REVISTA REVISTELOR LITERARE

RĂSFOIRI

PORTAL – MĂIASTRA

Anul XIV, Nr. 1 (54)/2018

F Corespondență din New York

Criticului şi colecţionarul de artă Stephan Benedict, stabilit la New York, în Queens, a trimis, pentru publicare, un material semnat de sculptorul Constantin Anto-novici (un apropiat al său), în care Antonovici, ucenic al genialului artist român, evocă (în anul 1985) felul în care l-a cunoscut pe Brâncuși, în atelierul lui din 11 Rue Im-passe Ronsin, Paris XV:

„Brâncuși avea patru ateliere conectate între ele prin uși. În încăperea cea mai mică, am remarcat instrumente de lucru peste tot. Pe unul din pereți erau suspendate prin cuie lungi câteva fierăstraie de tăiat lemnul și câteva fierăstraie de tăiat metalul. De-a lungul peretelui exista o masă lungă pe care erau stocate diverse ustensile pentru sculpturile în lemn, în piatră și în metal. Existau, de asemenea și unelte de lucru elec-trice. Într-un colț al încăperii era forja lui, cu uneltele necesare acestui proces.

Mai târziu, am văzut cum își executa Brâncuși propriile lui unelte și m-a învățat cum să le fac și eu. Uneltele mele făcute dupa direcțiile date de Brâncuși, erau mult mai durabile decât cele cumpărate pe căi comerciale și erau încă bune, multe decade după ce fuseseră fabricate, în timp ce cele pe care le cumpărasem, se stricau foarte repede.

Când am părăsit atelierul în acea zi, Brâncuși mi-a palmat iarăși o bancnotă de o mie de franci și mi-a mai dat și o sticlă de vin. Brâncuși a fost un mare amator de vi-nuri, putând să bea o mare cantitate. În pofida acestui lucru nimeni nu putea să con-firme că l-ar fi văzut vreodată beat. În tinerețea lui de la Paris, prietenii de la parti-urile lui de băutură erau Modigliani, Picasso, Matisse, Leger, Utrillo, dar nimeni dintre aceștia nu-i puteau face față. (...)

Cât despre severitatea operelor lui Brâncuși și a execuției lor, vă voi da câteva exemple și explicații. El se concentra la fel de mult pe finalizarea lucrărilor lui, ca și pe execuția lor. Compoziția și execuția unei lucrări aveau, în mintea lui, o importanță ega-lă. Era o plăcere specială pentru mine să pot să-l urmăresc lucrând ore întregi pentru a perfecționa o linie dreptă, sau una curbă. El lucra zile întregi la detalii pe care alți sculptori le-ar fi terminat în câteva ore...”

F Poetul, eseistul şi muzicologul Dan Anghelescu, se dovedeşte, încă o dată, un cultivator rar al „mirabilei seminţe” lirice, cu rădăcini în profunzimile izvoarelor subterane:  „...la timpuri de ape şi înnoptare/ a sensurilor/...umbra imensă a/ lumii/ din noi/ e întoarcere/ rotire/ aproximaţie/... dansul lui Shiva.../ ar fi spus Heisenberg.../ şi ziua cea de astăzi/ e şi cea de ieri/ şi va fi cea de mâine/...mari înserări/ suntem.../ mari înserări/...oricine ai fi/ pasăre/ iarmaroc/ pom înflorit/ clopot sub nebunia albă a lunii/... porţi o înserare... (...)/ ...patrii imaculate Fiinţa şi Nefiinţa .../nepieritoare/ întregi/ ne-clintite/ şi fără de capăt/... într-un/ deasupra/ al tuturor cuvintelor.../ Parmenide/ îşi... rescrie /Poemul.../ mai poţi spera în uimirea/ de sine/...sfântă noapte a preaferi-ciţilor lumii.../ hic sunt leones.../ pentru o unică singurătate/ fie şi numai un/ gând ţi-ar ajunge.../ ...no place of grace/ no time/ to rejoice... (Inefabila povară)

F Sub titlul „Înapoi la Maiorescu”, Iulian Chivu se apleacă asupra cărţilor dedicate ilustrului ardelean de regretatul universitar ieşean Petru Ursache – „nume de marcă mai întâi în etnologia românească, atunci când publica, în 1996, la Editura Insti-tutului European Titu Maiorescu, O cercetare critică, dar și în 1987, când publica, la Ed. Junimea, Titu Maiorescu esteticianul, studiu hermeneutic.”

