Passionaria Stoicescu, depre scriitorii buzoieni

Despre scriitorii buzoieni

CRITICA DE ÎNTÂMPINARE – O CENUŞĂREASĂ 

PE CARE PASSIONARIA STOICESCU O TRANSFORMĂ ÎN PRINŢESĂ

Critica de întâmpinare a devenit, de o bună perioadă de timp, cenuşăreasa lite-raturii române. Marii critici, cei care dau şi „tonul” la primirile în USR, scriu rar şi, de cele mai multe ori, din obligaţie, despre cărţile tinerilor sau ale autorilor din provincie. Problema a fost discutată, tangenţial, şi la recentele întâlniri pentru alegerea noilor or-gane de conducere ale USR (dar asta e o altă poveste). „Deconectarea” criticii de la di-namica vieţii literare pleacă din Capitala literară... provincială (adică de la Bucureşti) şi este salvată, oarecum, de provincia... capitală a literaturii noastre sau de eforturile unor scriitori care fac critică aplicată, pentru a suplini lipsa de repere a cititorilor.

În acest context se înscrie şi volumul, semnat de doamna Passionaria Stoi-cescu, „Cartea din cărţi” apărut anul trecut la Editura „Carminis” din Piteşti.

Autoare a 68 de cărţi (19 de poezie, 8 de proză, 41 de literatură pentru copii şi 30 de volume de traduceri din limbile rusă, polonă, turcă) scriitoarea născută la Buzău şi locuind întotdeauna, cu sufletul, aici, explică, în primele pagini: „Uneori, cronicile de faţă au fost de întâmpinare, alteori, de consolidare a efigiei literare a confraţilor, aici fiind cazul să menţionez lansarea unor marcanţi membri „catacombişti”, adică ai Cenaclului de pe lângă Bucureştiul literar şi artistic... (...) În sfârşit, unele pagini din carte s-au născut în semn de afecţiune pentru diverşi prieteni, colegi, foşti autori dragi sufletului meu”

Desigur, printre aceştia se numără şi buzoienii, care au avut, întotdeauna, un sprijin şi un îndrumător valoros în persoana scriitoarei Passionaria Stoicescu. La „ima-ginea” acestora, răsfrântă în oglinda Cărţii din cărţi, ne oprim în cele ce urmează.

Marin Ifrim – Blocat în lift spre cer

(În carte sub titlul „Poezie şi biografism”)

 „Vid reîncarnat, penultima carte de poezie a lui Marin Ifrim, pătimea (din punctul meu de vedere!) de o mortificare a ver-bului, notaţii nu lipsite de poezie, dar de un suflu viu al ei, care i-ar fi dat suculenţă, şi trăda o oboseală existenţială transmisă poeme-lor. În acest nou volum puzzle lirico-est-etic, (Blocat în lift) au-torul îşi ia revanşa şi completează poeziile cu mână forte, adno-tându-le autobiografic (...) Subiectul volumului în sine e incitant: pierderea identităţii şi regăsirea ei, la modul corporal, dar şi idea-tic, aventura diversităţii: de situaţii, de personaje benefice şi malefice pentru autor; de stil: poezie agresivă, poezie descarnată, poezie melancolică, de dragoste, de recunoş-tinţă, poem reportaj, poem pamflet, fabulă, parabolă...

«Dincolo şi dincoace» în «Zona Gutenberg» înseamnă vizionarism încărcat de o silă metafizică pentru/în «Raiului», lehamitea lirică a unui victorios înfrânt, dar nu oricum, ci scrisă aparte, în calitate de maestru, iubitor de jocuri: cu viaţa/moartea, cu «Prietenii nativi»/ duşmanii făcuţi, cu poezia/proza."

IONEL P. IACOB – Patria ireală, Ed. „Călăuza v.b.”, Deva (2016)

(„Înţelepciunea aşteptării”)

Poetul din Câmpia Nişcovului - devenit recent şi membru al USR - urcă, constant şi melancolic, muntele abrupt al poeziei: „Da-te vechi? Conceptele de Poet şi Poezie, caracterul reflexiv, aforistic pe care scrisul său la căpătat de la haiku-ul practicat cândva. Date noi? Realitatea conştiinţei scriitoriceşti aflată într-un delicat balans al anxietăţii liricului cu luciditatea criticului, temele borgesiene - valoarea morală a ficţiunii, scriitorul ca taumaturg -, frecvenţa vă-zului ca simţ tutelar şi cel mai adesea catalizator liric, un nou soi de transcriere nu doar din memoria propriu-zisă, ci chiar din memoria visului. Ironia sub-ţire din jocul de cuvinte (...) începând cu un sens şi transgresând fără veste în altul, ne asigură stilistic de progresul unui poet neoromantic, dar şi oniric, iubitor de clar ob-scururi, punând preţ pe echivocul nu doar al cuvintelor, ci şi al senzaţiilor vizuale, mai ales, dedat reflecţiei într-un chip interogativ, cu melancolie mucalită şi egocentrism proclamat (...)

