Lansare de carte: Costel FIERARU - „ Toamna de mir"

LANSARE DE CARTE CU FLUTURI ŞCHIOPI ŞI AMINTIRI DINTR-O ALTĂ EXISTENŢĂ

Costel FIERARU – TOAMNA DE MIR

Din cei patru ani de liceu, primii doi, făcuţi în Buzău, la „Eminescu”, rămân, în geografia nestatornică a amintirilor, o insulă, în jungla căreia tribul nostru sălbatic s-a rătăcit, în căutarea drumului spre culmile din spatele cărora răsărea soarele.

Doamne, şi ce frumoasă era nebunia tinereţii, cu toţi zăpăciţii de noi, care ci-team în stele şi în cărţi, desigur niciodată în cele de care depindeau corijenţele noastre de atunci şi din viitor. Nimic de regretat, totuşi! Neuitarea a meritat toate sacrificiile...

Atunci i-am cunoscut pe Emil Niculescu şi pe Costel Fieraru, deveniţi tovarăşi de hoinărit într-o „Drăgaică” de cuvinte, fie în cenaclul de la „Viaţa Buzăului”, păstorit de Mircea Ichim şi apoi de Puiu Cristea, fie aiurea, în fel de fel de întâmplări, cu co-medii, crocodili, înghiţitori de săbii, gogoşi, ziduri ale morţii sau femei sirenă. Acestui „pact tripartit” i-am dedicat unul din primele mele poeme reuşite: „Şi să ieşim în urbe, crailîc împotmolit,/ să fie încă toamnă şi-n turn să bată ora,/ să dăm prin idealuri, din când în când, cu flit/ şi să visăm nostalgici domniţe de Angora…/ Să ne dedăm la foşnet de pulpe nibelunge,/ Să înoptăm în filme cu Chaplin şi Astair/ Şi-n zori, când întristarea aruncă-n noi cu frunze,/ De la parterul vieţii să ne-aruncăm în cer.”

 

Nu puteam, aşadar, să lip-sesc de la lansarea cărţii lui Costel Fieraru („Toamna de mir”, Ed. Rafet, 2018), care a avut loc sâm-bătă, 3 martie, la Casa de Cultură  „Florica Cristoforenu” din Râm-nicu Sărat. 

Acest al treilea volum al poetului, după „Timpul de graţie” (1994) şi „Între caninii gurii de rai” (2004) este, indiscutabil, o surpriză, în primul rând pentru cititorii care n-au cu-noscut poezia lui Costel Fieraru. Timid, neinteresat de certificatele de glorie sau de emfaza rostirii în piaţa publică, autorul preferă, precum Octavian Paler, să călătorească cu „Literaturbahn” – trenul „inventat” de criticul Marius Manta, prin tot felul de ţări, continente sau galaxi ale singurătăţii. Probabil, fără insistenţele lui Emil Niculescu şi fără gestul de aplaudat al editorului Constantin Marafet, care a publicat gratuit volu-mul, acesta nici nu ar fi apărut. Şi ar fi fost păcat!..

„Toamna de mir” se potriveşte ca o mănuşă spiritului de „cronicarului”  Emil Niculescu, îndrăgostit de versul lus-truit de patina timpului, de parfumul li-vresc al „cărturăriei” autentice. Şi scrie, în prefaţă, cu literele unei ninsori „de altă-dată”: „În zumzetul destul de adormitor al unei harnice trântorimi lirice, unde mai fi-ecare speră că va fecunda «regina», vocea lui Costel Fieraru are, prin miza jocului cu moartea, sau a proximităţii acestuia, o rezonanţă dramatică...

El (autorul) este de partea cea mai vulnerabilă/ vulnerată, încearcă să devină un figurant, alături de personaje şi personagii ale literaturii şi artei, istoriei şi actanţilor ei politici, în superproducţia iminentei stingeri, imaginând regii şi recuzite, lumini şi umbre sub patronajul (agonic, dar şi renăscător) al toamnei. (...) Autorul ar putea între-prinde, cu o experienţă multiplă şi îndelung exersată, alcătuirea unui ghid «Cum să nu reuşeşti în viaţă», un reţetar adunat din cinemateci, cenacluri, biblioteci, şi felurite meserii şi ocupaţii: matriţer, garderobier, morar, salahor pe şantiere (cu muncă «la ne-gru»), de scoatere a vilelor din pământ pentru îmbogăţiţii tranziţiei, paznic (dar nu de far), zilier, manipulant la mall-uri, chiriaş al «timpului de graţie» etc.”