„Autorul studiului hermeneutic - scrie Iulian Chivu -  evită orice tenta-ție apologetică și urmează cu abilitate apodictica maioresciană până la amănunt, așa în-cât are toate argumentele să observe că, în diacronia ideilor estetice ale secolului al XX-lea, «cugetarea» critică îi poartă însemnele. Însă «adevărata carte despre Maiores-cu se va scrie după apariția seriei de Opere, de Jurnal și Epistole, după ce vor dispărea prejudecățile privind omul și scriitorul ori înțelegerile simpliste care au dus la imagini voit ori nevoit caricaturale.

«Atunci personalitatea marelui critic ar putea fi privită în dimensiunea ei reală» (p.299), preconizează Petru Ursache, din perspectiva unei istorii a gândirii estetice ro-mânești, probând peste timp, așa cum se cuvine, istoricitatea și recurența multora din-tre ideile maioresciene.”

BUCUREŞTIUL LITERAR ŞI ARTISTIC

Anul VIII, nr. 3 (78), martie 2018

F Revista publică un eseu al Lui Mircea Eli-ade, definitoriu pentru spaţiul cultural românesc (Ca-racteristicile fundamentale ale culturii române), din care cităm: „Mănăstirile româneşti se disting prin stilul propriu, sinteză reuşită între stilul bizantin şi gotic. O inovaţie specifică este prezenţa frescelor pe pereţii ex-teriori ai mănăstirilor. Aceste fresce dau un suflu de viaţă extraordinară monumentelor religioase, o «ani-maţie» fără egal; există o armonie între culorile vii ale pădurilor şi grădinilor şi nuanţele solemne ale vechilor picturi. (...)

Deoarece invadatorii l-au împiedicat să creeze în piatră, poporul român a creat în lemn, în argint şi în ţesuturi, cu toată forţa de care era capabil. Geniul său artistic a găsit infinite posibilităţi de manifestare în ar-tele minore. Imaginile, broderiile, argintăria, lucrările în metal făcute de români sunt considerate printre cele mai bune de acest fel. Acest geniu artistic înnăscut în popor se manifestă chiar şi în cele mai mici detalii ale vieţii cotidiene.

Veşmintele, uneltele, decorarea casei săteşti, scoarţele, ornamentaţia stîlpilor şi grinzilor, totul este creat cu un talent inimitabil, expresie a unei puternice personalităţi şi a unei imaginaţii fără limite. Tezaurul artistic al poporului român este un lucru viu; ţăranul se sileşte să înfrumuseţeze şi să facă tot mai armonios mediul în care trăieşte, transformând în operă de artă tot ceea ce atinge, mişcat de o pură necesitate interioară, de o exigenţă a instinctului său (...).

Producţiile populare româneşti nu sunt stereotipe. Creaţia continuă, adică ope-ra, odată creată, nu se desparte de izvorul de inspiraţie, nu se fixează, niciodată nu este destul de perfectă. Putem descoperi în această modalitate a creaţiei populare româneşti un sens mai profund, o semnificaţie bogată în valori metafizice: fiinţa umană niciodată nu poate crea o operă perfectă deoarece perfecţiunea aparţine numai lui Dumnezeu; în consecinţă, fiecare trebuie să continue creaţia celuilalt, pentru că opera de artă nu este un «lucru mort», un simplu obiect inert, ci un organism care trebuie să se alimenteze fără încetare din geniul fiinţelor umane (...)

