Prezenţe buzoiene la Festivalul de Literatură "Ziua Internaţională a Poeziei" de la Piatra Neamţ

PREZENŢE BUZOIENE

FESTIVALUL „ZIUA INTERNAŢIONALĂ A POEZIEI” DE LA PIATRA NEAMŢ (VIIŞOARA)

Duminică, 25 martie a.c la Viişoara, în apropierea municipiului Piatra Neamţ, s-a desfăşurat prima ediţie a Festivalului „Ziua Internaţională a Poeziei”, în orga-nizarea Fundaţiei Culturale „Aurora Ouatu” din judeţul Neamţ şi a Fundaţiei Culturale „Georgeta şi Mircea Cancicov” din Bacău. Directorul festivalului a fost scriitorul Victor Munteanu – „o notorietate în organizarea şi desfăşurarea de activităţi culturale de înaltă ţinută”, cum scrie presa locală, referindu-se la „Itinerariile Avangardei XXII” şi la alte manifestări culturale, organizate de Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov”, o meritorie susţinătoare a literaturii şi culturii naţionale.

De altminteri şi Fundaţia Culturală Aurora Oatu este implicată în astfel de ac-tivităţi de mecenat, Liceul Particular al fundaţiei din Piatra Neamţ, unul dintre cele mai moderne din România, fiind astfel „racordat” la actul de cultură şi la valorile autentice, fie că este vorba de cinematografie, literatură, arte plasice sau... matematică. O dovadă, în acest sens, o constituie faptul că, în ultimii ani, promovabilitatea la bacalaureat a fost de 100%.

 De ce „Ziua Internaţională a Poeziei”? După cum se ştie, în 1999, UNESCO a declarat ziua de 21 martie „Ziua Internaţională a Poeziei”. Organiza-torii au făcut însă o „mutare calendaris-tică” inteligentă, pentru că pe 25 martie era marea sărbătoare creştină a Bunei Vestiri (Blagoveştenia), cea mai veche sărbătoare a Maicii Domnului, care are semnificaţia unui început de drum spre lumină şi speranţă.

După salutul adresat de amfitrioni scriitorilor prezenţi (din Iaşi, Piatra Neamţ, Bacău, Suceava, Buzău, Focşani, Râmnici Sărat, Odobeşti etc.) s-a trecut la primul punct de pe ordinea de zi: Lansarea volumului antologic de poezie „Depărtări sfinţite cu lacrimi”, autor Ioan Ouatu (Ed. Fundaţiei Culturale „Cancicov”)

Poetul (în imagine) a fost prezentat de eminentul cărturar (poet, eseist, critic, membru  USR şi UAP (secţia critică de artă) Lucian Strochi

Domnia sa spunea, într-un articol publicat cu ceva timp în urmă: „Simplitatea poeziei lui Ioan Ouatu poate produce efecte no-tabile, atunci când rezolvările sunt simboliste sau chiar expresio-niste: «O femeie din satul nostru,/ toată vara/ a purtat Steaua Po-lară în pântec./ Trupul ei semăna cu vioara/ adormită în cântec. // Se spune că femeia aceea,/ într-o zi a născut/ un curcubeu însorit / lângă brazdele ude// punându-i cerului/ galbene, roşii şi albastre funde/ de lumini şi de sori// sufletul ei/ de atunci, în ţărâni/ a rămas logodit.»

Metalimbaj aparent prăpăstios, în realitate extrem de atent cenzurat, inudă po-emul, formând până la urmă stilul inconfundabil al unui poet interesant, pendulând între eleaticul (totuşi!) afişat şi asumat şi heracliticul ce te pune în imposibilitatea de a anticipa viitorul enunţ. (...) Ioan Oautu este un poet al semitonurilor şi al penumbrelor, dar energia cinetică declanşată adesea de forţa versurilor sale te poate surprinde ne-pregătit, ca o avalanşă.”

Prezentarea poetului s-a terminat cu o „poveste” din serialul nostru cel de toate zilele „Viaţa bate filmul”: „Acest om - spunea Lucian Strochi - e, într-un fel, nemuritor, pentru că a „murit” de trei ori; prima dată într-un accident din copilărie, iar apoi în lupta cu o boală necruţătoare. Atunci când medicii au ridicat din umeri, neputincioşi, el s-a dus acasă ştiind că nu poate găsi forţa miraculoasă a vindecării decât în sine. Şi a scris ceva, pe o hârtie, şi pe urmă altceva, şi altceva... Iar spaţiul şi timpul au că-pătat dimensiunile cuantice ale poezie. Pe omul acesta l-au vindecat cuvintele! (citat din memorie)

Despre cartea lansată au vorbit: criticul şi poetul ieşean Marius Chelareu („Convorbiri literare”), criticul Petre Isache, scriitorii Emilian Marcu, Victor Mun-teanu şi alţi câţiva invitaţi.

Cum nu am avut ocazia să răsfoiesc antologia, preiau dintr-un articol semnat de Ioan Holban, în „Convorbiri literare” un scurt poem: „Dacă-ntr-o zi –/ răpus de tristeţe şi dor –/ voi pleca pentru totdeauna/ spre ţara lui Laros,/ cea care n-a existat niciodată,/ şi vă voi aş­tepta la rădăcinile grîului/ şi-ale firelor ierbii/ dinspre colina noastră din sat,/ pe unde mă caută în şoaptă pădurea,/ căprioarele, cerbii…/ Voi doar să ascultaţi cu atenţie/ glasul tăcerii mele care vă ţine de mînă/ şi vă însoţeşte încet la izvorul luminii…” (Răpus de tăcere).

Următorul punct pe ordinea de zi a fost colocviul „Poezia ca suferinţă a cău-tării de sine” (moderator Emilian Marcu). Discuţiile au „curs” oarecum pe vadurile curentelor şi modelor literare, până când cineva a afirmat că, de fapt, durerea, în poe-zie, este mai mult o stare mimată, iar altcineva a venit cu o mai veche părere personală despre histrionismul lui Bacovia. Contraargumentele nu au întârziat să apară, Lucian Strochi vorbind despre starea de vibraţie a cuvintelor în poezie, despre suferinţa ima-nentă, fără nici o legătură cu durerea fizică iar, Carmen Veronica Steiciuc şi-a argumentat ceea ce s-ar putea numi, pornind de la „necuvintele” lui Nichita Stănescu, spunerea „nespusului”, de aceiaşi parte a „baricadei” aflându-se Marius Chelaru, pre-otul şi scriitorul  Dorin Ploscaru etc..

În esenţă, concluzia ar fi că, fără crucea calvarului, Iisus ar fi fost doar un biet om sau un biet „zeu”, la fel cum, fără „materia plângând”, glasul lui Bacovia ar fi ră-mas zăvorât în „scorbura” viorii sale.

