sărăciei, câştigându-şi existenţa din expediente umile. După căsătoria cu Magda Isanos, cunoaşte o oarecare ascensiune, pătrunzând în cercurile literare.

Poezia sa, nu lipsită de sensibilitate, rămâne - totuşi - într-o zodie vetustă, un fel de romantism întârziat. Va avea „succes”, după război, când aderă, fără rezerve, la acţiunea de propagare a ideilor comuniste „merit” pentru care devine membru cores-pondent al Academiei Române.

Vioara

Din ce copac fantastic, din mari şi vechi păduri,

Ţi s-a durat vioara cu timpul în nervuri –

Că de ridici arcuşul, uşor, ca la un semn

Se redeşteaptă timpul încremenit în lemn?

S-a-ngândurat o clipă obrazul diafan:

Simţeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean!

Din vastele-i întinderi profund să poţi să cânţi,

Îţi trebuie furtună grozavă să-l frămânţi...

De unde ai atâtea puteri de foc nestins,

Arcuşul tău să mişte oceanul necuprins?

De-acum voi şti: adese când treci, tu porţi solemn,

La subţioară timpul, încremenit în lemn.

Elisabeta Camilar (îşi va adăuga numele Isanos, în momentul în care începe să publice) va fi crescută de bunica sa maternă, amintirea mamei estompându-se, dar reîn-viind, de fiecare dată, în subconştient, ca o rană a copilăriei, niciodată vindecată:

„Într-o zi - îşi amintea poeta - am văzut-o pe bunica plângând la cimitir:

– De ce plângi?

– Plâng pentru că am avut o fată care-a murit!

– Dar nu mă ai pe mine în loc?

Din toate astea: regretele că mama nu avusese timp destul să scrie, convingerea mea că o înlocuiam în familie, faptul că mă simţeam solidară cu cei care mă crescu-seră, a venit, firesc, ideea de a semna cu acest pseudonim.

Mai târziu, am înţeles că mama lăsase o operă rotundă, încheiată. Tot ce pu-team să fac, tot ce am făcut, de fapt, încă de la început, a fost să-mi caut propriul drum. Cu greu, cu mari eforturi de memorie, cu sondaje adânci în amintirile celorlalţi, am descoperit imaginea ei păstrată în mine, diferită de aceea din fotografia binecunoscută: o siluetă firavă, mereu în umbră, la care se adăuga moliciunea unui halat de molton, sunetul unei voci grave, de contralto, cu inflexiuni de miere”

Magda Isanos

Copilul meu, să nu mă cauţi!

Copilul meu, să nu mă cauţi. Toate

îţi vor vorbi de mine cu dreptate.

După ce n-am să mai fiu,

să nu spui: „Pentru mama-i târziu”.

Să ştii că am să râd în flori

şi c-am să-nconjur de multe ori

cu nourii şi cu ploaia ogrăzile

unde mi-am petrecut amiezile.

Dacă suferi, să mă chemi serile,

şi-am să vin lângă inima ta,

de-ar trebui să străbat zările

şi marea cu aripa mea.

Să nu te temi de faţa mea schimbată.

Să nu spui: „Mama n-a fost aşa niciodată!”

Ai să-mi cunoşti glasul poveştilor

în arborii din faţa fereştrilor.

Din multe semne-ai să-nţelegi că-s eu,

când am să vin lângă patul tău

şi-am să fac aerul răcoros,

scoborând toate stelele jos.

Ai să cunoşti că-i mama, după pace,

şi după felul în care totul tace –

durerea şi grija de mâine –

după mirosul de gutui şi pâine.

Ai să mă ştii şi-ai să zâmbeşti dormind.

Eu, când am să văd soarele răsărind,

de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor,

am să-mi iau îngerii şi-am să zbor.

Elisabeta Isanos-Camilar

 (8 iulie 1941- 11 ianuarie 2018)

A absolvit Facultatea de filologie, secția limba și literatura franceză, cu spe-cialitate secundară în limba și literatura română, obținând diploma în 1965. În același an, după o vizită făcută în luna mai, în Germania de Est, la Weimar, Eusebiu Camilar a murit la 27 august, în urma unui cancer hepatic, de origine incertă și suspectă. Pro-fesoară de limba franceză și română la liceul economic „Nicolae Krețulescu” din Bu-curești.

Debutează editorial în 1969, cu placheta de versuri „Orașe nostalgice”. La aceasta se vor adăuga încă patru volume de poezie, opt de proză şi diverse traduceri.

