Nicolai Tăicuţu - PLOAIE CU SOARE (Cărţi în curs de apariţie)

CĂRŢI ÎN CURS DE APARIŢIE

Ploaie cu soare de Nicolai Tăicuţu

TIMPUL POETULUI

Împărţit în cinci grupaje de versuri (pri-vire auctorială, ieşirea din fereastră I, II şi III, căderea în prag) volumul - Ploaie cu soare -, semnat de Nicolai Tăicuţu, chiar dacă nu se deta-şează de tema definitorie a poeziei sale - câmpia, de „vederea” - prin ochiul profund al fântânii -  cumpenei pe care este crucificat cerul, aduce, to-tuşi, tonalităţi lirice noi, ce ţin de un „ingenios şi bine temperat” postmodernism. Intersantă este şi structurarea discursului liric pe o „axă”, schiţată de un poem reluat din unghiuri diferite, intitulat „inducţia ploii cu soare” şi prefaţat de un senti-ment/stare: „nicolai t, pios/ privește spre sine; ni-colai t, atent/ își verifică pulsul; nicolai t, sfios,/ se află în căutarea replicii; nicolai t, ușor/ se dă uitării”

În esenţă este vorba despre un spaţiu al singurătăţii, unde are loc „discuţia” cu poemul: „din foișorul de verde/ am fost teleportat/ aparent/ într-o cameră goală…/ mi s-a spus:/ aceasta este spațiul tău/ și al tău este peretele ăsta/ de la răsărit/ cu fe-reastră cu tot/ - era un perete înalt alb/ văruit proaspăt/ și cu un cui fără floare/ înfipt în el”

De fiecare dată personajului liric i se spune să se facă comod. Şi, de fiecare da-tă, cuiul deturnează, cu echilibrul său precar, lumea: „mi-am scos pălăria/ și-am agă-ţat-o în cui/ cuiul, simțindu-se atins/ s-a retras în perete/ şi pălăria a dat să cadă/ dar/ sub ochii mei/ o pală de vânt a luat-o/ în zbor ușor/ rotitor/ a scos-o pe fereastră/ și-a aruncat-o direct în spectacol...”. Apoi (ieşirea din fereastră II), la o nouă invitaţie a „vocii”: „m-am dezbrăcat de combinezon/ şi l-am agăţat în cuiul fără floare// în scurt timp/ acesta s-a retras în perete/ şi combinezonul a dat să cadă/ dar/ aceeași pală de vânt/ l-a preluat/ l-a scos pe sub ochii mei/ pe ușa deschisă/ într-un zbor diagonal/ și  l-a agățat în cel mai impunător pom din grădină...”. Nicolai T. se vedea astfel trăit de lucrurile sale, în egală măsură ca înstrăinare şi ca alteritate: „...și încă un amănunt:/ forma trupului meu/ se păstra încă/ în interiorul combinezonului/ iar uneori era chiar nicolai t/ care mă tot chema”

„... și iarăși cuiul a revenit/ la poziția de început/ și mă îmbia, iar să mă fac co-mod ... (ieşirea din fereastră III),/ mi-am scos cămaşa;/ am agăţat-o în cui/ cuiul s-a retras cu ușurință/ şi cămaşa a dat să cadă/ dar/ aceeași pală de vânt/ a purtat-o în zbor lin/ prin fereastră/ și pe deasupra grădinii...”

În sfârşit (căderea în prag): „cum întâmplător/ rămăsesem cu cravata la gât/ dau să mă atârn cu ea în cui/ doar un moment/ deoarece cuiul, iar s-a retras/ şi am dat să cad/ dar/ curentul de aer/ m-a lut pe sus/ m-a rotit de trei ori prin cameră/ și m-a lăsat pe prag (...)/ în goliciunea mea m-am adunat/ precum/ gânditorul de la haman-gia”

