REVISTA REVISTELOR LITERARE

RĂSFOIRI

(Revista revistelor literare)

BUCUREŞTIUL LITERAR ŞI ARTISTIC

Anul VIII, nr. 4 (79), aprilie 2018

• Florentin Popescu, referindu-se şi la revista la care am fost redactor şef timp de 10 ani (vorba vine şef, pentru că singurul „subaltern”, care făcea totul, de la corec-tură la tehnoredactare şi fotografie eram eu) notează în editorial (Aripi tăiate) „Auto-rităţi de mai mare ori mai mic nivel au început să taie fără milă subvenţiile acordate unor reviste, festivaluri, simpozioane etc., probabil conform principiului dominant as-tăzi în lumea politicienilor: anume acela că şi cu reviste şi cărţi şi cu alte activităţi culturale şi fără ele «căruţa merge înainte», altfel spus literatura ar fi a cincea roată la car, inutilă, de prisos şi de care, din raţiuni economice societatea se poate lipsi ori-când. Am în faţă două exemple (dar, desigur, vor mai fiind multe altele de care nu ştiu): revista Oglinda literară de la Focşani şi Fereastra de la Mizil, publicaţii ajunse la un anume prestigiu naţional şi care acum nu mai apar fiindcă statul (citeşte co-menduirea judeţelor şi primăriile!) nu le mai subvenţionează.”

De fapt, revista „Fereastra” n-a primit, niciodată, nici un ban, de la diriguitorii culturii prahovene, publicaţia apărând sub egida Asociaţiei Culturale „Agatha Gri-gorescu Bacovia”, din „nebunia” lui Emil Proşcan şi a mea, de a crede că este posibil să faci lucruri frumoase şi pe banii tăi sau ai prietenilor. Am „murit”, ce-i drept, când nu ne-am mai permis să băgăm mâna în buzunar şi să facem voluntariat, Dar... am murit frumos!

• Iuliana Paloda-Popescu, pictează, cu sufletul, o „icoană” lirică de Paşti: „Doamne,/ astăzi am căutat un/ Sfânt Mucenic într-o icoană/ veche, dar nu l-am aflat, pentru că/ numele său era scris prescurtat şi părea/ şters demult... cu sfială încercam să-l găsesc,/ până când s-a făcut noapte şi-n oglinda Lunii/ am văzut trei sfinţi în veş-mânt luminos – doi/ Mucenici şi unul nebun pentru Hristos, aveau/ pulbere aurie în gene şi pe pleoape, ţineau/ în mâini Crucea cu opt braţe şi priveau/ departe, în timp ce-l căutam pe/ Mucenicul tânăr, până/ se lumina de ziuă/ şi/ dintr-un nimb/ de nori ne binecuvânta cu/ dragoste Iisus Hristos... iar eu mă/ străduiam zadarnic să înţeleg ce scrie/ pe fondul poleit, de parcă literele toate în/ lumina zilei s-au topit şi s-au prelins încet,/ pe chipul şi pe trupul/ Sfântului necunoscut,/ însufleţindu-l parcă şi trecând în sipetul de/ aur al icoanei, de unde lacrimile sfinţilor/ se-nalţă în slava cerului de-ar-gint şi ard/ cu flăcări albe în privirea noastră,/ precum o candelă aprinsă în/ suflarea unui Înger/ Sfânt!” (Icoană veche)

• Din grupajul poeţilor basarabeni am ales, pentru cititorii noştri, trei eşantioane lirice: „N-am uitat să scriu câteva cărţi de poeme/ n-am uitat să iubesc o femeie şi câ-teva poiene/ în viaţa asta scurtă, cât un scăpărat de chibrit.../ ... Am uitat doar să fiu fericit.” (Nicolae Dabija – Lapsus); „Moldovenii când se strâng/ Şi-n petreceri se avântă,/ La un colţ de masă plâng,/ La alt colţ de masă cântă.// Sufletul precum le-ar fi/ Glob cu două emisfere:/ Una-i noapte, alta-i zi,/ Bucurie şi durere.// Două lumi într-un întreg/ Permanent îşi schimbă locul./ Vin pe rând, şi-asemeni trec,/ Când necazul, când norocul.// Moldovenii când se strâng/ Şi-n petreceri se avântă,/ La un colţ de ma-să plâng,/ La alt colţ de masă cântă./ Şi-n paharul veşnic plin,/ Băutura lor cea sacră/ Jumătate-i cer senin,/ Jumătate-i boltă neagră.” (Petru Zadnipru [1927-1976] - Mol-dovenii); „Oricât mi-ai pune miere peste rană,/ Eu, Doamne, a mă vindeca nu pot/ De boala timpului, şi mor de tot,/ Şi mă subţii ca frigul din icoană./ Apa în care m-ai lăsat să-not/ E tot mai neagră, mai nepământeană;/ Şi ploi de foc m-alungă, ca pe Lot,/ Şi parcă-aud şi îngerul cu goarnă./ Şi nici un semn nu-i dinspre veşnicie,/ Timpul se surpă-n mine ca un mal,/ Moartea se-aude fluierând în vie./ Sângele meu e blândul miel pascal/ Păscând în zori prin crângul ideal/ Şi care, vai, nu ştie, nici nu ştie...” (Arcadie  Suceveanu – Miel pascal)

