POEŢII LUNII APRILIE

POEŢII LUNII APRILIE

1 aprilie

Octavian GOGA

APUS 

Duminică. Nu-i nimeni pe alee,
Şi-n împietrita pace vesperală,
Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,
Altarul ei, un strat de orhidee.

Muiat în blânda florilor sfială,
Jos, soarele s-a mai oprit să steie,
Cele din urmă roşii curcubeie
Se frâng pe-o albă cruce sepulcrală.

Apune-apoi... Lin, una câte una,
Vin umbrele peste copaci să cadă,
Pân' ce, târziu, din lac răsare luna.

Lumina-i rece scaldă palmierii,
Când noi, ca doi eroi dintr-o baladă,
Sorbim imensul cântec al tăcerii...

CASA NOASTRĂ

Trei pruni frăţini, ce stau să moară,

Îşi tremur` creasta lor bolnavă,

Un vânt le-a spânzurat de vârfuri

Un pumn de fire de otavă.

Cucuta creşte prin ogradă,

Şi polomida-i leagă snopii...

- Ce s-a ales din casa asta,

Vecine Neculai al popii!...

De pe pereţii-ngălbeniţi

Se dezlipeşte-n pături varul,

Şi pragului îmbătrânit

Începe-a-i putrezi stejarul;

Iar dacă razele de soare

Printre şindrile facu-şi cale,

Văd sporul pânzei de păianjen

Şi-nfiorate mor de jale.

Cum dorm acum de mult pierdute

Sub vreascurile stinse-a vetrii

Poveştile-nşirate seara

De-atâtea cuscre şi cumetri;

Cum tremură cenuşa aspră,

Ce-nfioraţi îmi par cărbunii

De vraja care-o mai păstrară

Din câte povesteau străbunii...

Înfipt în meşter-grindă, iată-l,

Răvaşul turmelor de oi;

Şireagul lui de crestături

Se uit-atât de trist la noi.

Îmi duce mintea-n alte vremi

Cu slova-i binecuvântată.

În pragul zilelor de mult

Parcă te văd pe tine, tată.

Şi parc-aud pocnet de bici

Şi glas stăruitor de slugă

Răsare mama-n colţul şurii,

Aşază-ncet merindea-n glugă...

Înduioşată, mă sărută

Pe părul meu bălan, pe gură :

„Zi Tatăl nostru seara, dragă,

Şi să te porţi la-nvăţătură!”...

Şi uite-mi trec pe dinainte

În rânduri- rânduri toate cele:

Oraşul înnegrit de fumuri

Şi toate plânsetele mele.

Cum m-am facut apoi cuminte

Cu vremea ce înainta,

Şi m-am trezit pe nesimţite

Că-mi zice satul „Dumneata...”

Şi câtor strigături la joc

Ţineam cu glasul meu ison,

De câte ori am spus povestea

Lui Alexandru Machedon.

Şi ca un cântec, cum s-a stins

Frumoasa mea copilărie –

Şi dragostea de două veri

Cu fata popii Irimie...

Cu valul vremilor ce curg

Atâtea cântece s-au dus,

Şi valul vremilor ce curg

Atâtea cântece-a răpus...

Eu vă sărut, păreţi străbuni,

Pe varul alb, scobit de ploaie...

................................................

De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa,

Ori plângi, vecine Niculaie?...

3 aprilie

Adela NAGHIU

ÎNTRE SISTOLĂ ŞI DIASTOLĂ

Cu priviri moarte

de foame voi răscoli

măruntaiele

dimineţii întinse obscen

în faţa uşii

ca un păinjeniş

termoizolant

pe măsura nevoilor mele

de repere statice

tot voi găsi ceva la cafea

dacă pentru dragoste

sunt prea multe claxoane

de când cu ora de vară…

Aud despre mine

cum c-aş mai fi scos o carte de poeme

– faptul acesta divers

e pentru mama cât mai multe duminici

ea nu ştie

că-n sângele meu

se porneşte la drum

pe cămile asimetrice

că-n sudorile lor

e un fel de lichid amniotic

ce-neacă fierbinte

crizele de somnambulism

ale aripilor

încă lipite pe cutia

toracică…

MODUS VIVENDI

Vecinele mele se-adună pe la porţi

în pauzele dintre două telenovele

ca să privească strada

să schimbe reţete de murături

şi impresii de la ultima înmormântare…

Fiecare îşi prezinta palmaresul de boli

dând detalii obscene

asupra simptomelor

–cancerul face o extraordinară impresie

faţă de care astenia mea ar părea un snobism

Statul la taraba vieţii

e o ideologie molipsitoare

de-aceea am să mă-ncui în casă

şi am să scriu ceva genial –

e tot un fel de ieşit la poartă

când nu suferi de ceva letal…

SUFLETUL MEU REÎNCĂRCABIL

cum te târăsc după mine
ca pe-un animal bolnav
cum te mut în fiecare noapte
dintr-un trup în altul
cum îmi apăs pe tine carnea
singura care-mi poartă de grijă
şi de sânge
şi de limfă
şi de toate umorile
firii celei zidite de tine
pe o reţea de tuburi
şi valve
după chipul şi asemănarea ta