Această „gimnastică aerobică” a poetului ţine de căutarea respirării sinelui, de ceea ce se întâmplă în ţara minunilor copilăriei, dar şi - mai ales -  de ceea ce se află dincolo de „dincolo”, ca un fel de spaimă a vederii, sentiment reliefat în excelentul po-em ce dă titlul volumului: „în tăcere/ au fost fătați puii de iepure// instantaneu/ ploaia cu soare/ le-a indus îndoiala/ în osul neformat/ cartilaginos// nu peste mult timp/ frica/ le-a dezlipit pleoapa/ și li s-a arătat în privire// în toată splendoarea sa” (ploaie cu soare)

Câmpia rămâne, aşa cum spuneam, spaţiul definitoriu al memoriei poetului, care: „din naștere desculț, simte/ aspra neadormire a sării” (între râmnice). Dată „în două/ de poarta satului dezafectat” câmpia înseamnă, în egală măsură, înstrăinare vis-colită de cer, dar şi regăsire, prin mit, în „illo tempore”: „și pentru că/ ploile nu aveau de gând să mai vină/ bătrânul învățător a modelat un omuleț/ din pământ gălbui/ în-muiat cu salivă (...)/ rugăciune se făcea pentru ploaie/ în procesiunea caloianului dus acum/ cu preot și dascăl, cu cântărețe și copii/ la izvorul secat din josul câmpiei...” (ri-tual).

Obiceiurile şi credinţele „vârstei de aur” ţin de „arhaicul copilăriei”, de feri-cirea jocului, posibilă doar în amintire: „venise timpul/ ca în câmpie la mine/ între doi plopi bătrâni/ de pe malurile arhaice/ a două brațe de râu/ să mă poarte/ asinul zilei de ieri/ (...) să mă privesc/ cum dorm/ gingaș, la umbră/ alături de șarpele/ cu care am împărțit/ frățește laptele dulce/ din strachină” (de ieri).

Imaginile câmpiei alcătuiesc, în viziunea lui Nicolai Tăicuţu, unicitatea, ca sta-re metafizică, nesupusă nici măcar anotimpurilor (reale sau simbolice): „…aveam de făcut o călătorie/ despre care nu știam/ dacă mă duceam într-un anotimp/ sau, pur și simplu/ mă întorceam din acel anotimp…” (alt anotimp).

Umbrele copacilor devin mângâieri foşnitoare („o umbră se desprinde/ din co-pacul dat uitării/ la-ntretăiere de drumuri/ și umbra, nu e altceva/ decât mâna mea în dezmierdare/ peste părul bălai al dimineții” – copacul) sau zăpezi ce purifică incon-sistenţa realităţii („pe aleea întortocheată/ a grădinii părintești/ îngrijită acum/ și gă-tită pe sub zăpezi/ de tânărul meu frate/ de mama și de tata/ de arăta precum/ o tânără mireasă...” - grădină sub zăpezi).

În egală măsură, câmpia este Golgotă orizontală („umbra de pe umeri/ nu mă împovărează/ la dorința ei și cu bunăvoința mea/ o port prin câmpia română/ simplu, precum omul locului/ duce sapa pe umăr/ ca pe propria cruce” -  poruncile), tăcere primordială („prin care eu trec/ la braț cu vârsta a treia/ și tac” - inadvertență), sau oglindă a deplasării universului spre inaccesibil („în privirea sa dusă departe/ spre di-mineață/ legănați în balansul zorilor/ au dispărut/ și salcia/ și bolovanul de gresie/ și bătrânul poet/ acum/ câmpie-i de jur-împrejur numai câmpie” - a venit timpul)

La graniţa dinspre Nord a fiinţării câmpiei, există „falia” creată de civilizaţie: spaţiul citadin, unde singurătatea este asurzită de claxoane şi încorsetată de ziduri: „îmi spuneam mie -/ trupului rămas/ fără frunze/ fără spini/ în sprijin de zidul umed/ şi rece al cetăţii - (vânat în ținut arhaic); sau: „stăteam în cot întins pe pajiştea urbană/ şi-n palmă ţineam edificiul centrului de cultură(...) de o parte şi de alta/ mă strângea cen-tura oraşului/ împestriţată cu zone industriale demolabile/deplorabile/ și femei fluide precum asfaltul sub arșița soarelui/ traficul mă încorseta.../ pe spaţiul verde/ strict de-limitat/ mi se odihnea trupul// loc pentru cap nu era/ şi nici clipă ferice” (arșiță)