În rezumat, cultura românească este una dintre cele mai organice şi substanţiale cunoscute în Europa. Şi este uşor de înţeles de ce dacă ne gîndim că poporul român se compune în marea lui majoritate din ţărani şi că a păstrat pînă acum o civilizaţie rurală arhaică, dispărută astăzi în ţările cu o structură urbană avansată. Arhaismul acestei ci-vilizaţii prin continuitatea de rasă şi de teritoriu care exista între getodaci şi romani.

Noi trăim, istoriceşte, o conjunctură foarte gravă: alfabetismul. Ceasul, deci, cînd ultimele rezistenţe ale stilului de cultură rurală (autentic românească) încep să ca-dă - pentru a lăsa libertate semidoctismului. 

Nu ne mai putem întoarce înapoi. Suntem deja angajaţi în această colosală pre-facere socială, din rurali în semidocţi, din cultură în intelectualitate titrată. Oricît am regreta, nu ne mai putem întoarce la organica cultură rurală; şi nu mai putem pentru că între ea şi noi a intervenit alfabetul, acest Breviar al Revoluţiei Franceze, care păs-trează în gestul său toate trecerea de la interiorizare (Bizanţul rural) la exteriorizare (Occidentul burghez)”

F Câteva poezii „depun mărturie” despre două antologii emblematice de ver-suri, stând sub semnul Unirii spiritualităţii româneşti: Târgovişte - Chişinău – Cer-năuţi. O triadă a liricii româneşti - Antologie de poezie (Vasile Bâcu: Poetul şi Bu-covina - Lui Mihai Eminescu: „În drumul Său prin Veşnica Lumină/ Poetul, rătăcit prin constelaţii,/ Revine-acasă-n dulcea Bucovină,/ Purtat de-un dor nestăpânit prin spaţii./ El ar putea Acolo să rămână,/ Luceafăr-călăuză, demiurgic,/ Dar dorul sfânt de dulcea Bucovină,/ Mereu îl poartă-n ritual liturgic./ Nu-l căutaţi pe străzile bătrâne,/ El vine-n blând colind pe la ferestre,/ Cuvântul Lui prin veacuri ne rămâne/ Cea mai bogată şi frumoasă zestre./ În drumul său prin Veşnica Lumină/ Poetul trist se plimbă printre ste-le,/ Dar versul Lui prin inimile noastre/ Ca un ecou colindă-n Bucovina.”)

Banatul în memoria clipei - Almanah panoramic al liricii româneşti (Vasko Popa – Vârşeţul din poveste: „În eventualitatea că marea se va reîntoarce/ Oamenii mai întâi au construit oraşul/ Acolo la poalele Dealului/ Pe urmă au zigurat casele/ Pe aci prin câmpia/ Botezată cruciş/ Banat/ Aci pământul este bun ca mâncarea/ Aci au înflorit meseriile/ S-au înnălţat primele furnale/ În care a dat în pârgă fierul/ Aerul este potrivit aici/ Pentru zborul planoarelor cereşti/ Şi al gândurilor terestre/ Toţi localnicii aicea sunt copii de ban/ Dar din aceasta nu fac vreun caz” (În româneşte de Ioan Baba)

ACTUALITATEA LITERARĂ

Nr. 79, anul IX. februari 2018

F Editorialul lui Nicolae Silade (Des-pre politică, religie şi literatură) are, ca de obicei, transparenţa adevărurilor neconvenabi-le: „Prin 1990, când încă mai credeam că liber-tatea dobândită ne va conduce pe drumul cel bun, mâncam politică pe pâine în fiecare zi. Pâ-nă când, la un moment dat, un om simplu ne-a întrerupt din niște discuții aprinse, trezindu-ne cumva la realitate. «Măi, proștilor, ne-a zis el, politica nu se face aici, se face la Washington și la Kremlin» (...). 