• Încă unul din eseurile lui Mircea Eliade, scris în tinereţe, tranzitează, ca o ma-şină a timpului, distanţa dintre epoci, fiind, parcă, mai actual acum decât atunci:  „Se scrie mult? Ba deloc. Se scrie repede, ceea ce este cu totul altceva. Balzac publica patru-cinci cărţi pe an, pe care le lucra însă zi şi noapte. Strindberg a scris zece volu-me în trei ani dar era să înnebunească la urmă. Un scriitor nu trebuie întrebat: câte cărţi scrie? Ci: în cât timp le scrie, la ce intervale, lucrând câte ceasuri pe zi. Ceea ce contează nu este numărul paginilor scrise pe an, ci viaţa care s-a stins în tine cu fie-care pagină scrisă. Sunt scriitori care mor la treizeci de ani, şi alţii la optzeci. Asupra acestui fapt nu s-a gândit nimeni, după câte ştiu.” (decembrie 1934)

 SPAŢII CULTURALE

Nr. 57 – aprilie, 2018

• Doamna Magda Ursache, por-nind de la volumul lui Mircea Platon (Eli-tele şi conştiinţa naţională, cu subtitlul De la naţionalitatea genetică la perso-nalitatea naţională: Despre rolul elitelor în articularea conştiinţei naţionale, Ed. Contemporanul, 2017) se înverşunează să scoată măştile de pe faţa convertiţilor la democraţie, a căror stângă a rămas, totuşi, în străvechea ei închinare. Cine rescrie isto-ria bizară care instaurează dictatura asupra trecutului?: „Ne risipim şi risipim. Suntem din ce în ce mai risipitori. Mentalul stabil şi tradiţional e batjocorit în fel şi chip, per-sonalităţile sunt şi ele minimalizate, ţintele fiind elitele cu reală conştiinţă naţională. Depreciem, depreciem, poate nu mai rămâne nimic. (...) Se luptă mult la dezbinarea românilor. Se întreţine harţa continuă între moldoveni şi dâmboviţeni, între moldovlahi şi transilvani, între Banatul bogat şi Moldova săracă (deşi ei, moldovenii, au suportat greul plăţilor la ruşi, «înnăduşirea slavă»). Centenarul ne găseşte în dezbinare internă maximă, care Centenar e contestat, ca şi Unirea Mare, moment sublim în existenţa noastră etnică. «Elitele» (e pluralul lui Mircea Platon) par a dori nu să articuleze, ci să dezarticuleze conştiinţa naţională, antinaţionalismul fiind cu mult mai agresiv decât naţionalismul progresist. (...) Spune Mircea Platon: «Distrugerea economiei şi şcolii româneşti a fost distrugerea locurilor unde se puteau impune lideri şi soluţii. Blocajul economic şi educaţional e legat de blocaj conceptual şi de elite. În lipsa elitelor orga-nice, scoase la suprafaţă de chiar munca şi piaţa noastre, am rămas cu elita culturală aclamată de ea însăşi». Soluţia nu-i alta decât să ieşim din ameţeală şi din amorţeala civică. Să ne reconectăm la tensiunea naţională a marilor modele. Altfel, ne risipim şi risipim.” (Risipind, risipind).

• O prezentare a poetului leton Leon Briedis, realizată de Irina Nechit, relevă disponibilităţile lirice ale autorului, care, printre altele, a  transpus în letonă majoritatea poeţilor valoroşi din Republica Moldova: „1. A trăi înseamnă a improviza/ Fără a atinge cu degetele/ Clapa eternităţii. 2. Noi cândva ne-am risipit/ Din mâneca largă a lui Dumnezeu:/ Fărâmituri la masa de toate zilele a acestei lumi. 3. Verdele în tăcere/ Sclipeşte pe deget:/ Inelul meu de logodnă. 4. Negură uşoară şi străvezie:/Greutatea căruia o simte/ Numai seninul... 7. Strigătul mut în noapte:/ Fulgerul transparent/ Sunt abisul sufletului meu.”