De pe „strada foişorului de verde” - vers amintind de dimineţile în care, în vo-lumele anterioare, câmpia sărea gardul în curtea poetului - Nicolai Tăicuţu ascultă paşii unui „timp” şchiop, aflat în trecere: „pe strada foișorului meu de verde/ s-ar putea să treacă/ nu omul șchiop, ci/ omul încălțat cu un singur pantof/ nu văd, dar aud/ poc-netul pașilor pe caldarâm:/ unul tare/ celălalt moale// la un moment dat/ foișorul de verde/ se rotește de trei ori/ și se deschide spre strada/ pe care trece un om/ îl văd, dar nu îl aud/ cum trece// …și eu eram acela/ la dus - șchiopătând ușor cu dreptul/ la-ntors - desculț fiind pe stângul” (din foișorul de verde). Şi priveşte oraşul, printr-un ochean întors,uneori cu nostalgie („autobuzul gri, prăfuit/ a uitat să mai vină/ așa că/ până la acea margine de sat/ marcată pe orizont/ de cumpenele fântânilor/ voi merge pe jos/ și desculț/ neapărat - spre neuitare); alteori cu detaşare ironică („a fi sau a nu fi/ repetă obsesiv bătrâna/ replica shakespeariană/ pe drum încet/ spre banca unde o așteaptă/ bătrânul ei soț -/ în timp ce/ înghețata roz/ din cornetul crem/ se topește/ și se prelinge dulce/ printre degetele-i tremurânde” -  la capăt de alee).

În megafonul surdo-mut al oraşului, tonalitatea cuvintelor devine metalică, im-personală, pe alocuri chiar urmuziană: „să latru, se justifică câinele nimănui/ și-al tu-turor/ e prea multă linişte/ în satul acesta urbanizat!/ e prea multă nepăsare!”  (Ce vă pasă!); „e scurtă viața:/ mă duc să mai trăiesc puțin/ acum când în comunitatea noas-tră / un mort s-a întors de la groapă” (revenire)

Încercarea de a „salva” oraşul, suspendându-l de zborul păsărilor, nu are sorţi de izbândă: culorile, prevestite de pasărea aurie, de pasărea verde, de pasărea albastră se dizolvă în umbra casei („acasei”) din vis: „ciugulită de pasărea/ neagră/ umbra casei/ trece în gușa/ păsării negre/ astfel că:/ pasărea aurie/ nu mai este pasăre aurie/ pasărea verde/ nu mai este pasăre verde/ pasărea albastră/ nu mai este pasăre albastră// iar eu/ nici atât nu mai sunt” (la ceasul de taină al sorții).

Totuşi: „porțile-au rămas întredeschise/ lumina puțină se strecoară/ în șanțul circular din jurul cetății/ și ia locul apei” (lumină arhaică)

În spaţiul abstract al poemului (care „ia forma trupului tău”) Nicolae Tăicuţu experimentează formula postmodernă a „poeziei în poezie”, încercând să se detaşeze de uzura rotiţelor dinţate ale comunicării (cuvintele, care „au fost totdeauna/ cu un pas înaintea mea” - dincolo de tăcere), „traducându-le” (precum Nichita Stănescu necu-vintele) în „stări”: „Doamne, câte gări/ mi-ai hărăzit să am!/ și toate întru poezie...// vin oamenii/ și pleacă/ în/din gări// poemele mele/ i-ajută să coboare/ i-ajută să urce/ și discrete/ m-ascund privirii lor…” (gările Domnului). Şi, tot ca la Nichita, poemul se dăruieşte:  „privindu-mă/ în oglinda cerului/ dintr-o pornire narcisiacă/ îmi ofer chi-pul/ poem simplu/ precum/ m-aș dărui prietenei/ crenguță de cireș/ înflorită/ în zi de iarnă” (poem simplu).