După o pauză, în care poeţii au putut inhala, pe lângă fumul de ţigară, „aerul” tare al peisajului nemţean, a urmat Gala de poezie, la care au fost „obligaţi” să se înscrie şi prozatorii sau criticii, într-o ordine absolut democratică, de la stânga la dreap-ta. Păstrând această ordine, iată scurte „portrete” ale participanţilor, completate cu secvenţe „de la lume adunate” (reviste, cărţi etc), pentru a nu nedreptăţii pe cineva. Aşadar, au citit, recitit şi recitat:

Victor MUNTEANU

Poet profund şi sensibil, editor, director al revistei „Viaţa Băcăuană”, animator cultural (în calitatea de preşedinte al Fundaţiei Culturale „Georgeta şi Mircea Can-cicov” a organizat 15 ediţii ale Festivalului-Concurs Naţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII” şi 12 ediţii ale Festivalului-Concurs de Creaţie Literară şi Jurnalism pentru Elevi şi Studenţi „Extemporal la viitor”).

A obţinut numeroase premii şi distincţii, care i-au răsplătit şi confirmat va-loarea de om de cultură: Premiul Uniunii Scriitorilor din R.S.R. la Concursul de Creaţie literară „Porni Luceafărul”, Botoşani (1982); Titlul de „Cavaler al Cul-turii pentru nobila activitate de înflorire şi diseminare a culturii româneşti şi universale prin fondarea şi conducerea publicaţiei «Viaţa băcăuană», a cenaclului Avangarda XXII...”, atribuit de Ordinul „Cavalerii Echităţii” (Bacău, 2006); Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la Festivalul „Anatol Codru – poetul și cine-astul” pentru volumul „Prizonierul tăcerii” (Chișinău, 2016); Titlul de Poet al Ia-șilor conferit de Primăria Municipiului Iași la Festivalul Internațional „Poezia la Iași” (2016); Premiul de Excelență al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Bacău și Titlul de Scriitor al Anului 2016 (Bacău); Premiul Revistei „Convorbiri literare” pentru contribuția la promovarea literaturii române prin Festivalul „Avangarda XXII” (Iași, 2017) etc

SĂGETAREA INIMII

După ce am împlinit cei şapte ani de acasă,

m-au rupt ca pe o creangă dintr-un cireş înflorit

şi mi-au dat drumul în lume

să trăiesc şi să mor cât poftesc!

Însă, din nebăgare de seamă,

m-am trezit brusc la 60 de ani,

Speriat, am dat s-o iau înapoi,

dar picioarele răspundeau la alte-ntrebări.

Şi, din oglinda răsturnată a realităţii,

a ieşit un bărbat cu numele meu,

Străin, l-am lăsat în faţa sticlei de bere

şi-am plecat prefăcându-mă

că nu îl cunosc şi

nu mi-e milă de el....

Liviu CHISCOP

Criticul literar Liviu Chiscop, licenţiat al Universităţii Bu-cureşti (Facultatea de Filologie) cu lucrarea George Bacovia, este un împătimit al punctelor de vedere incomode, în lumea literară a Bacăului.

POETUL ŞI DUBLUL SĂU

(fragment)

Asemeni oricărui poet autentic, liric prin excelenţă, Victor Munteanu nu doar vorbește despre sine, devoalându-și ideile, afectele, atitudinile, ci se și caută pe sine, încercând a se descoperi și a se autodefini. Întrebându-se retoric „cine sunt eu?”, poetul se caracterizează astfel: „Sunt strigătul sângelui meu răzvrătit/ și talpa desculţă ce lo-vește-n ţepușă,/ sunt drumul spre Cer mereu ocolit,/ văpaie și geamăt, cuţit și cenu-şă…” (Broboane pe frunte). (...)

Așadar, putem conchide – alături de comentatorii anteriori ai volumului – că, în „Prizonierul tăcerii”, Victor Munteanu izbutește o fascinantă întreţesere a filozofiei cu etica și religia în ipostaze dramatice (și dramatizate), care eliberează stihurile sale de servituţile clieșeului. Personalitate artistică din stirpea lui Bacovia, Arghezi, Blaga ori Sorescu, autorul „Prizonierului tăcerii” a construit un univers liric care are orgoliul de a nu fi reductibil decât la el însuși. Deși temele și motivele sunt comune marilor cu-rente literare din ultimul secol, abordarea lor e realizată în spiritul autenticităţii, fiind profund originală. Fără a fi interesat de ultimele mode poetice, care operează mai de-grabă cu senzaţii decât cu sentimente, Victor Munteanu scrie o poezie anticanonică, elegiac-meditativă, interiorizată. Prizonierul tăcerii poate constitui, fără îndoială, și dovada incontestabilă că premiul de la „Cartea Românească” n-a fost o întâmplare, confirmând, după trei decenii, că Victor Munteanu e un poet adevărat care, lucru mai rar în poezia nouă, merge pe un drum propriu, pe o cale a sa, inconfundabilă.

Carmen Veronica Steiciuc

          Leo Butnaru scria cândva, referindu-se la revista „Bucovina literară” că scriitoarea  Carmen Veronica Steiciuc este „una din caria-tidele redacţiei”. Şi nu numai, am adăuga acum, gândindu-ne că domnia sa este preşedintele So-cietăţii Scriitorilor Bucovineni şi, mai nou,  Di-rector General al Teatrului Municipal „Matei Viş-niec” Suceava

Este, de asemenea,  deţinătoare a peste 50 de premii la concursuri naţionale şi internaţionale de poezie. În iunie 2009 a fost rezident literar la Villa scriitoarei Marguerite Yourcenar, Centrul departamental de rezidenţă a scriitorilor europeni din Saint-Jans-Cappel, Departamentul de Nord, Franţa, în urma unui concurs desfăşurat la Paris în 2008. În martie 2014 a primit rezidenţa oferită de La Napoule Art Foundation la Chateau de la Napoule, Mandelieu, Franţa, în urma unui concurs desfăşurat in Statele Unite ale Americii în noiembrie 2013.

Acasă este dimineaţă

Nici nu mai ştiu ce zi e azi oricum sunt undeva

pe mediana dintre adevăr şi icoana dăruită o

melodie cu versuri tabu şi un timp răstignit

care suferă pentru noi

de aici lumea se vede altfel un pic deformată

aici totul începe cu o rugăciune şi se termină

printr-o punere în scenă neprevăzută

chiar şi pentru autor

aici gândurile au o altă dimensiune iar

culoarul lung la capătul căruia mă aştepţi

nu este decât o iluzie nenăscută

care adoarme în pântecul piramidei

acasă este dimineaţă

Marius CHELARU

Poet şi critic literar, membru al Filialei USR Iaşi, redactor la revista ieşeană „Convorbiri literare”, membru al Clubului  „Junimea”,  membru onori-fic al Fundației „Maison Naaman pour la Cul-ture” (Beirut), membru colaborator al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec, Ma-rius Chelaru este un căutător neobosit de valori spirituale în universul culturilor arabe (şi nu nu-mai) dar notorietatea sa de critic nu a reuşit să „dezarmeze” poetul modern, de un romantism subliminal fermecător.

ALBUMUL CU FOTOGRAFII

lumea zăvorîtă în fotografii

e un teatru în care joacă doar chipurile actorilor

un rol ciudat

în care moartea e la fel ca viaţa

lumina e un biet decor

zîmbetul

simplă uniformă

spectatorii

cu fiecare an mai indiferenţi

se leapădă de ele

într-un cimitir al amintirilor

Dan PERŞA

Despre prozatorul Dan Perşa, Octavian Soviany scria: „ ...e un prozator de certă vocaţie, imaginativ şi dezin-hibat, uneori ludic şi pus pe năstruşnicii, sărind dintr-un plan narativ în altul cu o admirabilă dezinvoltură”.