• Cunoscută mai ales drept critic literar, Silvia Ioana Sofineti demostrează că are certe disponiobilităţi şi pentru pezie: „o lacrimă alunecă pe umăr din ochiul stâng./ cu o lene de felină/ vântul îmi întoarce privirea spre apus/ șoptindu-mi să plec/ să nu mai stau locului/ să mă duc acasă/ printre nori roșii și galbeni și violeți./ închid ochii/ îi deschid și las să cadă/ o lacrimă din ochiul drept/ și spun vântului:/ azi nu merg aca-să/ mă ţine înserarea în ea.” (azi nu)

• Mai multe pagini sunt înscrise sub genericul „Ante portas”, cuprinzând creaţii ale membrilor cenaclului omonim. Iată un poem reprezentativ: „le simt terminaţiile nervoase ca şi cum s-ar rostogoli/ sub un grilaj de magazin la uşa închiderii/ pentru ca mai apoi să mă pună la zid/ reclama luminoasă mi-a bronzat faţa într-un fel ciudat/ de parcă aş avea o mască de zeu/ lumina asta şerpuitoare îmi arată drumul spre casă/ în oraşul în care străzile se bifurcă pe culori/ eu locuiesc într-un coridor din piele al-bastră/ ca venele lui Petronius/ inima ta pompează sânge în catacombele/ din preajma unui viaduct roman/ dimineaţa ajunge la mine o picătură/ în care pun cuvintele la ma-cerat/ noaptea literele îmi intră sub unghii (Laurenţiu Belizan - cuvântul ca o prescură)

• Rubrica permanentă a Valeriei Manta Tăicuţu (Râmnic, mon amour!) „inventariază” cam tot ce a mai rămas, în „târgul” de provincie, din Marea Sărbătoare a Învierii: „Ouă de lemn vopsit, coșuri/coșulețe/ papornițe de răchită, din plastic, din pai de orez (imitație), zbârnâitoare, fluturași din plastic roz, mov și verzi, pitici de grădină de toate dimensiunile, funduri de lemn pentru bucătăria dvs., funduri din melaminat, funduri transparente din plastic, oale, cratițe, tigăi, tăvi de tuci, tăvi din tablă lucioase, tăvi imitație de tefal, polonice, linguri, linguroaie, răzătoare de călcâie, ochelari de soare galbeni și roșii, lumânări cu abțibilduri, lumânări cu capac, lumânări color, lumânări cu Maica Domnului și Arsenie Boca, lumânări sfințite, lumânări perso-nalizate, căni cu inimioare, căni cu căței și pisici, căni cu floricele, pungi cu semințe de flori în care găsești nisip și bulgărași de savoare (de pământ), zambile și narcise la doi lei buchetul, tămâie, maică, tămâie-avem, leuștean, cazane de țuică, pălării de pai, pahare pictate cu nașterea, botezul și răstignirea, CD-uri cu Adi Minune și Florin Salam, miros de mici, de gogoși înfuriate și câini maidanezi, pirande vigilente la buzunarele celor care cască gura pe la tarabe, zgomot, tropot, frânturi de conversație, Paștele, Dumnezeii, guvernul corupt, mama lor de hoți...”

ATENEU

Nr. 583, Anul 55 (serie nouă), martie 2018

           • Eseul lui Vasile Spiridon („Exotismul DADA”) abordează cea mai recentă expoziţie a mişcării, cu titlul „Dada Africa. Sources et influences extra-occidentales”, deschisă anul trecut la Muzeul „Oragerie” din Paris, concluzionând: „În reevaluarea globală a sistemelor de gândire şi de creaţie, un loc important îl ocupă receptarea şi apropierea artelor extraoccidentale, prezentate în multitudinea modurilor de expresie. Cu un veac în urmă, viziunea occidentală despre continentul african era aceea că ar fi tradiţional şi anistoric, încremenit în timp. Or, mişcarea Dada, care încerca să suprime diferenţele dintre artele majore şi artele minore, a dovedit că ariile culturale extra-eruropene sunt şi ele, deopotrivă, transculturale şi transistorice. Fie şi numai prin ci-tirea încă o dată, la ieşirea din expoziţie a titlului expoziţiei, „Dada Africa. Sources et influences extra-occidentales”, mi-am dat seama că importanţa Europei drept centru al inovaţiilor artistice este repus în discuţie în contextul politicilor postcoloniale şi al reaşezării raportului excluziune-incluziune”