Astfel, poemul devine cosubstanţial cu lumea, pătrunde în fisurile dintre oa-meni, fiinţe şi lucruri („pe bordura străzii/ vrabia îmi poartă versul săltăreț/ aparent grăbit - vrabia), se copilăreşte cu „joaca jocului” („într-un prepeleac pe cerul câmpiei/ uitat peste iarnă la bostănărie/ vrea să urce poemul (...) eu nu mai aveam cum să-l ajut - / eram deja în prepeleac”) sau, spate în spate cu poetul, participă la o „transcriere” reciprocă: „pe aceeași piatră de hotar/ eram eu și poemul/ spate în spate/ și-amândoi / dictam complementar/ întru transcriere/ pe coala îngălbenită a serii/ același text” (acelaşi text)

Această irealitate duală are forţa esenţelor existenţiale şi neliniştea întrebărilor nerostite: „spre dimineață/ legănați în balansul zorilor/ au dispărut/ și salcia/ și bolo-vanul de gresie/ și bătrânul poet/ acum/ câmpie-i de jur-împrejur/ numai câmpie” (a venit timpul), ea fiind alcătuită din „părţi din chipul şi sufletul” poetului, „mici frag-mente armonios îmbinate într-un puzzle” (motto)

Mai există, în subsidiar, încă un „fir  roşu” al demersului liric, unul subtil, supus, cum spunea cineva „legilor fizicii cuantice a Domnului”. Este trecerea către un loc mereu „prea departe” şi mereu rămas în urmă, în altă vârstă, „până la acea margine de sat/ marcată pe orizont/ de cumpenele fântânilor”, un loc secret al iluziilor şi amin-tirilor. Metamorfozele timpului, de la imaginea şarpelui casei din copilărie (un subs-tituient al marelui Uroboros), la „ţinutul arhaic” din care poetul se desprinde „frunză cu frunză/ spin cu spin”, în zborul de aramă al toamnei, şi până la paşii de pe caldarâm, invocaţi în poemul din foişorul verde, un metronom măsoară, în surdină, ritmurile interioare: „un vers/ cade într-un alt vers/ și-acesta din urmă/ într-un altul cade” (tot o cădere e); „saltul acela mic de vrabie/ multiplicat de o mie de ori/ de la o șină la alta/ totul delimitat strict/ de ecartamentul șinelor paralele” (peroane); „peste noapte/ - nu se știe ce le-a venit -/ mașinăria ceasului din vechiul turn/ precum și carcasa/ s-au dezmembrat/ și-au invadat localitatea”(a venit timpul) etc.

Dar ce este timpul? Poate mărul imaginar din acest poem: „la o vorbă/ la um-bră sub un pom/ eram câțiva prieteni/ când un măr/ da să cadă între noi din pomul ca-re nu era măr// până la urmă, fructul/ și-a luat inima-n dinți/ și a trecut printre noi/ când măr galben-auriu/ când măr roșu, rotitor (...)/ o aromă de măr copt/ a rămas în discuție/ totuși” (aromă de măr). Sau, poate, şoapta ironică a lui Nicolai T, spusă la ureche bătrânei cu coasa: „Timpul sunt eu!”