DOI CĂLĂTORI

 (fragmente din romanul „Vestitorul”)

Îngerul era pufos şi mare, îl vedea Petrache de cum cădea înserare şi-i spunea: hai, Gore, hai, îi dădea din desagă câte-un biscuit şi îngerul îl sugea ceasuri în şir plescăind, în timp ce umbla ca o raţă. Petrache mol-făia caşcaval cu gingiile-i moi, în care simţea sângele pulsând, semn de viaţă.

A urcat zile în şir după ce-a părăsit părţile Braşovului, dar nu până în creierul munţilor, ci tot prin trecători, până când, într-o bună zi, şi-a dat seama că ştie muntele. După alte două zile a ajuns la o stână de-a lor, părăsită acum, neagră ca tăciunele după atâtea ploi, şi a dormit întâia noapte, după o lungă vreme, sub un acoperiş. Hainele şi le-a curăţat la izvor, şi-a spălat faţa spână, s-a oglindit în apă, barbă nu-i mai creştea, poate de bătrâneţe, poate din pricina bătăilor, părul cărunt era scurt şi moale, i se lipea de creştet. Prin amurg l-a chemat pe Gore, ca să-i deretice penele împâclite, l-a periat şi l-a despăducheat, a stat îngerul cât a stat, fără să mişte, apoi a început să chicotească şi să se întindă, se gâdila. Mare lucru n-a făcut Petrache, atâta noroi întărit, vechi şi nou, ideografia aripile lui. Îi plăcea îngerului alintul degetelor omului şi când acestuia i se urî de pigulit, Gore, bâldâbâc, se aruncă în căuşul izvorului, se zbenguie acolo piuind, stropind cu bulgări şi mărgele de apă. (...)

Colonelul se plimba cu mâinile la spate, fără abatere, între două puncte precise, cam de două ceasuri, de când roata s-a rupt, călcând scălâmb un şanţ, şi Nicolae se căzneşte s-o dreagă. Praful drumului hârtopit s-a volatilizat pe linia ce-o urmează Vărzaru dus-întors. El ştie că nu blestematul de întuneric şi gropile au rupt roata, ci însuşi vizitiul, sătul de-atâta legănare şi hopuri, care i-au trecut oasele unul prin altul. De aceea nu le-a lăsat pe cătane să-l ajute şi ele dorm în iarbă, iar caii lor, cu picioarele din faţă strânse în piedici, pasc molcom. Nicolae suduie şi blestemă, ce-ar fi dormit şi el, asta credea că are să se întâmple, dar Vărzaru nu-l lasă, când şi când aruncă o pri-vire piezişă, să-l vadă muncind. Nu i-au fost de folos nici căinările. 

- Gata, zice el, poate că ţine până la Văleni, dar mai bine era dacă ne opream la Scăeni, şi bombăne mai departe, în timp ce pune caii la ham, scoală cătanele şi pornesc la drum.

Petrache coboară spre poiană, umblă repejor, dar îşi domoleşte avântul când vede o umbră mare acolo, e un măgar care doarme de-a-mpicioarelea, Or fi oameni pe-aici, să fiu cu băgare de seamă, oamenii nu prevestesc nimic bun, învăţase şi el lucrul ăsta, uite am tâmplele albite şi nu ştiam asta. Gore trece pe lângă el lipa-lipa, legănat, se opreşte în Teieajen şi se întinde plută, piuie a somn. Petrache s-a mai apropiat de umbra aceea mare şi atunci, din tufişuri, ţâşneşte un câine bolând, se repede mârâind spre el, dar se opreşte, latră tare, face câte-un salt înainte şi iar se dă înapoi. Nu se teme Petrache de câini, dar glasul dulăului ăsta îi sfredeleşte inima, numai Bucur latră aşa. Se duce către el şi când să-l ia în braţe, dintre plopi răsar oameni; sunt îmbrăcaţi ca Petrache, dar nu au trupuri schilave ca el. M-ar putea lua drept unul de-al lor, căci ştia de-acum cine sunt, dar ei nu se înşeală, îl lovesc cu paturile armelor, unul îl ţine pe Bucur, s-a împrietenit cu el, stau de multă vreme la un loc, i-a dat şi mâncare, dulăul nu mai ştie ce să facă, pe cine să mai apere, scheaună. Petrache s-a încovoiat, sângerează, aude dinspre râu o mare zbatere, îl vede printre picioarele oamenilor pe Gore, care saltă din apă, se înalţă, curg din el cernelurile grele şi când se uşurează ţâşneşte în sus, drept spre stele, trece prin dreptul Lunii, o acoperă o clipă cu silueta lui de pasăre sme-rită şi se pierde în înaltul cerului.

Cabana nu este departe de Văleni, stă ascunsă într-un pâlc de plopi, colonelul plescăie satisfăcut, îndoaie perdeaua de la geamul berlinei cu un deget şi priveşte, au ajuns la îngrăditură, cătanele au apucat bârna ce le barează calea şi trei oameni răsar, cu automatele îndreptate spre ei, Parola, E colonelul, zice altul, Să trăiţi, au intrat pe cărăruia făcută prin sihla de iederi sălbatice, ruje uscate de cătină, înţesate de ghimpi şi insinuantele mustăţi fosforescente, ca nişte degete subţiri ce se strecoară, ale rugilor de mure ţepoşi, abia înverziţi. Copitele cailor sună înfundat, roţile se scufundă şi scrâş-nesc în pământul moale, nisipos. Cea de curând dreasă se rupe şi berlina cade într-o rână, caii sunt neliniştiţi, Nicolae îi struneşte, colonelul coboară, umblă grav, cu mâi-nile la spate, când ies în spaţiul liber unde e construită cabana inspectează, da, e mă-turat, buruienele au fost smulse, ţine la ordine şi curăţenie colonelul. Din partea cea-laltă se aude un zgomot şi alţi oameni în uniforme apar, târâie un altul după ei, un măgar şi un dulău îi urmează, Trădător?, întreabă colonelul, E cel cu măgarul şi câi-nele, aşa a fost, cum aţi spus, domnule colonel, a venit la punct fix, cătanele stau stin-ghere de-o parte, nu prea îi suferă pe ăştia. Când Bucur îl vede pe Vărzaru îşi dezve-leşte colţii, mârâie, gata să se repeadă, Ce-ai, mă, zice omul prieten al lui, şi om al colonelului, câinele se dă înapoi, se întoarce şi-o rupe la fugă, dispare printre mărăcini. L-a indispus episodul pe Vărzaru, dar bunătatea lui a ieşit din nou la iveală, Spălaţi omul, le-a spus, arătând spre Petrache. Şi cascadele au căzut din cer, limpezi şi fără sămânţă, zbor de uliu au cuprins în ele şi salt de ghepard, Petrache s-a săltat în mâini şi-a privit către cer, puzderie de păsări erau acolo, încingeau văzduhul, aripi frânte de fregată şi ţipăt de cocor, Petrache nu le putea desluşi, atât de multe erau, viermuiau în cer. Vărzaru l-a mângâiat pe creştet, E bătrân, săracul, şi nu are dinţi, a spus cu duioşie, Uite, cuşca lui Rex a rămas liberă, să-i dăm moşului un adăpost, l-au tras pe Petrache şi i-au legat zgarda, lanţul greu, nici nu era nevoie să fie atât de gros pentru puterile lui.

