HRISTOS A ÎNVIAT !

PREOT Paul Iulius Negoiţă

SĂNĂTATEA SUFLETULUI

Este Săptămâna mare. Paștele se apropie. Ritmul vieții cotidiene ne este domolit de sărbătorile religioase. Ne rămâne ceva timp pentru introspecție, privim mai mult spre noi înșine. Recunoaștem sau nu, viața fără credință nu este posibilă. Intensitatea sentimentului re-ligios diferă, dar există în fiecare. Dumnezeu ne-a dat minunatul dar al libertății. De aceea, acțiunile și trăirile noastre sunt atât de diverse. Suntem unici, irepetabili, iar credința ne potențează trăirea acestor realități.

Deși există păreri care spun că religia dezbină, în fapt sărbătorile religioase ne apropie. Nici în vreme de război, atunci când combatanții erau de confesiuni dife-rite, respectul pentru momentele sacre nu era călcat cu cizmele.

La ceas de sărbătoare stăm umăr la umăr în familie, în mulțime, la ceremonii, ne hrănim dintr-o masă comună, ne împăcăm cu cei cu care ne-am vrăjmășit și ne bu-curăm să ne privim și să ne întâlnim, mai mult decât oricând. Credința din noi ne de-termină să facem astfel. Au fost, în istorie, epoci complicate. Unele și-au propus îngro-parea oricărei forme de manifestare religioasă, încercând să creeze ritualuri laice, care să le substituie. Rezultatul: un eșec! Sentimentul religios nu a putut fi îngropat. Răsare și crește chiar și acolo unde pare a fi definitiv adormit. De ce? Pentru că omul are trup și suflet. Pentru că sufletului îi este dor de o mână divină care să-l încălzească. Pentru că trupul fără suflet intră în putrefacție.

Sensul superior al existenței noastre este dat de trăirile religioase pe care le avem. E trist să fii fără de Dumnezeu. Un ateu mort este un om gătit la patru ace, care nu are unde să meargă, spunea cândva, cineva. De aceea, până în ultimul moment, fi-ecare dintre noi are o șansă. Te poți rătăci, îți poți imagina că te lupți și Îi strici pacea lui Dumnezeu dar, în cele din urmă, tot un text din Biblie te va însoți, tot speranța că dincolo de negrul gropii mai există ceva te încurajează și căutăm, cu ochi fierbinți în suferință, alinarea din partea unui slujitor al Domnului.

Ne întrebăm de ce umanitatea este atacată de boală, sub diversele ei forme, deși medicina avansează mai repede ca niciodată. Omul bolnav caută vindecarea, caută alți oameni pricepuți să corecteze această anormalitate. Și, uneori, reușește. Bucuria nu este însă deplină fără dorinţa fierbinte de tămăduire sufletească. Psihologii confirmă acest lucru, ne spun că la sănătatea trupului depinde, în mare măsură, sănătatea sufle-tului. Iar cei mai mari medici ai lumii spun că ei nu sunt decât o prelungire a mâinii lui Dumnezeu. Iar legătura intrinsecă dintre sănătatea trupului și cea a sufletului ne-a arătat-o însuși Hristos. Textele Sfinte ne arată că vindecările miraculoase au avut loc sub imperiu credinței și au avut ca finalitate vindecarea sufletului, care l-a redescoperit pe Dumnezeu.

De ce se petrec astfel toate? Pentru că sufletul nostru o cere, pentru că în noi există o lumină pe care nu o putem stinge nicicând. Sub obroc o mai vârâm, dar și aco-lo arde.

Revenind la timpul prin care trecem, Săptămâna Patimilor, adică perioada dintre Duminica Floriilor și cea a Învierii și lecturând textele biblice care se citesc în această vreme, nu este greu de constat cât de mare e drama omului liber care, fie evită să-și asume consecințele libertății, fie lasă puterea deciziei în mâna altora sau a mulți-mii. Este dramatic să nu-ți asumi ceea ce trăiești, să hotărască alții în locul tău, să te lași robit de gloată pentru că, în final, fiecare dintre noi răspundem personal pentru tot ceea ce facem. Chiar și în cazul deciziilor colective, nimeni nu este exonerat să dea socoteală în mod individual. De aceea, Săptămâna Patimilor este mai mult decât un simbol pentru creștini. Nu are doar o relevanță comemorativă, nu se parcurge sub semnul lui s-a întâmplat. Această săptămână e partea din viața noastră. E săptămâna existenței fiecăruia dintre noi. Indeciziile, trădările, frământările, neliniștile și dificul-tățile de a face ceea ce este bine și corect ne macină.