Lucian Mănăilescu

POEME

Nicolai Tăicuţu

ploaie cu soare

în tăcere

a fost fătați puii de iepure

instantaneu

ploaia cu soare

le-a indus îndoiala

în osul neformat/ cartilaginos

nu peste mult timp

frica

le-a dezlipit pleoapa

și li s-a arătat

în privire

în toată splendoarea sa

ritual

și pentru că

ploile nu aveau de gând să mai vină

bătrânul învățător a modelat un omuleț

din pământ gălbui

înmuiat cu salivă

- înainte de a trimite scuipatul în țărână

cruce a făcut

și iertare și-a cerut

pentru fapta sa nesăbuită

ce urma să o facă -

rugăciune se făcea pentru ploaie

în procesiunea caloianului dus acum

cu preot și dascăl, cu cântărețe și copii

la izvorul secat din josul câmpiei

ușor buimac, eu am rămas de convoi

la marginea satului am rămas

întru aceeași rugăciune

să desenez în praful drumului

c-o nuielușă uscată de salcâm

caloianul meu

și mulți/ mulți nori de ploaie

gările Domnului

Doamne, câte gări

mi-ai hărăzit să am!

și toate întru poezie...

vin oamenii

și pleacă

în/ din gări

poemele mele

i-ajută să coboare

i-ajută să urce

și discrete

m-ascund privirii lor…

           

mulțumesc!

poem simplu

privindu-mă

în oglinda cerului

dintr-o pornire narcisiacă

îmi ofer chipul

poem simplu

precum

m-aș dărui prietenei

crenguță de cireș

înflorită

în zi de iarnă

admirație

o umbră se desprinde

din copacul dat uitării

la-ntretăiere de drumuri

și umbra, nu e altceva

decât mâna mea în dezmierdare

peste părul bălai al dimineții

o altă umbră se desprinde

și încă una, rar, numai una câte una

din același veșnic copac

le admir

și mă simt răsfățatul Domnului

că mi se dau atâtea mâini

pentru câtă dezmierdare

vreau să fac începutului de zi

zâmbet

învelit

într-un bulgăre de ceață

e-acest poem

l-am migălit ore în șir -

din clipele pure ale dimineții și

pe scoarța orelor de peste zi -

seara, am constatat că

am modelat un zâmbet:

propriul meu zâmbet

același text

ne-am așezat

pe-aceeași piatră de hotar

eu și poemul

spate în spate -

eu aveam satul

în coada ochiului stâng

poemul avea satul

în coada ochiului drept

în rest fiecare aveam

zarea bărăganului

prinsă de cer

prin plopii drumurilor

prin salcâmii fântânilor

pe aceeași piatră de hotar

eram eu și poemul

spate în spate

și-amândoi

dictam complementar

întru transcriere

pe coala îngălbenită a serii

același text

din foișorul de verde

pe strada foișorului meu de verde

trece un om șchiop -

nu văd, dar aud

cum trece omul șchiop

deducția vine

după pocnetul pașilor pe caldarâm:

unul tare/ celălalt moale

pe strada foișorului meu de verde

s-ar putea să treacă

nu omul șchiop, ci

omul încălțat cu un singur pantof

nu văd, dar aud

pocnetul pașilor pe caldarâm:

unul tare/ celălalt moale

la un moment dat

foișorul de verde

se rotește de trei ori

și se deschide spre strada

pe care trece un om

îl văd, dar nu îl aud

cum trece   

…și eu eram acela

la dus - șchiopătând ușor cu dreptul

la-ntors – desculț fiind pe stângul

între râmnice

pe valea sărată e iarnă.

peste praful de sare zăpadă nu e.

                           

e un frig suportabil.

poetul, din naștere desculț, simte

aspra neadormire a sării

tălpile-i sunt iritate la trecere

prin anotimpul înnoirii semnului de capăt

când peste sare zăpadă nu e

să se topească-n dragoste

aici, pe valea sărată

între râmnice

spre neuitare

dimineața aceasta a presărat

fire de iarbă crudă/ otavă

în sufletul meu -

autobuzul gri, prăfuit

a uitat să mai vină

așa că

până la acea margine de sat

marcată pe orizont

de cumpenele fântânilor

voi merge pe jos

și desculț/ neapărat

peroane

1.

dintr-un boschet

adiacent peronului prim al gării

de pe treapta din beton fisurată

care nu mai urcă pe nimeni, nicăieri

o femeie-și poartă

fumul de țigară

de-a lungul unei nuiele uscate

de sprijin

de apărat de câini maidanezi

de apărat de duhuri rele

fără noduri

șlefuită de atâta purtare-n

descântec de clar de lună

2.