Emilian MARCU

Absolvent al Institutului de Bibli-oteconomie din Bucureşti. Din 1973, bi-bliotecar şi redactor la Casa de Cultură Studenţească din Iaşi (între 1979 si 1982 a fost secretar general de redacţie la Opi-nia studenţească.

Despre poezia sa, ca „miez” al unei opere scriitoriceşti consistente, Ma-rius Manta scria în revista „Ateneu”: „Drumul pe care şi-l propune este unul al simbolurilor, o structură concentrică a reinterpretărilor. Tocmai din această pricină poezia lui Emilian Marcu este şi o poezie a codului ce are însemnele autenticităţii. Versul viguros al poetului girează într-un final ideea că o trăire de tip romantic nu este desuetă la început de mileniu trei ci ar putea, dimpotrivă, constitui una dintre puţinele alternative de a te raporta corect la pro-blematica lumii.”

NICI O TAINĂ-N PARFUMURI

În această duminică ploaia
mai tremură-n ochii tăi
ca un vis de copil, ca o mare-n amurg
în certitudinea scoicii, în ireala,
în ireala zvâcnire a nisipului sub paşi feciorelnici.

În această duminică ploaia,
ploaia dăltuieşte un început de mister.

Noiembrie hămesit de tristeţe
mângâiat se lasă de pleoapele tale –
mângâiat se lasă ca un vis de copil.

Nici o zvâcnire-n culori, nici o taină-n parfumuri.

Noiembrie-i gata, ca un prinţ singuratec,
în ochii tăi să se-ascundă tăcut.

Mai tremură  în ochii tăi
în această duminică ploaia?

Petre ISACHI

Profesorul de litere criticul, istoricul literar, eseistul, jurnalistul şi prozatorul, Petre Isachi, conduce Revista de literatură „13 PLUS”.

DESPRE „SOMNUL” BACOVIAN

(fragmente)

...În limbajul bacovian, a adormi înseamnă - în opinia noastră - a fi în eroare, a fi departe de adevărul existenţial: „Un gol istoric se întinde,/ Pe aceleaşi vre-muri mă găsesc…/ Şi simt cum de atâta ploaie/ Pilonii grei se prăbuşesc”. Să nu uităm simbologia „somnului” ca eroare a dominat întreaga cultură occiden-tală, cultură de tip geometric (C. Noica), în opoziţie cu aşa-zisa cultură de tip istoric, preferată de Blaga, Mir-cea Eliade, în general, de gândirişti. Acelaşi Heraclit disocia cultura oamenilor treji ce „au o singură lume care le e comună” de cul-tura „oamenilor care dorm”,oamenilor introvertiţi, care privesc înlăuntrul lor, simt şi judecă lumea după criterii onirice / subiective.

Deşi este un introvertit, şi s-ar părea că la prima vedere „somnul” bacovian este simbolul izolării, al coincidenţei cu marile procese organice: „De-atâtea nopţi aud plouând/ Tot tresărind, tot aşteptând…/ Sunt sigur, şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre…”, autorul  simte (poezia rămâne arta de a simţi) „somnul” ca o privaţiune, ca o eroare, nu ca o stare creatoare şi extatică, asemenea lui Blaga, (vezi în acest sens concepţia taoiştilor chinezi). (...)

            Concepţia originală asupra „somnului”- cu corespondenţe în culturile occidentale şi orientale – pe care a poetizat-o Bacovia în Lacustră este o dovadă că în istoria poeziei româneşti, sistemul poetic bacovian nu se confundă cu celelalte sisteme poetice (gândiri poetice): eminescian, blagian, arghezian, barbian, nichitian, etc.

Lucian STROCHI

Absolvent al Facultății de Filologie a Universității București (1974) şi Doctor în filo-logie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iași (2003). A fost, printre altele, director al Casei Prieteniei Neamț - Champagne - Ardenne (din 1991 până în 1998), director al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național –județul Neamț (2001-2005), director Artistic al Teatrului Tineretului (2005-2007), redactor șef  la Reformatorul, co-director la Antiteze și di-rector la Asachi.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1996 și membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România din anul 2000.

Opera sa cuprinde aproape întreaga sferă a culturii, dacă ar fi să cităm doar câteva titluri ale cărţilor pe care le-a publicat: Ver-suri (antologie), Ed. Timpul (Iași, 2002);  Intro-ducere în fantastic. Dimensiuni ale fantas-ticului în proza lui Mircea Eliade, Ed. Univer-sitas XXI (Iași, 2003); Teatru, Ed. Cetatea Doamnei (Piatra-Neamț, 2008); Funia de nisip, roman (2010); Trenul de sticlă, povestiri, Opere complete, vol.4, Ed. Cetatea Doamnei (Piatra-Neamț, 2014); Sonete italiene și engleze comentate, Ed. Cetatea Doamnei (Piatra-Neamț, 2016).

A obţinut numeroase premii şi distincţii, precum: Ordinul „Meritul cultural în grad de cavaler” (2004); Premiul pentru proză al Asociației Iași a Uniunii Scriitorilor din România (1996); Titlul de „Poet al Iașului” la Festivalul interna-țional de poezie de la Iași (2016); Marele Premiu „Mihail Sadoveanu” pentru Opera Omnia acordat de Centrul pentru Cultură și Arte Carmen Saeculare Piatra-Neamț; Diploma de excelență a Asociației Culturale România în Lume (2011); Diploma și titlul de Cetățean de onoare al municipiului Petroșani  (2011)

ANTIPALIMPSEST

totul a fost scris chiar şi rîndul acesta

aceleaşi cuvinte aceeaşi topică

acelaşi înţeles

scriu apăsat să reapară scrisul cel vechi

scriu lin de parc-aş şterge

o aripă de fluture

(scheletul literei e bîrna

bizarelor arhitecturi celeste)

cuvintele mele dezgroapă aceleaşi cuvinte

chiar sîngele meu cea mai comodă cerneală

trezeşte un sînge comun

scriu lin de parc-aş mătura culori

cu o pleoapă de înger

scrisul meu ciudat se învîrte

în cercuri concentrice

de parcă-aş scrie

pe vîrstele aceluiaşi copac

scriu apăsat şi inutil pe-o magică oglindă

Mihai MERTICARU

Poet, eseist şi gazetar. Absolvent al Facultǎţii de Filologie a Uni-versitǎţii “Al. I. Cuza” din Iaşi (1960-1965). A fost profesor titular în Piatra-Neamţ, redactor la ziarul „Ceahlăul” şi membru în co-legiul tredacţional al revistei „Antiteze” – Piatra Neamţ

SONETUL ETERNEI POVEŞTI 

Madonă, a sfintei naturi minune, 

Regină cu torsul răpit din soare, 

Atâta frumusețe nu te doare? 

Cum faci tu, dintr-o inimă, tăciune? 

Cine te-a răsădit, gingaşă floare? 

Din ce stele-a reuşit să te-adune? 

Ce taine moşteneşti de la străbune 

De eşti atâta de ameţitoare? 