Cât despre religie, câtă vreme este ea în-săși în schimbare, nu prea cred că poate schim-ba ceva. Mai mult decât atât, asistăm, se pare, la o înțelegere de taină între politică și religie, astfel încât populația din ce în ce mai numeroa-să să poată fi ținută sub control, dacă nu de-a dreptul controlată, cum se întâmplă pe rețelele de socializare, în spatele cărora ai fi naiv să crezi că nu se află cineva cu alte interese decât ale tale. În această situație, aparent fără ieșire, cred că trebuie să ne mulțumim cu micile libertăți câștigate, să ni le apărăm pe cât posibil și să ne refugiem cu totul în lite-ratură, convinși că mai există atâta credință în cuvânt încât Cuvântul să poată schimba ceva. Și apoi, cum zice înțeleptul, dacă vrei să schimbi ceva, schimbă-te mai întâi pe tine însuți! Altfel, chiar dacă sunt monarhist, nu-mi rămâne decât să zic și eu, cum spu-nea cândva unul dintre puținii mei prieteni: «Îi bag în mă-sa pe toți și mă declar re-publică».”

F Tot Nicolae Silade semnează poemul în proză Ars poetica: „vezi tu poezia e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către un bărbat care n-a mai văzut în viața lui o femeie e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către o altă femeie în căutarea ide-alului feminin e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către un travestit e ca mân-gâierea unui trup gol de femeie de către un gay retardat poezia e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către imberbul care își imaginează un trup gol de femeie e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către impotentul care de mult a uitat cum arată un trup gol de femeie e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către propriul ei fiu de către propriul ei tată e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către propriul ei frate poezia e ca dragostea dintre un bărbat și o femeie e ca preludiul ca orgasmul ca somnul de după nu contează ce simți tu nu contează ce simte ea important e ceea ce rămâne din aceste simțiri importantă e filozofia mângâierii religia ei mântuirea poezia e ca miracolul nașterii unui trup gol de femeie dintr-un trup de femeie care n-a cunos-cut niciodată bărbat” – Superb!

F Câteva secvenţe din interviul realizat de Titus Crişciu cu criticul de artă Paul Şuşară: „...dacă civilizaţia europeană, iudeo-creştină, va fi dizlocată, şi sunt mari

şanse ca lucrul acesta să se întâmple, pentru că bătrâna Europă şi-a pierdut vitalitatea - a se vedea introducerea în Parlamentul suedez a unui proiect pentru legalizarea in-cestului şi a necrofiliei -, dacă asaltul asupra familiei ca nucleu, ca formă constitutivă a existenţei umane, va reuși până la capăt, dacă va triumfa și ideologizarea naturii, cum ar fi apartenenţa la unul dintre genuri, la unul dintre sexe, dacă noțiunile de bărbat și femeie vor migra dinspre determinismul biologic înspre opțiunea culturală, cartea va deveni ea însăși un mutant ideologic, fără nicio legătură cu civilizația pe care o știm și o ilustrăm noi acum. În clipa în care am ajuns să contestăm adevărurile fundamentale, adevărurile acestea simple, care nu au nevoie de nici o demonstraţie, e clar că ceva se întâmplă cu noi. Și implicit cu cartea...”

F Învăţat cu vrăbiile lui Virgil Diaconu, îmi place să cred în jocurile lor gureşe de-a istoria: „ În ultima vreme,/poezia nu se mai ia la trântă cu mistreţii din Guvern/ şi nu îşi mai face publice zilele negre./ În ultima vreme,/ poezia nu mai este adusă nici de fustele colorate/ale dimineţii grăbite să mă întâmpine,/ nici de cearta vrăbiilor. Și nici chiar de prinţesa/ care trece cu cireşe la urechi prin copilăria mea./ Nici chiar de ea./ În ultima vreme, poezia nu mai iese în stradă/ cu pancarte și revendicări./ Guvernul a scos din nou jandarmii în Piața Libertății/ și ne-a închis gura./ Eu locuiesc în țara în care poeții cântă cu gura închisă,/ în Absurdistan locuiesc./ Tricolorul meu este scris noap-tea,/ în Piața Victoriei, de luminile celularelor/ aprinse de tinerii demonstranți./ Acesta este tricolorul! #rezist!/ Eu sunt poetul urgisitei spiţe,/ silabisind lumina care m-a ră-pus!/ Ia tu glonţul acesta, prietene,/ poate îţi va fi de folos într-o zi./ Ia-l tu!  (Glonțul)