o altă tânără se grăbește și ocupă

cu de la sine putere

jumătate din peronul al doilea al gării

: are în prelungirea brațelor

: are în prelungirea degetelor

ostentativ arătat soarelui jilav

prunc firav

întors de la țâță

3.

de-a lungul liniilor

de la peronul al treilea al gării încolo

viața e scurtă

 viața e frumoasă

ca și cum el

s-ar numi simplu vasile

și celălalt, din umbra sa, gheorghe

ca și cum el

s-ar numi simplu gheorghe

și celălalt, din umbra sa, vasile

egal/ indiferent și egal

precum saltul acela mic de vrabie

multiplicat de o mie de ori

de la o șină la alta

de la vasile la gheorghe

de la gheorghe la vasile

totul delimitat strict

de ecartamentul șinelor paralele

a venit timpul

deunăzi, spre seară

a sosit acasă bătrânul poet

s-a așezat sub salcia pletoasă

pe bolovanul de gresie

rotunjit de vremuri

de pe malul crovului-lac

în privirea sa dusă departe

crovul și-a pierdut apa treptat

vegetația de baltă și păsările și peștii

au dispărut odată cu apa

spre dimineață

legănați în balansul zorilor

au dispărut

și salcia

și bolovanul de gresie

și bătrânul poet

acum

câmpie-i de jur-împrejur

numai câmpie

de ieri

venise timpul

ca în câmpie la mine

între doi plopi bătrâni

de pe malurile arhaice

a două brațe de râu

să mă poarte

asinul zilei de ieri

la un cort format din

trei bețe și o rogojină

să mă privesc

cum dorm

gingaș, la umbră

alături de șarpele

cu care am împărțit

frățește laptele dulce

din strachină

o înscenare

am tăiat în carne vie

vânjos am cosit iarba...

sadic chiar, lipit 

cu obrazul de tăişul coasei

cu care am lovit/ cu care

am iscat aroma fânului 

- rânjet zimţat peste șuierul coasei

s-a coborât -

...şi n-a fost scuipat aseptic să şteargă

dâra de sânge subțire ce

mi se prelingea din creștet

până-n vârful picioarelor

și de aici

în estul grădinii, peste buricul colinei

până-n pârga fructului

de pe ramul sub care stăteam

- fără punct de sprijin

pe tăișul sclipitor de răsărit

ambiguu fusese

această înscenare -

aromă de măr

la o vorbă/

la umbră sub un pom

eram câțiva prieteni

când un măr

da să cadă între noi

din pomul care nu era măr

până la urmă, fructul

și-a luat inima-n dinți

și a trecut printre noi

când măr galben-auriu

când măr roșu, rotitor

într-o plutire a trecut

ne-a captat atenția

(privirea doar)

și dus a fost apoi

o aromă de măr copt

a rămas în discuție

totuși

cuter

am acceptat propunerea prietenului f m ciocea

să construim un cuter

și să plecăm în vecinătatea lumii strepezite

nu știu ce este acela un cuter

dar ce importanță are când

prietenia noastră se bazează

pe marinăria lui în ape largi

printre fâșii înguste de pământ

și pe navigatul meu în lanul de grâu

vălurit peste multul uscat

simpla cădere

rareori, eu, poetul

mă-mpiedic de linia orizontului

și cad pe brânci în câmpie

de fiecare dată, cu fața

spre mijlocul câmpiei cad -

 și de fiecare dată

în câmpia română

între două râuri cad

între ialomița și buzău/

între mostiștea și ialomița

spre  ușoara mea vălurire

pe panta imperceptibilă

ce duce spre sud-est

la dunăre

inadvertență

după ceaiul de dimineață

câmpia a dat tonul la cântec

la mine-n grădină

a dat tonul

e un cântec vioi

e un cântec de mai

prin care eu trec

la braț cu vârsta a treia

și tac

lumină arhaică

podul cetății s-a înțepenit/

s-a împietrit

- nu se mai ridică

nu se mai coboară -

porțile-au rămas întredeschise

lumina puțină se strecoară

în șanțul circular din jurul cetății

și ia locul apei

umbra

de peste zi-lumină/

de peste noapte-nluminată

mi-e turn de veghe

ochii

am închis ochii

simplu

fără preambul/ fără rugăciune

pentru c-așa mi-a venit mie

și, deodată, am văzut

că ochii nu mai erau ai mei

                           