Basmul tău e un continuu prezent 

Şi nu se sfârşeşte chiar niciodată, 

Nu-i sculptor să nu-ţi fi cioplit monument 

Să-l povestească-n marmură coerent. 

Privirea ta, luceferii o cată, 

Fiinţă, de poeţi, zeificată. 

Dorin PLOSCARU

            Preotul  Dorin Ploscaru (membru USR, Filiala Iaşi) este autor al mai multor vo-lume de poezie:  Să mori primăvara (Ed. Panteon, 1995, Piatra Neamţ); Sîmbăta lui Lazăr (Ed. Helicon, 1997, Timişoara); Flaşneta (ed. Libra, 2000, Bucureşti);  Peştele pe uscat -cu o prefaţă semnată de Al. Cistelecan (Ed. Dacia, 2000, Cluj-Napoca); Peştele albastru (Ed. Axa, 2005, Botoşani); Aurora Dreams (Ed. Brumar, Timişoara, 2011); Nordul Extatic (ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011), Aurora Dreams- An-tologie de autor (Ed. Tipo-Moldova, 2011), Artă şi rafinament. Florăria romantic (ed. Brumar, Timişoara, 2012) ...

URMALE VINULUI ROŞU PE BUZA CĂNII DE CERAMICĂ NEAGRĂ 

ca un şir nesfîrşit de

imagini suprapuse văd

ţara şi viaţa aceasta

din fragmente de film şi

bucăţi de imagini developate

cu încetinitorul

melanjul acesta de funambulesc

ireal şi real scris cu sîngele

propriu preţ de o secundă

sau cîteva miimi de secundă

aceasta e toată viaţa ta

pusă cap la cap

rămîn doar urmele de

sînge uscat ca urmele

vinului roşu pe buza

cănii de ceramică neagră

uscate de adierea

brizei de primăvară

Tincuţa HORONCEANU BERNEVIC

Custode la Casa Memorială „George Bacovia” din Bacău, Tincuţa Bernevic este, indiscutabil, una dintre cele mai limpezi „voci” ale liricii feminine băcăuane. I-am cunoscut poeziile în 2010, an în care am primit de la Gheorghe Istrate un volum  (intitulat Strigătul ca o punte), despre care marele poet m-a rugat să scriu câteva rân-duri. Una din poeziile acelea a rămas, prin  tristeţea sa blândă, ca un ciob de cer înfipt în memorie: „Ne ţinem de mâini/ Când păşim alături/ Ţi-am cusut o inimă/ Mare în piept/ Pe care îmi odihnesc obrazul/ Apoi tu mi-ai modelat/ Degete lungi/ E rândul meu/ Ţi-am desenat ochi albaştri/ Pe urmă tu mi-ai pus pe umeri/ Un curcubeu/ Noi doi nu suntem oameni/ Noi suntem două jucării/ Rămase de la Potop/ Când suntem trişti/ Dumnezeu ne întoarce cheiţa...”

CALEA LACTEE E CASA MEA

Calea Lactee e un loc din care privesc cerul
mărul de la drum pădurea eu pot oricând să ajung până acolo
nimeni nu mă întreabă unde plec de acasă
cât timp pielea mea are un tatuaj cu o iguană
am dormit într-o frunză de măr trei luni
toamna m-a găsit acolo şi nu mi-a spus nimic
în liniştea satului nimeni nu spune nimic
picurii de lapte se împrăştie dimineaţa pe drum
dacă nu-i linge nicio pisică se transformă în stele
de asta la bunicul cerul era plin
mai multe ca la oraş şi mai aurii
bunicul îmi spunea că erau suflete care dormeau
n-am înţeles limba pe care-o vorbea
decât mult mai târziu
Calea Lactee e casa mea dintotdeauna
acolo mi-am lăsat dinţii de lapte, câteva lacrimi şterse pe furiş
şi două trei bătăi de inimă mai aparte
ca un scârţâit de uşă
medicul spune că nu-i nicio problemă
aş vrea uneori s-o împart
poate copiilor de la bloc, vrăbiilor
câteva stele să le ţină de urât
sau ţie, mai ales ţie
atunci când mi-am tăiat degetul cu o seceră
şi ştiam cât te doare
ţi-am dat o cariocă
să nu-i spui mamei
că inima îmi bătea în palmă
lumea era mică ca un glob de cristal din care ţâşneau bule
nimeni nu voia să citească în el viitorul
e atâta linişte în podul bunicului ca într-un fagure de miere
din care fug amintiri
ca nişte albine uriaşe
spre tâmpla lipită de aura somnoroasă a sfântului.

Doru CIUCESCU

Profesorul universitar Doru Ciucescu a absolvit Facultatea de Metalurgie, din cadrul Institutului Politehnic, din București, unde în 1992 a obținut un doctorat în specialitate. În perioada 1 august 1970 - 14 septembrie 1977 a lucrat ca inginer la Întreprinderea „Meta-lurgică”, din Bacău. Din 15 septembrie 1977 până pe 30 aprilie în 2011 a fost cadru didactic la Universitatea „Vasile Alecsandri”, din Bacău, timp în care a parcurs toate treptele activității didactice (asistent, șef de lucrări, conferențiar și profesor universitar). A scris cărţi de specialitate, proză şi însemnări de călătorie.

Despre prozatorul D. Ciucescu Grigore Codrescu spunea: „ Scriitura are calităţi literare şi cognitive ale unei cărţi substanţiale, în care valorile culturale şi enigmele spiritualităţii, ce le dezvăluie încă această epocă a globalizării, sunt  perceptibile de peste tot.”

CONSTANTIN BRÂNCUŞI ÎN AMERICA

(fragment)

Constantin Brâncuş a sosit pentru prima oară în Statele Unite ale Americii pe 12 martie 1914, cu ocazia deschiderii unei expoziţii personale la Galeria „Photo Secession”, din New York, unde a reuşit să vândă lucrări în valoare de 10.000 de do-lari, o sumă enormă în acele vremuri, echivalentă cu aproximativ 240.000 de dolari în zilele noastre. Atunci, lucrările de artă erau vămuite cu 40 de procente, aşa că statul american i-a impus o taxă de 4.000 de dolari.

Ulterior, începând din 1922, legislaţia americană s-a schimbat şi operele de artă au fost exceptate de taxe vamale. Dar, în toamna anului 1926, Edward Steichen a sosit la New York cu prima variantă a sculpturii „Pasăre în văzduh” pe care o cumpărase de la Constantin Brâncuşi. Atunci vameşii au considerat lucrarea drept „ustensilă de bu-cătărie” şi au evaluat-o la… 60 de cenţi, aplicând şi taxa vamală de 40 de procente. Puţin mai înainte, Marcel Duchamp sosise tot la New York cu 20 de sculpturi ale lui Constantin Brâncuşi, pentru a fi expuse la expoziţii cu vânzare, organizate la New York şi Chicago. La fel, vameşii au fost intrigaţi de o altă variantă a sculpturii „Pasăre în văzduh”, pe care nu au considerat-o operă de artă şi au vămuit-o. Nici celelalte lu-crări nu au avut o soartă mai bună.