Rememorând evenimentele petrecute acum 2000 de ani, de la Florii la Înviere, nu e greu să ne gândim și la noi, cei care ne bucurăm și ridicăm osanale în momente fericite din viață, iar apoi ne lepădăm și sub freamătul mulțimii, gândurile proprii devin o simplă masă informă, colonizată de interesele altora. De dragul sau sub imperiul anturajului – așa cum își justifică adolescenții viciile -, greșim și facem fapte pe care o minte sănătoasă nu le-ar putea accepta. Devenim lupi pentru semenii noștri. Nici Dumnezeu nu a scăpat din ingratitudinile noastre. Și pe El l-am răstignit. Sigur, vom spune că a fost răstignit de evreii de atunci. Așa este, dar noi am fi făcut o alegere mai altfel? Probabil, tot un hoț precum Barabas am fi scăpat. Reperele morale nu ne plac. Impun o anumită conduită. Este mult mai comod – cel puțin în primă instanță – să alegem răul. Apoi, evident, avem regrete. Credeți că sloganul vrem spitale, nu cate-drale este mai puțin orb decât strigătul mulțimii Ia-l, răstignește-l? În fapt, cu toții ne dorim spitale cât mai bune. Dar lipsa unor standarde din spitale nu este cauzată de construirea catedralelor.

Da, s-ar putea pune întrebarea: de ce unele se construiesc mai bine și mai re-pede decât celelalte? Sau ne-am putea întreba ce ar trebui schimbat ca lucrurile să meargă la fel de bine și acolo și dincolo?! Dar noi, obișnuiți cu lupta de clasă, ne lăsăm duși ușor de nas, crezând că nu este de ajuns soare pentru toți și trebuie vârât doar într-o casă. Pentru a depăși, totuși, absurdul unei polemici, dincolo de evaluările administrative, fără îndoială, bisericile cresc din sufletul nostru.

Ele așa apar, iar noi, cei care suntem permanent între Florii, Vinerea Patimilor și Înviere, avem nevoie de certitudini spirituale, de bucuria sărbătorilor și speranța că huma nu poate înghiți atât de multe trăiri, speranțe, experiențe și gânduri.

POEZII DE PAŞTI

Vasile VOICULESCU

MAGII

Pe urma stelei strălucite ce-a izvorât din infinit

Trei magi, sătui de contemplare, încălecară şi-au pornit…

Ca trei lunateci prinşi de-un farmec, nici nu priviră înapoi,

Ci se-avântară-n largul lumii, naivii, gârbovii eroi.

Deşi din porţile cetăţii un pas afară n-au făcut,

Mergeau acum ca duşi de aripi pe-un drum de-a pururi cunoscut.

Străini, pe ţărmuri neumblate, pe mări, prin codrii şi pustii,

De-a dreptul calea îşi croiră pe urma stelei arginti…

Înfriguraţi, nu se opriră nici chiar când steaua-i părăsi:

Şi nu ştiau unde-au să-ajungă, ştiau atât, ce vor găsi!

În fundul lumii străbătură, apoi încet s-au înturnat,

Prea fericiţi c-au dat prinoase şi că-n sfârşit s-au închinat.

Şi cum li se vărsa din suflet prinosul sfintei bucurii,

Bătrânii magi de-odinioară păreau acum trei copii,

Ce-nsufleţiţi c-a de-o izbândă îşi cred tot visul împlinit

C-au mers pe urma unei stele… ce s-a pierdut în infinit!

Alexandru Vlahuță

SONET

Din nou coboară-Te-ntre noi, Iisuse,

Căci iarăşi turma Ta e rătăcită

Şi iar se-ntinde noaptea cea cumplită

A vechii uri, de Tine-atunci răpuse.

De-abia se mai zăreşte ca prin sită,

A mântuirii stea. Dar cât de sus e!

Se îndepărtează parcă... Cine spuse

Căci stingerea ni-i singura ursită?

O, vino, Iubitorule de oameni,

În sufletul bătrânei lumi să sameni

Din nou credinţa cea nemuritoare...

Cunoaşte-L vom? Pleca-vom fruntea oare

Când întinzându-Şi mâinile amândouă

Asupră-ne, va zice: „Pace vouă!“?

Panait CERNA

IISUS

(fragment)

Ai fost un om şi-ai pătimit ca dânsul…

Un Dumnezeu - cum te credeau părinţii -

Pluteşte-n veci deasupra suferinţii:

El nu ne poate înţelege plânsul.

Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie,

Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt,

Am spune că-i un joc dar jertfă nu e:

El din fiinţa lui nimic n-a rupt.