… am văzut/ totuși…

mi se întâmpla asta

după ce am privit mult/ foarte mult timp

panoplia cu fotografiile părinților mei

atârnate

ca pe sfoara de înșirat tutun

…întâmplător, la o margine de panoplie

atârnau ochii mei adevărați

vânați/ înșirați și puși la uscat…

ceva mai târziu

/ ieșisem să iau aer/

într-o altă lume ieșisem/

am văzut cu ochii mei falși

cum ochii mei adevărați

zburdau pe imaș

în grija părinților          

la capăt de alee

a fi sau a nu fi

repetă obsesiv bătrâna

replica shakespeariană

pe drum încet 

spre banca unde o așteaptă

bătrânul ei soț -

în timp ce

înghețata roz

din cornetul crem

se topește

și se prelinge dulce

printre degetele-i

tremurânde

doar presupunere

privitul în oglindă este însoțit

de o emoție rece –

întotdeauna uiți

de ce ai vrut să te vezi -

asta, îți spui, ca să nu crezi

că frica de moarte

te-a împins

revenire

e un fel de a spune, prietene:

mă duc să mai aduc o găleată de apă

mă duc la gară poate vine vreun prieten… 

e scurtă viața:

mă duc să mai trăiesc puțin

acum când în comunitatea noastră

un mort s-a întors de la groapă

cu veselie mare/ cu coșurile pline

de colaci/ de prescuri/ de fructe și

cu sticla de vin roșu

s-a întors

păi, vezi, amice!

mă duc să mai trăiesc/

puțin mai mult

acum

când mi se strigă:

atenție! c᾽est la vie

toujoure parshiv.....ăăăăă!

        

e doar un parastas dansant!

despre clipa de-așteptare

clipa de așteptare

e cea mai lungă

repet:

clipa de așteptare

e cea mai lungă

e șuie și lungă

pentru că se întinde

ca o cățea leșinată

pe trotuar

pe malul apei

pe peron în gară

sau în stația de tramvai

pe prag

în fața liftului...

acolo unde știu că

te-am mai întâlnit

totuși

nici mai mult

nici mai puțin

 mi se vrea moartea!

(mi se sugerează numai …totuși) -

mi se dă pe la nas

c-un vârf de salcie uscată

mi se suflă aer rece

de sub priviri reci /

bruscat sunt/ împins pe noroi lunecos

spre buza gropii…

fără să se vadă că

în această a doua parte

a unei zile calde

de sfârșit de octombrie

din floare-n floare de trandafir

un fluture alb traversează grădina

cu mine în spate  

poarta răzleață

acea poartă a rămas închisă

chiar dacă

de o parte și de alta

demult nu mai avea gard

și-au zis rarii trecători:

oricum satul e dezafectat

ce rost mai are?

fără ca niciunul să știe că

acea cheie ruginită

se află încă

pe masa de scris a poetului   

nod la batistă

să nu se uite - acesta a fost

inițial, scopul nodului -

din cufăr a scos bătrâna

batista cu nod – o privește

și, parcă ea a făcut nodul

oare de ce?

o arată bătrânului soț - acesta

o întoarce pe toate fețele

și, parcă el a făcut nodul, își spune

oare de ce?

o înapoiază… și fără niciun ritual anume

(la ce bun, aici, rugăciunile?!)

amândoi, doi mimi pe scenă,dau din cap

a pagubă