În consecinţă, pe 21 octombrie 1927 a început un proces la New York, în care Constantin Brâncuşi a cerut anularea taxei vamale pentru operele sale, deoarece ele sunt opere de artă. Sculptorul român a fost susţinut de numeroase personalităţi cul-turale, printre care expertul în artă Jacob Epstein, fotograful Edward Steichen, sculp-torul Marcel Duchamp, poetul Ezra Pound şi scriitorul Henri-Pierre Roché. În timpul procesului, „Pasăre în văzduh” a fost expusă ca probă, iar judecătorul a pus tuturor reclamanţilor prezenţi (n.a. Constantin Brâncuşi nu a asistat la proces) întrebarea: „Dacă aţi fi văzut-o în pădure, v-aţi fi gândit că este vorba de o pasăre?” Procesul a fost câştigat de Constantin Brâncuşi, iar sculptura „Pasăre în văzduh”, adusă de Edward Steichen în Statele Unite ale Americii, este expusă în prezent la Muzeul de Artă din Seattle.

Dumitru PANĂ

Buzoianul Dumitru Pană a Absolvit Facultatea de filozofie la Iaşi (1984), în timpul studenţiei fiind re-dactor la revistele „Dialog” şi „Opinia studenţească”.

A debutat la Cenaclul “Junimea” de la Casa Po-gor şi în „Convorbiri literare”, cu o prezentare de Daniel Dimitriu (1983). Poezia sa este una cu fine reglaje stilistice şi labirinturi livreşti ce provoacă Minotaurul întrebărilor fără răspuns.

Dintre cărţile pe care le-a publicat amintim: Di-dactica Frustra (1999 – Premiul „Miron Cordun” la „Zilele Calende” ediţia I-a); Ilion (Ed. Ex Ponto, 2001); Cerul în ecou (Ed. Timpul, 2003); Lună în plină zi (Ed. „Omega” Buzău, 2007); Măsluitorul de cuburi (Ed. Tipo Moldova – Colecţia „Opera omnia”, 2012)

NE VOM ÎNTOARCE ÎN HELADA. vom

ciopli în granit. vom inventa

geometriile sacre. vom descifra geometriile uitate. geometrii

toate străine. pentru mirarea barbarilor. (aţi văzut? trimisul

lor e prea sincr: nu poţi să-l crezi până la capăt).

coloane portice arcade sprijinite de cer şi de aer.

apoi vom săpa la rădăcina unui măslin. vom

culege poate fructe târzii –

cine e Străinul­? dar cine-i Orbul ce râde?

neîntrecut acesta în ştiinţa numită divină. cuvintele lui

meritau mai mult decât să fie salvate în cântec.

(dar coapsa lui murise: acum era de aur) –

ne vom întoarce-n Hellada. vom ciopli

în granit. tot ce ştim vom învăţa pentru ultima oară.

vom rămâne în Insule

Ion DINVALE

Despre profesorul de filozofie din Buhuş, membru al Flialei Bacău a USR, Constantin Călin scria „Subtilitatea şi simplitatea ….meşteşugul şi cultura… versificaţia şi vocabularul – punctele tari ale unui autor discret.”

Iată şi o confesiune a autorului: ,,Prin poezie, încerc să înalț un zăgaz, chiar dacă în aparență firav, în fața stupidității și banalității acaparatoare. E o încercare de a îndulci chipul aspru și colțuros al lumii, o lume în care n-am puncte de inserție și pe care n-am cum s-o ocolesc. Poezia este pentru mine un refugiu; scriu ca să generez rezistență. Încerc să ofer generației tinere un alt tip de frumusețe – care e pe cale să apună de tot, după care tânjesc –, o vestă antiglonț împotriva «terorismului» ubicuu”.

Alexandru DUMITRU

               Alex. Ştefănescu nota, în urmă ce ceva timp, despre poet: „Poezia lui n-are nici o legătură cu moda poetică de azi, dar nu este demodată … deşi foarte puţin cu-noscut refuză să facă din fiecare poem un discurs, solemn sau clovnesc, ca atâţia alţi autori. Textele sale sunt sugestii de poezie, fulguraţii. Este ca şi cum n-ar fi scrise pe hârtie, ci desenate în aer cu o nuia. Răsar parcă din nimic şi se evaporă pe neaşteptate, lasând în conştiinţa cititorului amintirea unei iluminări de o clipă.”  

MEREU TU

cuvintele tale

îmi curg pe obraji

ca nişte lacrimi

despărţind trupul meu

în două în trei şoapte

rostite demult

uitate într-un

colţ al conştiinţei

încremenite

mi-au căzut aripile

de atâta singurătate

aştept cu ochii închişi

neasemuita clipă

când voi da piept

cu aerul meu

respirat şi trecut

în nefiinţă,

în altceva

Culiţă Neculai UŞURELU

                Absolvent al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi (Filologie, secţia română-franceză). Profesor în judeţele  Bacău, Botoșani, Iași, Maramureș, Vaslui si Vrancea. Membru al Filialei USR Bacău. Redactor și redactor – șef adjunct al publicaţiei „Revista noastră” din Focşani. (1983-1989).
               În 1994 înfiinţează Fundaţia Social-Culturala „Mioriţa” şi, ulterior, revista „Salonul literar”. Publică mai multe romane, eseuri şi interviuri (primeşte, în 2010, Premiul Filialei USR Bacău, pentru eseu)

PAŞI PRIN ROMA ETERNĂ

 (fragmente)

Roma, pe care am visat-o sau, poate, am văzut-o (dacă n-oi fi trăit în ea!) într-o viață anterioară…. Am intrat în Piața Veneției…Și ce piețe are acest magnific oraș! Palatul „Victor Emanuel II”  este construit după un pro-iect al arhitectului Sacconi și simbolizează Patria, Valoarea Militară, Risorgimento și Națiunea. Statuia ecvestră a lui Victor Emanuel II, operă a lui Chiaradia, domină totul.

În interiorul monumentului se găsesc Biblioteca, Arhivele, Muzeul și Institutul de Istorie ale Risorgimentului italian. Sunt, într-adevăr, în centrul Cetății, locul de unde pornesc itinerariile turistice. Ziua este frumoasă, poate puțin cam călduroasă, iar locul este atât de impunător încât mi-a amintit afirmația lui Stendhal că, în anumite zile, Roma îți ajunge pentru fericire. Să fi nimerit eu tocmai o asemenea zi? S-ar putea, mai ales că peste drum de acest palat cam prea mare, prea nou și strălucitor printre atâtea ruine, se află un alt monument, acesta fiind însă de o simplitate maiestuoasă, dar - pentru români - cu semnificații multiple: Columna lui Traian (...)
Columna, construită de Apolodor de Damasc în 113 e. n., din porunca lui Tra-ian, măsoară 42 de metri și păstrează în soclu ultimele rămășițe pământești ale împă-ratului. În vârful monumentului se află statuia Sfântului Petru înlocuind-o pe aceea împăratului, în secolul al XVIlea.
Ca o răzbunare a timpului, din tot ce înseamnă opulență, putere și grandoare, din tot ceea ce au fost Forumurile lui Traian, Caesar, Augustus sau Vespasian n-a ră-mas mai nimic; în schimb Columna, cu basoreliefurile ei, cuprinzând viața și lupta strămoșilor noștri, rezistă și va rezista.
Cred și sper ca întâlnirea cu clasicismul latin să insufle oricărui român simțul esteticului și al istoriei, al încrederii că facem parte, într-un mod specific, din orizontul de cultură și civilizație, care a radiat de la Roma spre lumea întreagă și are nevoie - din când în când - de o reîntoarcere spre origini pentru a-și reîncărca memoria la izvoarele umanismului...