Dar Tu ai sângerat pe negre căi,

Supt umilinţi ce nu le ştie cerul;

Tu ai gemut când te pătrunse fier,

De-au tremurat şi ucigaşii tăi.

Şi ochii tăi cei blânzi se înnoptară,

Şi gura ta sa-nvineţit de chin,

Şi duhul tău, ce nu putea să moară,

A smuls din trup suspin după suspin.

Un om, un om, prin patimile tale!

Şi, totuşi, cât de sus, lumina mea,

Te-a înălţat răbdarea sfântă-a ta!

De mila ta, la glasul tău de jale,

Să se deştepte morţi de mii de vremi

Şi-adâncul lumii să se înfioare,

Iar Tu, să ai privirea iertătoare,

Un om să fii şi tot să nu blestemi!…

Cum au putut să steie laolaltă

Atâta chin şi-atâta bunătate?

Se rătăceşte mintea şi nu poate

Să te urmeze-n lumea ta înaltă…

Al nostru eşti: al celor slabi şi goi –

Pământ ţi-e trupul şi-n pământ se-ascunde,

Dar umbra ta rămase printre noi

Şi inima-mi te simte orişiunde.

Adrian PĂUNESCU

PSALM DE PAŞTI

Ce bine mi-e a-ţi recunoaşte

Ştergarul alb de in la porţi,

Te-ai pregătit şi tu de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Pe mal de râu mai cântă broaşte

Şi râul cântă-n contraforţi,

Reînviem şi noi de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

A re-nvia, a te mai naşte

E darul crudei tale sorţi,

Să ne privim în ochi de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Asinul ce pe pietre paşte

Te reînvaţă să suporţi,

Şi ani pustii, şi Zi de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Şi vom muri, şi ne vom naşte,

Şi plini de sorţi, şi fără sorţi,

Dar vom avea o Zi de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Mă poţi vedea, te pot cunoaşte,

Cum mă comport, cum te comporţi,

Când prin lumina grea de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Creştine, ca să poţi renaşte,

Deschide crucii orice porţi,

Rectitoreşte-te de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Virgil DIACONU

COROANĂ

Copilăria mea dintre două biserici…

Ea, strecurata printre bătăile de clopot,

ca să-i prindă pe sfinţi chiar în clipa

în care coboară din icoane pe pământ.

O copilărie plină de sfinţi,

o biserică din care, scăpată,

lumina o ia la fugă pe străzi.

Copilăria! O noapte de Paşte,

în care Învierea se împarte tuturor.

Tuturor morţilor şi tuturor viilor…

Învierea!

Copilăria mea dintre două biserici.

Calc pe urmele ei cu prinţesa

de mână. Cu lumina de mână.

Sturzul cântă un lied,

care trebuie să fie sufletul lui Iov,

după ce şi-a pierdut fiii.

Chiar şi toamna trece

prin sufletul meu cu toate cuiburile.

Cu toate vrăbiile pe care Domnul

le îngroapă în ramuri

ca să încolţească la primăvară.

Copilăria, neînvinsa copilărie!

Care cu sabia ei de lemn

scurtează de cap balaurii nopţii.

Care mă ia şi-acum de mână prin crâng:

sunt fluturele, sunt toate culorile

care bat din aripi spre tine.

Sunt albina care bate cu aripa ei

la poarta narciselor.

Copilăria! Care se ascunde seara

în braţele mele.

Care ţipă în somn. Pesemne

coroana de spini i se arată în vis,

coroana de spini începe să se vadă…

Spin cu spin – să se vadă.

Copilăria, care până la Apocalipsă

mai are atât de puţin.

Singurătatea mea urcă în Lună.

Nici nu mai ştiu pe unde

mi-am lăsat, aseară, gândurile.

Să fie ele merele din capul copacului?

Însângeratele mere?

Nici sufletul nu mai ştiu

pe unde l-am pierdut.

Să-l fi uitat la greieri?

Să fie el cântecul sturzului,

după ce şi-a pierdut fiii?

Copilăria, neînvinsa copilărie!

O flacără cu mâinile goale,

în luptă cu întunericul. Cu spinii.

Şi cum taie unul câte unul

capetele întunericului,

ea mă scoate în fiecare dimineaţă

victorios din hăţişurile nopţii.

Din hăţişurile coroanei de spini.

Copilăria, neînvinsa copilărie!

Lică PAVEL

MIORIŢA

Din cavaluri când doinesc ciobanii

Se adună-n hora morţii anii,

Gâjâite cântece de soc

Le aduc la stână nenoroc.