Aş pune, la imaginatul titlu («Cum să nu reuşeşti în viaţă»), o adăugire: «... şi cum să reuşeşti în poezie». Pentru că, stimate cititorule, versurile astea, triste în fond, au în ele un noian de lumină blândă, „lumina zidită din cărămizi/ pătată cu sângele lui Hristos”; „lumina de strugure strivit sub psalmi”; lumină de rug („noapte compactă sub ploaie/ furtuna face să se rotească frenetic/ pitica floare a soarelui/ dintre traversele căii ferate/ ea va acoperi trupul Anei Karenina plonjată/ ca altădată la lecţiile de înot/ în ba-zinul din apropierea gării/ sub urletul/ locomotivei ce-i trece peste creştet”); lumină ninsă („culoarea paharului cu vin porfiriu/ peste care ninge/ şi se înalţă pe măsură ce/ zăpada îl soarbe”) lumină de octombrie înlăcrimată ... Lumină!

Dar şi întuneric... Poetul are forţa de a închide eternitatea timpului şi a spaţiului într-un acum şi aici al simultaneităţii, istoria va începe abia mâine, deocamdată big-bangul cuvântului a înglobat TOTUL, iar duhul cuvântului nenăscut pluteşte peste ape: „... hoarde cu/ bâte, căşti şi lampioane minereşti/ tăbărând pe convoiul mortuar care-l/ însoţea pe Eminescu spre mormânt/ în căutare de studenţi/ iată-l pe Kogălniceanu târât de ţăcălie/ ochelarii i se pierduseră în praful pavajului/ vizitiul dricului abia ţinea caii/ cu valtrapuri de doliu fluturătoare/ ridicaţi în două picioare/ o cască se rostogoleşte.../ «mână birjar şi du-mă-n noapte,/ cât mai departe/ la mănăstirea de pe fundul lacului/ de acumulare»/ fredonai în barcă/ paraşutat/ în apartamentul părăsit de fosta soţie la Râm-nic (...)/ în cimentul importat prin anii ’60 din URSS/ era şi scheletul lui Mandelştam care ridica/ articulaţiile braţului drept/ să-şi primească cele 300 de grame de pâine/ şi păhăruţul cu sherry brandy întins de/ Şalamov (...)/ cu greu mi-am înfrânt tentaţia înge-nuncherii/ printre firimiturile de pe podeaua brutăriei/ din centrul oraşului/ unde eram încredinţat că se risipiseră/ şi două sau trei firimituri de anaforă/ când am scos banii din buzunar să plătesc/ pâinea”

În încheiere iată două poeme care nu mai au nevoie de nici un comentariu.

 ***

avionul

în care se afla corul Armatei Roşii

se prăbuşeşte după ce decolează de pe

aeroportul din Soci

în valurile Mării Negre

două săptămâni mai târziu viscolul

învârtejeşte ninsoarea cu 100 de kilometric la oră

şi contramandează ceremonia Epifaniei

„Boboteaza” în ortodoxie

pregătită de câteva zile în portul Constanţa

zeci de sticle de agheazmă îngheţată

se îngrămădesc sub zăpadă

purtate de valuri

urletele coriştilor ce se înecau

au ajuns la malul mării

şi devin casante sub ger

a doua zi oamenii canalelor adună

sticlele cu apă sfinţită

şi le vând în oraş

agheazma de gheaţă fisurându-se

cu suspinele negrăite ale Duhului Sfânt

în interioarele caselor ferite de

temperaturi mari

începând

de a doua zi când este plecarea lui Gică

la Londra

cu avionul

şi următoarele dimineţi

bei şi tu din această agheazmă

o fibră ţi se deşiră în muşchiul inimii

sare ca firul ciorapului

e o liţă rulată pe degetul mic de electrician

simţi dimineaţa fibrele inimii freamătul lor

sub aripile unui înger care ţese cu ele

un înspăimântat motiv pictural

tu care n-ai avut curajul nici să-ţi priveşti

electrocardiograma cât ai fost viu

asaltat de ispite şi necurăţenii a patra zi

te opreşti

la ultima zi când biserica mai permite

să fie băută fără binecuvântare

apa sfinţită

nu era prima oară când renunţam

cu puţin înainte să ajung la malul

unui jurământ

şi abia astfel mă alăturam

coriştilor

Armatei Roşii pe fundul Mării Negre

 ***

trecută-i de acum şi vârsta la care

bunicul termina

cum îmi povestea mama în anii copilăriei

cu o resemnare în care tresăreau

palide umbre din răvăşirea de altădată

în cămaşă de forţă

copilărie

cursă în aşteptarea

acelui bunic care să mă legene

pe braţele cămăşii de forţă

faptele de arme în războiul din Est

şi anii de prizonierat

păleau în faţa acelei cămăşi

în care spre admiraţia mea sfârşise

apoteotic

fusese fierarul armatei de cavalerie

şi chiar îndopat cu injecţii

şi chiar îndobitocit cu calmante

în anii de după război

nu înceta să-şi imagineze

noaptea când fiul său fierar

îl va fura din spital şi-l va arunca

în flăcări

îmbrăcat doar în cămaşa cu cifru

şi din cămaşa de forţă incandescent

cu cenuşa lui înăuntru

va tăia fierul pentru potcoavele

cailor liberi

bunicul cu numele diminutivat al lui

Virgiliu

cel ce mă ţine de mână

în zorii nopţilor de ianuarie

la ieşirea din cătunele demenţei