Mihai HANGANU

           A absolvit mai multe facultăţi. Facultatea de Matematică din cadrul Institutului Pedagogic Suceava, Facultatea de Management din cadrul ASE Bucureşti şi Facultatea de Studii Economice și Social- Politice, studii post universitare în domeniul Managementului institu-ţiilor publice, A.S.E.Bucureşti.
            Despre scriitor (membru al Filialei Bacău a USR), Lucian Strochi nota: „Mihai Hanganu este un matematician cu acte în regulă şi, aplicând principiul unei simetrii necesare (gândiţi-vă la emisferele... cere-brale), matematicianul se va regăsi, răsfrânt într-o ma-gică oglindă, în poetul, prozatorul, eseistul, posibilul dramaturg... Sau, fractalic vorbind, poetul va fi nos-talgic, livresc, alchimist, polemist, epigramist, culegător de folclor. Niciun cititor/cunoscător al operei sale nu va putea anticipa următoarea carte (titlu, gen, specie, tematică). Între heraclitic şi eleatic, poetul pare a opta pentru heraclitic, acesta asigurând (aparent!) o prospeţime a re-ceptării, o dinamică a expresiei, o surpriză permanentă.”

ÎMPREUNĂ

Noi nu ne-am despărţit niciodată.

Am alergat doar pe cărări diferite.

Eu pe lângă văile ascunse-n mine,

Tu pe lângă izvoarele necunoscutei speranţe.

Am măsurat mereu din priviri depărtarea

Fixând-o la doi paşi de marginea prăpastiei.

Eu prin rariştea crinilor îmbobociţi,

Tu peste coama murgului galopând...

Emil NICULESCU

          Absolvent al Şcolii Postliceala de Bibliotecono-mie - Bucureşti, licenţiat în istorie, cercetătorul literar, criticul şi poetul buzoian Emil Niculescu este autorul unei cărţi oarecum „unicat”: François Villon - Ballade des dames du temps jadis/ Balada doamnelor de altădată. Traduceri şi reverberaţii, în care sunt cu-prinse toate traducerile în limba română ale celebrei po-ezii.
           Îndrăgostit de parfumul tare al arhaismului şi de autorii insoliţi (Mateiu Caragiale, Emil Brumaru, Leo-nid Dimov etc) E.N. cultivă o poezie voit barocă, în volutele căreia îşi exersează meseria de „cărţar” (cum ar fi spus Magda Ursache)

AMBUSCADĂ

Cum samuraii unui mort șogun,

Câinii de toate străzile dispun.

Cine e-un domn și care un nebun,

Vor stabili din scurt și din comun.

În timp ce, dimineața, la padoc,

Hingherii ciocnesc o țuică:

„Hai noroc!“

Din izolare

De-acuma or să vină, de-a valma, norii grei

Ca antica cenușă planând peste Pompei.

După Sfântul Dumitru, dacă nu mai curând,

Vor trece iar, prin zloată, plutoanele cântând.

Și-nămolit în cel mai desuet alfabet,

Morse, nu vom mai bate un S.O.S. complet.

Deschide ușa și fă drum câinelui, să fugă,

Să nu cadă pedeapsa stăpânilor pe slugă.

HRONIC

Spre-a căta cu râvnă, genius loci,

Se-nșiră, cu lanterna, dobitocii.

Calmul valorilor, aicea, nu e

Decât la capul morților, cățuie.

Nimic de scris, de nu crezi, vino,

Să sugi din unghii Pietro Aretino.

Vasile LARCO

Inginerul ieşean Vasile Larco a ajuns la  poezie pornind de la „strănutul” călinescian – epigrama (este membru fondator al „Uniunii Epigramiştilor din Româ-nia”). Cultivă, în mod deosebit, poezia ironică, preferând formele fixe (sonetul, rondelul, epigrama)

DESTĂINUIRE  TÂRZIE

(sonet)

Ședința literară e-un balsam,

Ce îmi alină o cumplită boală,

Cândva fiind o simplă bănuială,

Dar sunt convins și, din păcate,-o am.

Știam demult, din primii ani de școală,

Că vindecarea are un program

Sofisticat, un fel de amalgam

Cu sfaturi grele care dau năvală.

Trecut-au anii-n șir, pe neștiute,

Iar ironia-n suflet cuibărită

Rămas-a și mă duce în ispită,

Ținându-se de mine ca o scamă.

Deci, recunosc, acum, la senectute:

Sunt dependent de genul epigramă!

Gheorghe Andrei NEAGU

            Prozator, promotor cultural, jurnalist, editor de presă literară și fondator al revistei Oglinda literară (pe carea condus-o, cu perseverenţă, mai bine de un deceniu - peste 170 de numere) şi chiar... poet. A primit Premiul pentru proză acordat de Aca-demia Internațională Mihai Eminescu sub semnătura domnului acad. Eugen Simion ( președintele juriului) şi Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Fi-liala Bacău, pentru volumul Purtătorul de cruce. Cetățean de onoare al orașului Panciu.

NOI

Ne-am întâlnit din nou.

Tu, noaptea înstelată,

Eu, cerul plumburiu …

Şi-n ochii tăi de fată

M-am prăbuşit de viu.

Când noaptea a început să miroasă a zori,

m-am trezit cu pantofii în mână.

Iar în adâncul lor am găsit, o lacrimă,

un suspin şi-o adiere senină.

Mi-am umplut visele cu flori

şi-am alergat

la poarta ta

Eram lumină

Eram un copac de argint

Ce-a găsit în pantofi

O lacrimă deplină.

Ştefania Oproescu

Născută în judeţul Buzău (Pătârlagele) dar „adoptată” de Focşani, Ştefania Oprosecu, a fost editorialistul de forţă al revistei „Oglinda Lite-rară” dedicându-se cu patimă, pe lângă profesia de medic, literaturii. Este membră a Filialei Ba-cău a USR din anul 2005.

PASĂREA DE GHEAŢĂ 

Şi iar văd pasărea zburând 

prin cupola bisericii goale 

nici un sfânt nu bate din aripile 

pictate pe ziduri 

să-i însoţească întoarcerea. 

Rătăceşte prin culori de vitralii 

loveşte necunoscute orizonturi dure 

aude doar pocnetul ca de grindină 

al trupului ce-i desparte memoria 

de relieful necunoscut al prezentului 

pe care ghearele nu reuşesc să-l agaţe. 

Clipele de odihnă îi alunecă 

Picătură cu picătură din trup 

Pe altar, dimineaţă, o pasăre moartă. 

Theodor George Calcan

Absolvent al Institutului de Biblioteconomie din Bucureşti (1974). Debutează în presă în revista Con-vorbiri literare (Iaşi). A publicat la Ateneu, Cronica, Contrapunct, Poesis etc. Membru al Filialei USR Bacău, din 1997.