Numai sufletului meu
i-a intrat în cap
că e nemuritor
şi acum mă pune şi pe mine
să mă comport frumos
să-i spăl cu părul meu
picioarele să-i cânt
din lăută să-i tai viţelul

cel gras să cred în ceva
să mă prefac când carnea
îmi întunecă minţile

- lasă-ţi lumea ta uitată
şi uitarea mai ţine
însă foarte puţin

3 aprilie

Florentin POPESCU

GRIFON
 
Clipa mea sub formă de inimă
neliniştită, adâncă
îmi adastă-ntre gene
şi vine grifonul
şi mi-o mănâncă;
suie din piatră şi stâncă
cireşul cu gânduri
şi vine grifonul
şi mi-l mănâncă;
peşti de argint şi de aur
fulgeră-n râul din mine
ca o iubire, ca o patimă-adâncă
ori ca un dor de albastru
şi vine grifonul
şi le mănâncă.
Singur, de tăcere-argintat
strig, copac singuratic sub lună:
Grifonule, fugi şi nu mă mânca!
dar numai ecoul
târziu îmi răspunde:
Grifonul, grifonul e-n inima ta!

ŞI TĂCERE ŞI VIS ŞI-AŞTEPTARE E TOTUL

şi tăcere şi vis şi-aştepteptare e totul

peste arbori misterul pus-a hainele albe

de zăpezi, de-ntrebări, de iubire

şi e-atâta vis în odaie şi-n suflet

că se-aude cum trece în goană

din culoare-n culoare ora mea de copil

ca şi cum zece mii de ani deodată

mi-ar fi dat într-o albă quadrigă să trec

şi e-atâta ninsoare prin inima mea

că se-aude cum cade-n balans peste lume

fiecare fulg de zăpadă

ca o albă planetă de frig

ca şi cum, nevăzută, o mână

s-ar juca-n univers cu materia

de vis, de lumină, de gheaţă;

creşte poemul în noapte

ca o flacără mare

luminând pe comori în pustiuri

trupul lui - şarpe, trupul lui

un balaur se face

picioarele, trunchiul, braţele mele strângând

şi tăcere şi vis şi-aşteptare e totul....

FÂNTÂNILE PE CUMPENE PLECATE

fântânile pe cumpene plecate

la un capăt o inimă la altul o alta

pământul la mijloc

şi umerii mei în rotitor balans

ţin cumpăna pe ceruri aplecată;

într-o parte anii se duc în pământ

cu un copil în ierburi zăvorât

într-o alta se leagănă-o lume de aripi

şi pe când alerg să m-apropii

între cerul ce cade şi cerul ce suie

murmur sunt şi izvor şi pădure

şi steaua care-o caut poate că nu e

ACOLO GÂNDURILE CAD CA ZĂPEZILE

acolo gândurile cad ca zăpezile,

ninge liniştit pe prispe o noapte

iepurii-adorm cu dinţii-n rădăcini

prunii fierb în alambice dansul de-o vară

acolo spune basme pe sub ierburi un râu

clopotul bisericii s-a aburit de lună

şi boii-adorm în grajduri pe resteie

visând fâneţele verii ucise;

acolo-n fiecare noapte, târziu

un om îşi dezgroapă trupul

şi fuge cu el

5 aprilie 1933

Romulus VULPESCU

(85 de ani de la naştere)

Vine vremea

Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme,

Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă,

Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora.

Cheamă, pleacă, vine, este !

Vine vama să-mi măsoare porţia de har,

Vine vama cu închisoare, căci am fost tâlhar.

Vine ziua să coboare discul meu solar,

Vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar.

Vine vestea să-mi strecoare că respir mai rar,

Vine vestea că-i răcoare pe itinerar,

Vine ora care doare, scrisă în calendar,

Vine ora ca odoare să vă las în dar.

Vine vârsta când dogoare patul de coşmar,

Vine vârsta de rigoare şi de somn sumar.

Vine clipa să înfioare mitul necesar,

Vine clipa când mioare în folclor tresar.

Vine vremea la izvoare să mă întorc deci iar,

Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar.

Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă

Cheamă, pleacă, vine, este !

Duminica de ieri

Aprind ţigara şi te-aştept să vii
Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:
Secundele acestea argintii
Se scutură ca verbele-ntr-o frază.

Foşnesc şoptit - vecini cu vântul - plopii
Şi degetele-mi vântul le resfiră...
E-o linişte de umbră când te-apropii,
Şi mâna mea vibrează, şi e liră.

Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară
Peronul despărţirii să-l refuze:
În părul tău mai e un rest de vară,
Dar - vineţie - toamna-ţi stă pe buze.

Se-mbracă-n demnitate regiunea:
Duminica de ieri şi-a scos coroana.
Săruturile tac. Zi tristă lunea.
Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg. Rămâne rana.

16 aprilie

Nistor TĂNĂSESCU

ZI DE ODIHNĂ

… toate ziarele de sâmbătă la un loc

aşteptând să fie citite cuiva

şi multe mere în cameră foarte multe

ultimele tale poeme despre mere

au zguduit lumea

nimeni nu ştie cine eşti

de unde vii

ţi-am păstrat taina am

zidit uşile şi ferestrele după voia ta

am ucis toţi merii din preajmă

ce să fac mai departe se

frâng ziarele de sâmbătă

pe masa mea…

INVENTATORUL TRISTEŢII

… mi se dă să beau sânge de iepure

eu mai aştept şi altceva de la toamnă

o telegramă o scrisoare în flăcări

cineva se pregăteşte să inventeze

tristeţea

seara un rug în faţa casei mele,

poştaşul:

„Vino la culesul viilor. Vino”

PASĂREA ACEEA

avatarurile nu sunt ale noastre

nici ramurile verzi de măslin –

altcineva îngenuncheat a ucis

pasărea –

Aceea lui i se cuvine

orori sau noapte tot

sau nimic

noi nu

noi nu putem fi bănuiţi

priviţi ce ochi frumoşi ce

aripi frumoase au femeile noastre

SCRISOARE DIN AMBELE TABERE

… ninge…

de fiecare dată când ninge rămân

într-un singur prieten

şi acela scump la vedere şi acela

cu crengile ninse

în depărtarea de unde vă scriu

vouă neninşilor

se petrec viscole şi întâmplări

armate de fluturi invadează oraşul

sângele lor alb ne şiroieşte

pe haine în barbă

nu ni se mai disting proaspetele

decoraţii nu

ne mai deosebim unul de altul

în depărtarea unde vă scriu vouă

neninşilor

se petrec viscole de întâmplări

unii din noi vor trece

de partea duşmanului…

24 aprilie

Ştefan Augustin DOINAŞ

ACUM

(ultima poezie scrisă de Doinaş)

Acum, că mi-a fost dată la o parte
albeața de pe ochi, aceea care
mă făcea să nu mai văd adevărul,
pot să aștept în deplină liniște.

Clipele și-au recucerit nisipul
uitat în clepsidră, iar sicofanții
au devenit de prisos. În suflet mi
s-au limpezit strigăte de uimire.

De multă vreme trebuia să aibă
loc apocalipsa. Dar uguitul
câtorva guguștiuci a-ntârziat-o.

Acum tronurile așteaptă pustii.
Un fulger brusc îmi oferă-n zigzag o
scăriță pe care încep să cobor.

EXISTĂ

există
o mulţime de chipuri
în care n-am să te pot păstra

există
milioane de cuvinte
ce-mi vor putrezi în ureche

există
o iarbă
care se va da la o parte
ca tu să poţi creşte
necontenit alta

fii
zi de zi
binevenită!

ŞTAFETA

Laudator temporis acti?
Dimpotrivă:
sprintena,
mima mea
paşte ziua de mâine.
Înnebunită de naşteri,
zarea
cu pântecul flasc
respiră ca un golf magic.

Vânt mai înalt nu cunosc:
sub stindarde în zdrenţe
viscerele lumii
răcnesc,
în gavanele dreptilor
sunt găuriţi butucii
de la roţile Carului Mare.

Admirabil:
voi zidi
şi eu
pulberea şi-adevărul,
în lacrima incunabulelor
am s-ating zorile.

Sunt schimbul trei
al Vandaliei,
stilul delfin!
Aşteptaţi-mă doar o clipă:
să aşez capul Sfinxului
într-o vază...

29 aprilie

Gheorghe TOMOZEI

CASA CUVÂNTULUI

Până să termini discursul
dedicat inaugurării templului,
templul
e o
ruină...

Cuvântul începe
cu propria lui ruină,
se continuă cu acoperişul semeţ
şi-l încheie
talpa-ngropată în lut,
temelia.

Casa cuvântului
o porneşti
construind
şarpele casei.
Casa cuvântului se-ncepe
de la ruină
în sus...

AMÂNDOI

Să ne iubim
Până ni se ciocnesc
Zodiile.

Ești lut. Lutul.

Sunt o bucată uscată
De ploaie….