Ion P. Iacob are glas personal, atitudine lirică deosebită, prospeţime a dicţiunii. Poezia sa e aparent calmă, ascunzând furtuni lăuntrice bine temperate, aluzivă şi discret aforistică...”

Tudor Cicu – Cântece la dairea, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2008.

(„Între vetust şi modern”)

„Fidel memoriei sale afective, autorul aduce un elogiu liric stepei dobrogene şi mării, care l-au născut şi crescut. Recuzita e sinceră şi tipică acestui spaţiu geografic, în fond spaţiu sufletesc: ciulini rostogoliţi de vântoase, ciori dând roată, bărci tăinuite în ră-chită şi stuf, plase pescăreşti. Daireaua, instrument oriental folosit altădată în marcarea ritmului, aduce cu sine geamia, bairamul, sânii de gutuie ai iubitei tătăroaice, vecina bună de stepă şi mare, pentru care  poetul îşi deapănă «Cântecele... »

«Revenind» în contemporaneitate, autorul practică versul alb şi oglindirea nu mai e întreagă şi luminos idilică (...) «Ţara cea albă» versus Poezia «nu există decât în cântecele (atenţie, cântecele, nu poemele!)  cu care... amăgesc poeţii»”

Dumitru Ion Dincă – „Prinţul captiv – epistole de la Elsinore”, Ed. „Tracus Arte”, 2016

(„Hamletizând în vers şi-n gând”)

„... O existenţă (cea a poetului în postura prin-ţului Hamlet – n.n.)  recreată prin poeme, în chip de «epistole», o existenţă în care, ca şi personajul a cărui mască o împrumută, nu poate atinge tragicul în încer-carea de a sparge limitele unei lumi unde se simte cla-ustrat, a propriei fiinţări unde se regăseşte prizonier, «captiv».

Ce să alegi între «a fi» şi «a nu fi»? Chiar în poemul care deschide cartea, suntem preveniţi că «în-tre cele două imperii/ prinţul captiv alege labirintul/ altă lume înspăimântătoare», iar îngerul (păzitor!), al-ter ego-ul în fapt, îl îndeamnă: «rămâi/ .../ rămâi în îndoiala ta,/ poate-i adevărul pe care îl cauţi» (Invo-cându-l pe Hamlet)

Dumitru Ion Dincă se înscrie perfect în universul poetic specific începutului de mileniu, ce pendulează între haosul conştiinţei (a fi) şi presimţirea apocalipsei (a nu fi).”

Lucian Mănăilescu – Raiul Pirania, Ed. „Tipo Moldova”, Iaşi, 2011)

(„Raiul Pirania”)

„Cristalizarea în forme deloc întâmplătoare, ci îndelung meşteşugite şi alese după chipul lacrimilor de Murano, metafora pe care poetul ne-o propune pentru truda sa lirică, pentru arta sa poe-tică.

Într-o „Nelegiuită întoarcere” „Fumând în cer” „Târziu” (iată un aproape haiku involuntar din titluri!), ca-n basmul „Tine-reţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, Lucian Mănăilescu îşi «îmbracă aripile», pentru că le are, şi zice, pentru că poate: «Săru’ mâna mamă şi tată,/ eu plec să învăţ cititul/ şi socotitul, şi muritul...», adică trăitul prin încă o carte. De poezie adevărată...”

Titi Damian – Norul, Ed, Editgraph, Buzău, 2011

(„Măiestria cercului”)

Stilul e omul. Titi Damian e un reprezentant al cercului, al concentricităţii. În mijlocul acestui rotund s-a aflat şi se află cu ob-stinaţie satul.

Norul decriptează metafora antică a sofiştilor: cum pot fi făcute nobile, cauzele mârşave. Prevestirea romanului, sumbră ca un nor, ascunde în cercurile metaforei titulare – „nor”, zeitate a celor trândavi ce ne hărăzesc minciună şi şarlatanie, dar şi „nor”, masă de vapori ridicaţi în atmosferă, ceva vizibil, dar impalpabil, care poate fi malefic sau benefic, care poate aduce spălarea, curăţarea, potolirea celor însetaţi, dar poate fi şi devastator, cu grindină, cu inundaţii. (...)

De ce Norul? Şi pentru că se poate vedea clar cum tarele societăţii, indiferent de politică şi vreme, sunt aproape neschimbate ca şi «Norii» lui Aristofan.

Cronicar