Ultima confesiune

Uneori poezia îmi cere

Înstrăinare şi melancolie

Renunţare deliberată

Şi lepădare de sine

Eu cred numai în poetul

Care slujeşte o cauză

despre care ştiu că e dreaptă

Simt cum se prăbuşesc

Vorbele care-s lipsite de dragoste

Nu desluşesc nici o deosebire

Între strigătul disperat

Al beţivanului

Tăcerea lucrurilor

Şi cântecul lipsit de speranţă

Ori văduvit de credinţă

Resping cu înverşunare

Orice tipar dinainte prestabilit

Şi deşi paşii mei

Ocolesc foarte des

Temniţa şi cimitirul

Umbra sufletului meu

Preferă goana de culori

Şi de forme

Ritmul şi muzica

Neostoita mişcare

Puterea creşterii

Şi a unei judecăţi limpezi

Cristalul străpuns

De o rază

De soare  

Mioara BAHNA

Autoare de critică literară şi eseistică, Mioara Bahna este caracterizată astfel de Emilian Marcu: „Prezenţa Mioarei Bahna în presa literară şi în librării, prin co-mentariile şi cărţile sale, ne întăreşte convingerea cum că nu au dispărut criticii literari de valoare aşa cum se lasă uneori să se înţeleagă şi că noul val de spadasini este în plină ascensiune şi că ei vor reuşi cu adevărat să reorganizeze, pe o scară de valori adevărată, reuşitele dar şi eşecurile din literatura română contemporană.”

Într-un interviu realizat de Petruţ Pârvulescu, în 2015, autoarea declara:

„În primul rând, dacă acceptăm ideea de destin, nu mai încape ideea de opţiune sau opţiunea este doar o iluzie! Sunt multe de spus în această privinţă, aşa că mă voi limita doar la câteva gânduri. De pildă, acum câţiva ani, într-o discuţie cu nişte călugări, am aflat cu surprindere, pentru prima dată, că a crede în destin este un păcat, că nimeni nu are o traiectorie prestabilită. Şi aici am putea să-l aducem în discuţie pe Jacques Fatalistul, al lui Diderot. Dar, în fine! În ce mă priveşte, m-am apropiat de cărţi devreme, m-au ajutat mereu să evadez din realitate. O fi fost şi destin, dar ştiu sigur că, de foarte multe ori, în copilărie, de pildă, când bunică-mea voia s-o ajut la câte ceva prin casă, prezenţa cărţilor era pentru mine o pavăză în faţa solicitărilor ei! Pe urmă, cărţile, citite şi scrise au devenit parte sine qua non a existenţei mele.”

Constantin SEVERIN

Poet, publicist şi artist plastic suceveanul Constantin Severin e familiarizat cu multe orizonturi europene (studii, burse, stagii în Croaţia, Suedia), prezent ca pictor în numeroase colecţii şi galerii străine (Germania, Finlanda, Italia, Anglia, S.U.A., Elveţia ş.a.)

Despre artist Iulia Mesea scria în prefaţa albumului de artă Semnele timpului - energii arhetipale: „Cuvântul creator, «La început a fost cuvântul», şi timpul absolut. Programatic aşadar, artistul reia obsedant, implicit, tema timpului, în încercarea teme-rară de a surprinde în opera sa (plastică – n.n.) acastă inefabilă dimensiune pe care reuşeşte, cel puţin, să o marcheze ca spaţiu de tranziţie, perpetuu acelaşi şi perpetuu glisant. Instalaţia Janus (Janus Bifrons este zeu al ritualurilor de trecere şi al fe-nomenelor de tranziţie), face aluzie chiar la acest moment al zonei fluide dintre trecut şi viitor, având ca element fundamental citatul din arta clasică (Doamna cu hermină a lui Leonardo da Vinci)”
Pusă sub genericul superb „Jurnalul de alchimie al unui «pictor de Cucuteni»”, această „nuanţă” este la fel de valabilă şi pentru poezia lui C. Severin, care - ştiind cine a fost la început, pictează... vibraţia cuvintelor.

ZID ŞI NEUTRINIO

9

copiii imi desenează pe uşă

ciudatele pălării ale femeilor

sinucigaşe

în oglinda uscată de ţipăt

bate pendula propriei năluci

jetul de apă / un nufăr alb în cameră

zgârie norii memoria roşie a lunii

pe strada singurătatea pornind

pistoane de automobil

ceasornicul subţiind mătasea oaselor

într-o clinica psihiatrică

zid şi neutrino

lumea adie prin sticlă

Liviu Popescu

Electroenergeneticianul  Liviu Po-pescu debutează în literatură cu versuri în ziarul „Zori de zi” , din Suceava (1970). Publică apoi poezie în majoritatea revis-telor de profil din ţară, fiind laureat al mai multor festivaluri de literatură. Este primit în Uniunea Scriitorilor în anul 2007

Seara percepţiilor

Da sângele ce ajunge

la creier

este primul cititor

al textelor mele

despre tine

desfăşurate în rame

cu corăbii

călătorind prin absorbţie

în sfere perfecte

din biblioteci virtuale

e seara percepţiilor senzitive

valuri ratate

de paşii nesiguri

rostiri viitoare

sunt văzute cu cagula

pe faţă

în topul furtunii.

Silvia MILER

Economista Silvia Miler a publicat prima carte de poezii - Lacrima meduzei - în 2005. Au urmat: Incantaţiile meduzei şi Inventarul unei seri. Premiată la diverse competiţii literare (interne şi internaţionale).

Ceruind a flori

În prag de Înviere

Eu crucea ţi-o-nnoiesc

Chem din pământ sămânţa

A verde să-ncruzească

Neîndemanatic vorbe

Prin gânduri risipesc

Şi-aprind cu grijă oul

A flori să ceruiască

În prag de Înviere

Eu crucea ţi-o-nnoiesc

Sosită-i înserarea

Lumina s-o găsească

Las promisiuni la poartă

Pe zări le împletesc

Blajina, draga bună

A flori să veşnicească...

Lucian MĂNĂILESCU

Redactor şi tehnoredactor la diverse publicaţii, redactor şef timp de 10 ani, înainte de pensionare, la revista lu-nară de cultură Fereastra – Mizil, co-organizator al Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigo-rescu Bacovia" (8 ediţii), coordonează apariţia a 10 almanahuri literare, publică 10 volume de poezie, 1 carte de eseuri şi interviuri, elaborează mai multe anto-logii şi volume colective. Membru al Filialei USR Braşov.

Zahei orbul

(Poetului Vasile Voiculescu)

A sărutat ninsoarea pe botul ei de miel,

pierzându-se în ceaţa uitării, străvezie,

Purtând pe umeri crucea pe care-a dus-o EL

Ca pe-o ispită dulce, în vinerea pustie.

În taină spun irozii că l-au văzut trecând

prin luncile albastre ce mărginesc târziul,

păşind pe val de ape, înveşmântat în gând,

De-a dreapta-i era Tatăl şi-n stânga păşea Fiul.

Mai spun că într-o vreme redată risipirii

se va întoarce-n taină şi obosit la cină

şi ridicându-şi trupul din pulberea iubirii

va cuvânta spre umbre: Veniţi de luaţi lumină!

Colaj literar şi fotografii de Lucian Mănăilescu

*Autorul îşi cere scuze pentru eventualele omisiuni sau inadvertenţe