Jeluirea-n turme a pătruns

Mioriţa plânge pe ascuns

Iar ciobanii se crucesc la stele

Când zăresc o nuntă printre ele.

Brazi şi păltinaşi vorbesc în şoaptă,

Prevestind o-ngrozitoare faptă

Vântul poartă vestea-n depărtări:

Trei cavaluri trec în lumânări.

Şi din flăcări cântecul renaşte

Despre trei ciobani în prag de Paşte;

Unul bucuria o aduce

Răstignit de-ortacii lui pe cruce!

Mihaela Aionesei

LA MASĂ NE-AI CHEMAT PE TOŢI

simt cum te apropii

după sunetul ierbii

care sărută

urmele paşilor nevăzuţi

după liniştea sălciilor

neputiincioase

cerul ca o pâine se frânge

de prea multă lumină

în mijlocul lanului

flămânzi rămân

doar cei surzi şi orbi

Lucian MĂNĂILESCU

CRUCIFICARE

Un soare negru sub pleoapa închisă,

în palma stângă o rană, în palma

dreaptă o altă rană strălucind,

şi stoluri de corbi ciugulind întunericul...

Dar n-o să-l recunoască nimeni,

şi iarăşi au să-l aclame în batjocură,

şi iarăşi vor zornăi arginţii în mintea zarafilor,

şi iarăşi Pilat o să se spele pe mâini,

şi iarăşi şi iarăşi îl vor plânge

înebuniţi de speranţă şi teamă.

ZAHEI ORBUL

(In memoriam Vasile Voiculescu)

A sărutat ninsoarea pe botul ei de miel,

pierzându-se în ceaţa uitării, străvezie,

Purtând pe umeri crucea pe care-a dus-o EL

Ca pe-o ispită dulce, în vinerea pustie.

În taină spun irozii că l-au văzut trecând

prin luncile albastre ce mărginesc târziul,

păşind pe val de ape, înveşmântat în gând,

De-a dreapta-i era Tatăl şi-n stânga păşea Fiul.

Mai spun că într-o vreme redată risipirii

se va întoarce-n taină şi obosit la cină

şi ridicându-şi trupul din pulberea iubirii

va cuvânta spre umbre: Veniţi de luaţi lumină!

Miracolul de la Ierusalim

Cea mai grozavă minune din zilele noastre, cu cea mai mare vechime în istoria creştinătăţii, se întâmplă la Mormântul Sfânt de la Ierusalim. An de an, de Paştele Ortodox, focul divin se coboară din cer şi aprinde candelele din biserica în care sunt adăpostite Golgota (micul deal pe care a fost răstignit Iisus) şi „mormântul cel nefo-losit“, unde a fost aşezat trupul mort al lui Iisus, aşa cum scrie în Evanghelie. Sfânta Lumină se aprinde pe Mormânt între orele 12.30-13.30, în timpul Vecerniei Mari. Sfântul Mormânt este controlat încă din noaptea Vinerii Mari, după prohod, de către poliţişti civili necreştini: un arab, un turc şi un reprezentant din partea statului Israel. Apoi se sting toate luminile şi se sigiliează uşa cu două peceţi mari, benzi de pânză albă cu sigilii din miere şi ceară. Gardienii ramân de pază la uşa Mormântului până când se aprinde Sfânta Lumină

Patriarhul Diodorus I, cel care are sfânta misiune de a intra în Mormânt, spune rugăciunile care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor. „Câteodată aştept câteva minute, dar, în mod obişnuit, minunea se întâmplă imediat după ce am spus rugă-ciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsă o lumină nedefinită, cu o tentă albăstrie, dar culoarea se poate schimba şi poate lua multe nuanţe. Nu poate fi descrisă cu cuvinte omeneşti. Lumina răsare din piatră ca ceaţa care se ridică deasupra unui lac, piatra pare fi acoperită de un nor, dar este lumină. Lumina se com-portă diferit în fiecare an. Uneori acoperă doar piatra, alteori luminează tot Mor-mântul, aşa încât oamenii de afară văd Mormântul plin de lumină”, mărturiseşte patriarhul. Miracolul nu se limitează doar la ceea ce se întâmplă în interiorul Mormân-tului. Mulţi credincioşi declară că lumânările pe care le ţin în mână se aprind de la sine. Flacăra albastră poate fi văzută deplasându-se în diferite locuri prin Biserică. Este însoţită de un vuiet. Se manifestă sub forma unor sclipiri alb-albăstrii, ca şi cum milioane de aparate foto ar clipi în acelaşi timp.