DIN OPERA ELISABETEI ISANOS CAMILAR

              „Cuvântul divin nu are nici o tangenţă cu vorbele noastre. El, lumina a rostit-o cu lumină, cerul l-a pronunţat cu cer, pământul l-a glăsuit cu pământ, iarba a murmu-rat-o cu iarbă. Rostirea soarelui a fost soarele însuşi, numirea lunii a fost însăşi luna, vieţuitoarele şi păsările le-a grăit cu trupurile lor. Abia după cinci zile l-a făcut pe om din ţărână şi i-a suflat în faţă suflul vieţii. Pe urmă, a adus la om, în grădina Raiului, fiarele şi păsările, să vadă cum are să le numească, şi ce nume-i dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela rămânea. Dumnezeu i-a dat astfel un avans lumii faţă de cuvinte, un interval de câteva zile divine, o lungă neatârnare. Cuvintele şi lumea nu se suprapun niciodată, vorbele nu se lipesc de lucruri, numai le ating, le răzuie uşor…”

(Memoriile şobolanului de mare)

CONFUZIE

Aveam o fată, a murit tânără,

spun unii că ar fi fost mama mea,

se înşeală, cum s-ar putea:

ea - aproape copilă, eu - atât de trecută?

Se întâmplă în scripte multe greşeli.

Fata mea iese din pământ primăvara,

neştiută deşi văzută cu ochii,

vântul nu-i poate mişca

pliurile veşnicei rochii,

toate se odihnesc,

clopotniţa din cimitirul verde

îşi cutremură clopotele,

biruite stelele se crucesc.

 OGLINDA MEA

Să nu mai vorbim de naştere şi moarte,

sunt ceea ce văd

ca pe vremea când nu existau oglinzi,

vie de lume ca o piaţă duminica

mirosind a pământ adus pe tălpi,

a rădăcini, a verdeţuri şi flori,

a sezon proaspăt şi a putred de seară,

plină de glasuri, de măsluite balanţe,

de târguieli şi ţărani de departe.

Sunt biserica, zidul ei cu icoanele şterse,

hanul năruit care nu vrea să moară,

mormanul de cărămizi,

asfaltul prin care răzbate iarba,

mereu amânată din noapte spre mâine,

din amiază spre seară,

sunt acest oraş

nesătul de sine.

RESPIRAŢIE

Respir viaţa,

tocmai a dat-o cineva afară pe gură,

încă nu s-a răcit,

respir, şi iarăşi ce mai zi, s-o pui la rană,

orice trup primeşte o umbră din soare,

toţi se poartă ca şi cum ar fi veşnici,

povestind despre ei cum ar vorbi despre alţii

mai tineri, din ce în ce mai tineri, până la copii,

până la feţi adormiţi,

până la seminţe şi primii sâmburi,

până la cei care deloc nu erau,

şi spun: „uite, eram mort şi m-am născut

şi exist,

aşa va fi şi a doua oară”,

şi toţi zâmbesc trist.

LINIŞTEA

Astă-vară, în curtea bisericii Stavropoleos,

doi tineri, la masa de marmură, tăceau,

prinşi în liniştea limpede închegată de oseminte,

au întors încet spre noi un început de zâmbet.

Aşezaţi pe scaunele din faţa lor,

am vorbit inutil, am stârnit vârtejuri,

am învolburat aerul, ei zâmbeau şi tăceau,

au mai stat puţin, s-au ridicat şi au plecat.

Dacă aş putea să dau timpul îndărăt,

l-aş întoarce la ziua aceea

şi nu aş mai intra

în curtea de la Stavropoleos,

unde ei ascultau cu tot trupul tăcerea.

DOINA

Doar cu numele iernii mă mai joc şi-l mai strig

când pe umeri şi gânduri cad mantale de frig,

din zăpada stătută iese reavăn miros,

am şi sufletu-ntors ca o haină pe dos,

un troian sunt şi eu, care fi-va topit,

frigurosul meu timp trecător m-a-mpietrit,

pus mi-e trupul pe fugă şi am ochii de fum,

vorbe calde în blănuri de minciuni mi se spun,

de o vreme nici zeii nu-s cu totul sătui,

ci se culcă scâncind şi visează statui.

 VÂNTUL DIN GRĂDINA GHETSIMANI

Eu sunt vântul din grădina Ghetsimani,

am fost cu el de la-nceput la sfârşit,

i-am ascultat rugăciunea,

i-am îngânat, nerostită, jelania,

când aştepta în zadar armate de îngeri,

i-am mângâiat părul plin încă

de mirul femeii din Betania.

Am fost cu el când a spus:

„Sunt Fiul lui Dumnezeu”,

când gloata striga: „Baraba”,

cel care a vuit: „Iisus” am fost eu,

i-au pus hlamidă, cunună de spini,

l-au biciuit cu râsete rele,

eu am întins peste ele

murmur de mări.

Am fost cu el

când urca dealul Golgotei,

l-au dezbrăcat şi l-au răstignit,

soldaţii i-au tras cămaşa la sorţi,

suflul meu l-a învelit înainte

de giulgiul trecătoarelor morţi.

Am fost cu el în amiaza durerii,

striga: „Doamne, de ce m-ai părăsit?”

În ferestrele cerului, nici soare, nici lună,

eu n-am trădat, nu m-am ascuns, n-am jelit,

i-am auzit ţipătul

şi m-am făcut furtună.