DE-AŞ FI REGE

De-aș fi rege
mi-aș mânca în fiecare zi
bufonul.
Turnul călăului
l-aș umple cu grâu,
mi-aș plăti rachiul
cu fragmente de înger.
Nici în somn
nu m-aș desface de muzică.
La ospețe
aș scoate numele de poeți
de pe lista bucatelor.
M-aș înhăma
la atelajul ninsorii.
De-aș fi rege
aș fi fluid

30 aprilie

Passionaria STOICESCU

Despre caii verzi

Computerul s-a blocat,

hârtia s-a scumpit,

de aceea scriu acest poem

pe spatele unor poezii

tălmăcite din Mesut Şenol,

un confrate…

El nici nu ştie asta,

dar între poeţi se poate…

Cai verzi pe pereţi –

rup sigilii, peceţi,

dau gândul înapoi

spre o mansardă de pe Arbat,

unde îndrăgostitul bărbat

al Bellei Ahmadulina, din care

iarăşi am tălmăcit într-o suflare,

adică m-am tradus,

decorase tavanul cu poemele ei

ţintuite-n piroane, sus, sus…

Ea n-a fost de găsit,

n-avea chef să fie tradusă,

doar ea pe cei pe care i-ar fi iubit…

Dar era de citit neapărat,

cu văzul spânzurat,

cu sufletul spânzurat

într-un tavan pe Arbat…

La Lisabona n-am ajuns,

m-a purtat virtual computerul

tot pentru că s-a scumpit hârtia,

dar ecranul mi-a îndatorat sufletul

adulmecând poezia,

cu pensiunea ieftină

unde a zăbovit Pessoa,

cel cu mai multe identităţi,

ca să nu ştie nimeni unde-a trăit,

pe cine-a iubit,

unde şi-a scuturat roua…

Dar în „Aqui viven o poeta F.P.”

o cameră are în chip de tapet

poemele lui cu absconse francheţi…

Cai verzi pe pereţi!

Chiar într-o redacţie de lângă

Primărie,

în Bucureştiul murdar,

era iscălit pe albul din var,

poezie de poezie, un

talentat contemporan -

Liviu Vişan…

Eu,

ca să nu-mi simt versul plebeu,

l-am înnobilat în caligramă,

o găselniţă care nu se mai poartă,

fiindcă cere încă o artă,

să justifice pusul în ramă.

Cai verzi pe pereţi!

Bieţii poeţi…

Scriu pe unde apucă,

îşi transcriu sufletul pe tavan,

îşi zăgăzuiesc dorul de ducă

în ireala Poeziei cătuşă,

138 ALMANAH 2018

transcriindu-se pe pereţi,

pe ferestre, pe uşă,

pe tot ce se-nchide,

pentru a se deschide,

despre tot ce proslăveşte,

dar viaţa desfide,

şi stăruie, stăruie, stăruie

zidind noaptea ceea ce ziua se năruie,

pe aer, pe apă, pe râs, pe „a plânge”,

iscălindu-se cu propriul lor sânge,

adică versul curs în poeme,

adică sângele verzilor cai,

să mai existe încă o vreme,

să traducă faustic „Clipă, mai stai!”

Idem

Să trăieşti într-o epocă perversă

a bogăţiei sărace,

îndatorată până la disperare ochiului,

un fel de epocă primitivă

îndestulată prin ecran:

să mănânci reclamă, să bei reclamă,

să respiri reclamă, să te iubeşti

idem,

pentru că ea e sufletul comerţului!

Falsul a sărit în rang

ca un profesor simplu

devenit peste noapte universitar,

după o revoluţie făcută peste noapte,

după un partid născut peste noapte,

după un mare amor consumat

peste noapte

idem,pentru că el e sufletul minciunii!

Să exişti în plină zi

îndatorat masajului ocular,

e tot ce-i mai poţi oferi trupului

pudrat cu cenuşi vulcanice

şi aerisit în atmosfera

saturată de sateliţi şi rachete,

hrănit şi adăpat cu azotaţi,

nitraţi, fosfaţi

din ape şi pământuri

zăpăcite de detergenţi şi zoaie,

de promisiunile politicienilor idem,

pentru că ei sunt sufletul tranziţiei

Să scrii,

fiindcă ţi-ai închipuit şi-ţi închipui

că înviind cuvintele înaripezi clipa,

îl îmbunezi pe Dumnezeu

cu fărâma care eşti

şi te strădui să-i semeni,

dar printr-un masaj mai profund

pentru văzul din spatele ochilor,

pentru sufletul idem,

pentru că poetul

e plus fiinţă nu plus valoare!

Dar vai, citirea e-n Braille

în cea mai oarbă lume,

care dacă nu pipăie bani

şi sâni sau coapse siliconate

sau merţane tunate,

explodând din iad către rai,

nu mai simte nimic,

nu mai vede nimic

prin lentilele de contact,

schimbate ca şosetele idem,

fiindcă nici cuvintele nu mai pot

să însemne decât jalnice semne

lipsite de prima lor strălucire!