F Loredana Florentina Dalian, poetă epică şi prozatoare lirică (o aiurită, cu alte cuvinte) ne povesteşte o statuie de copilărie interioară, minţită cu lacrimi de cio-colată amăruie: „Odată un sculptor mi-a dedicat/ o domnişoară - nu râde! -/ o dom-nişoară care se numea Nimeni/ pentru că nevastă-sa, geloasă,/ l-a întrebat: cine mai e şi fâţa asta?/ El, săracu’/ a vrut doar s-o imite pe/ domnişoara Pogany/ dar fiindcă ne-vastă-sa ar fi zis/ tot o fâţă şi asta/ i-a explicat:/ Aceasta se numeşte domnişoara Ni-meni./ Și-aşa a rămas. (Domnişoara Nimeni)

CAFENEAUA LITERARĂ

Anul XV, nr. 2 (180) – februarie 2018

F Unul dintre cei mai importanţi şi serioşi cri-tici ai literaturii române, Theodor Codreanu, într-un incitant „dialog” cu Virgil Diaconu, spunea, printre al-tele: „(Marea poezie) este peste mode şi timp, e trans-modernă, adică esenţialmente modernă cu adevărat. Ţinta ei nu este cantitatea textualistă, ci calitatea on-tologică şi estetică. Distincţia aceasta, în domeniul ci-vilizaţiei şi culturii, a făcut-o, la vremea lui, René Guénon. Optzeciştii cu adevărat talentaţi şi-au depăşit condiţia, făcând saltul în domnia calităţii. (...)

România nu a câştigat libertatea după „Revo-luţiune”, ci doar un simulacru de libertate pe care pse-udo-elitele la modă o cultivă cu iresponsabilă beţie de cuvinte antinaţională. În locul esteticii maioresciene şi lovinesciene, s-a ivit aşa-numita est-etică, ideologie lipsită chiar de etica de la care se revendică. Dar ce este mai grav e că în toiul acestor dispute sterile, simptom al trădării cărturarilor, cum o numea Julien Benda în 1929, se neglijează valorile autentice care nu lipsesc astăzi, dar care sunt ocultate sub pavăza listelor negre sau, la antipod, a celor „luminoase” ale intereselor de grup.”

Cât adevăr se află în această nuanţare? Mă întreb, retoric, dacă Mihai Eminescu ar concura pentru premiul ce-i poartă numele, ce şanse ar avea să îl obţină? Mi-e teamă că... niciuna!

F Tot mai prezentă în spaţiul litic autohton, poeta Gela Enea reuşeşte să-şi esenţializeze „discursul”, păstrând, în acelaşi timp, vibraţia acelui departe şi descuţ anotimp, numit copilărie: „și voi trăi într-o zi bucuria de a mă afla lângă tine/ gustul acelei dimineți când nu mai am nimic de făcut/ nimic de spus tu o să mă vezi cu alți ochi/ mâinile care deopotrivă au mângâiat și au lovit/ mâinile/ nu vor mai fi grinzi de susținere pentru case plutitoare/ voi trăi într-o zi bucuria de a părea atât de subțire/ încât să-ți trec prin cercurile respirației/ desăvârșită acrobație a supunerii/ aerul va curge dintre stativele cu hărți/ în formă de patrie/ eu o să mă așez pe jos nemișcată/ până îmi vor da frunze/ până mă vor paște turme de erbivore cu clopoței la gât.” (acest fel de dragoste)