URGIA PLĂPÂNZILOR 

Vorbesc şi ei ca luna, pedepsesc
murind cât încă timpul nu-i venit,
cu gloanţe moi de lacrimi ciuruiesc,
pe-obraji, cu moartea lor ne-au pălmuit,

nici nu le trebuie vreo armă-n plus,
străpung cu geana şi prin plâns rănesc,
sunt palizi ca oţelul pus în săbii
ce stau să cadă peste noi de sus.

Demultul munţilor îi ţine tineri,
în Nordul cel mai nordic, fără flori,
unde nu poţi sui fără să zbori,
ci trebuie să birui în zadar
un aer dur, din ce în ce mai clar...
Lovindu-te cu pieptu-n bariere,
sătul de-opriri forţate tot mai lungi,
pricepi că n-ai putere să-i ajungi:

dacă le spui ceva, ei ştiu ce vine,
oricât alergi, tot ei sunt înainte,
tu plângi, ei plâng ninsoare peste tine,
şi nici povestea nu-i mai poate ţine,
spre cerul greu de-amiezile de stele,
îi vezi cum sar afară din cuvinte. 

COPILĂRIE CU CĂRĂMIZI 

Se dizolva în zare geografia,
Orice, credeam că se adevereşte;
Miros de gaz şi de ulei de peşte,
Colega mea, de la Maria – Mia.

Orfanele, în băncile din fund,
Deşi nici una nu era înaltă;
De ce-o chema Venera pe cealaltă?
Materii reci, la care nu răspund,

Ori nici măcar nu este vreun răspuns.
Nimic în urmă şi în faţă totul,
O şoaptă-n oră sau un semn cu cotul,
şi roşcove sălbatice-n ascuns.

Peretii gri cu dâre de oxizi,
În curte, un morman de cărămizi;
Nu se născuse încă amintirea.

Eram doar ce vedeam că e-mprejur:
Cearşaf, sticluţă, câine, abajur...
Schimbam la trupuri doar rotind privirea.

CUVINTE 

Spun vară, şi-i toamnă, spun frige, şi-i frig,
numesc răsărituri, şi ele apun.
Spun zi, şi e noapte, spun plin, şi-i nimic,
cenuşă-i în clipa când flacără spun.

Spun rouă, şi-mi cade pe deget arsură,
spun pace, şi lumea-i scăpată din frâu...
Mai bine mi-aş pune pecete pe gură,
când secetă iese din nume de râu.

Când noaptea se umple de nume de stele,
luminile nu mai sosesc după ele,
tu numai cu murmurul gurii rămâi...

Şi totuşi există şi-n asta câştiguri:
soseşte dezgheţul când murmuri doar friguri,
spui „iată sfârşitul...” şi-i ziua dintâi.

VIILE ARSE 

În ţara cu viile arse,
toţi umblă cu gurile
negre de struguri.
În ţara cu limbile smulse,
toţi umblă
cu cântec în gât,
cântă de frunzele verzi,
în ţara
fără nici o pădure.
Publicul bate
din palmele dure.
Cerul nu spune nimic,
ninge şi-atât. 

LA IARBĂ VERDE

Parcă se cerne cerul pe pământ:
minunea asta îmi răpeşte timpul,
e ca o muncă până peste cap,
la care nici măcar nu-mi vine schimbul,
aproape că n-am vreme să respir,
n-am când să-mi trag o clipă răsuflarea,
nici nu mai am putere să mă mir,
în plus, aud că se va-ntoarce marea!
Aceste clipe sigur nu-s reale,
fiindcă nu poate fi adevărat
cum şedem noi pe iarba înflorită,
în mijlocul pământului spălat,
reale sunt doar celelalte zile,
teribil de reale şi de lungi,
şi serile acelea nesfârşite,
când vii mereu spre casă şi n-ajungi.
Bem vin şi ne uităm în sus la ceruri,
din trupul pâinii ca din Rai muşcăm,
şi ce frumos ne-am îmbrăcat, ai zice
că ne-am gătit să ne înmormântăm.

NUNTĂ ÎN GOMORA

La-nceput nu-i nimic, numai frică,
gust suav furişându-se-n toate,
poleială pe turnuri ne pică
o Gomoră lucind de păcate,
ca o caznă ce pâinea o schimbă
în comoară, şi apa-n lingou,
praf de aur e sarea pe limbă
şi se cere făcută din nou,
îl pisezi şi îl scarmeni prin site,
dar argintul rămâne argint,
din adâncul fântânii sleite
tragi o ţeavă de tun aburind,
râd cu lacrimi, nu plâng, râd cu lacrimi,
ca un vas pus la rece fierbinte,
nu mai ştiu: pentru-asemenea patimi
o fi fost ceva leac înainte?
Îmi pudrează pereţii obrajii
şi îmi cern pe pomeţi cărămidă,
câţiva tei în fireturi sunt pajii,
stau la poartă uitând s-o deschidă,
eu mă văd cu buruienile coapte,
păpădie, holeră şi spin,
şi le strig: ne vedem şi la noapte,
să veniţi, mă mărit cu un crin,
peste ochi curg şiroaie de har,
rană-n cer va deschide-aurora,
nărăvită-s la dulcele-amar,
toţi se duc, eu fac nuntă-n Gomora!