• Ion Fercu (Nimeni nu e drept de bună voie, ci doar silnic) reaminteşte in-citanta supoziţie a lui Constantin Noica, în legătură cu Platon: „Constantin Noica ne spune, în acest sens, că dialogul «Republica» nu-şi propune «să ofere un stat ideal», aşa cum se spune, de regulă, «ci un tip ideal de om» (...) El crede că acest dialog pla-tonician ar trebui tradus printr-un alt titlu: «Republica interioară» (a omului...).”

SUD

Nr. 3 – 4 SERIE NOUĂ 204 -. 205)), Anul XXII (martie – aprilie 2018)

• Anul Centenarului Marii Uniri este, mai curând, unul îngropat (cu fast, ce-i drept!) în memoria colectivă a românilor. O spune, în editorial, redactorul şef al re-vistei, Valentin Grigore: „Grupul nostru este destul de familiarizat cu ceea ce se în-tâmplă în comunităţile din această parte de ţară, în anul Centenarului, cu proiectele şcolilor, primăriilor şi ale altor instituţii şi vă mărturisesc că nu sunt motive de exu-beranţă. Lupta pentru păstrarea identităţii româneşti este una contuinuă şi complexă şi o oricât de mică scădere a vigilenţei poate duce la pierderi ireparabile. Credeţi că «fu-ga» românilor către cele patru zări nu are nici o legătură cu cele consemnate”

• Concursul literar pentru elevi „Şi eu vreau să fiu scriitor”, organizat la Bo-lentin Vale a fost câştigat, la secţiunea „Gimnaziu” de Lavinia Popescu (Cheajna), un talent de perspectivă, proiectând în oglinda imaginaţiei sclipiri de diamant aflat sub lu-pa magică a şlefuitorului: „ – se crapă cerurile şi vin spiritele,/ mă avertizează bătrâ-nica de peste drum &/ strâmbă din nasul său precum un bulb de lalea/ când aude câte trebuia să fac şi n-am făcut/ de la ea aflu cât usturoi să tai & unde să-l pun/ a rostit totul atât de curgător/ ca şi cum n-aş fi singura copilă fragedă/ cu sângele încă dulce/ cu care s-a întâlnit astăzi/ - nu, asta nu va fi ca otrice seară de noiembrie/ nu ştiu cât adevăr poartă spusele sale însă/ am auzit că răul de rău trage/ eu aştept spiritele cu sufletul deschis/ însă ele pleacă” (năpasta o purtăm în noi)

• Debutanţii în volum pot concura pentru Premiul revistei Sud, la una din sec-ţiunile: 1. poezie; 2. proză; 3. critică şi istorie literară. Premiile vor fi înmânate în ca-drul Festivalului Toamna Culturală Bolintineană (octombrie 2018) şi vor fi pre-zentate la Târgul de Carte „Gaudeamus”, în cadrul unui eveniment la care vor participa colaboratorii revistei Sud. Amănunte e-mail: revistasud@yahoo.com; telefon: 0720350555.

CAFENEAUA LITERARĂ

Nr. 3 (181), Anul XX, martie 2018

• Zicere la zicere... Zice Liviu Antonesei: „Eu nu m-am socotit optzecist, dar sub presiunea percep-ției n-am mai opus rezistență. Dacă există o generație ‘80, aceasta ar putea fi definită mai degrabă sociolo-gic decît estetic. Ea cuprinde autori - nu doar poeți, ci și prozatori, eseiști etc. - diferiți și ca formule, și valo-ric, care s-au format și au trăit în același timp și au suportat aceleași presiuni ale mediului socio-politic și cultural. Cred că generația s-a conturat prin solidari-zarea umană, nu estetică, la aceste presiuni (...)

Habar n-am cum și la cine merg premiile, eu nemaifiind premiabil din 1995, cînd am plecat din Uniunea Scriitorilor după o prezență de cinci ani, nici aceea solicitată, fiind băgat acolo de Dinescu pentru merite pro-revoluționare, cred. Este adevărat că îndeplineam condițiile statutare de atunci, aveam două cărți apărute, dar nu am făcut vreo cerere! Însă din ce observ de pe margine, majoritatea premiilor care țin de USR sînt luate de vicepreședintele mul-tilateral Gabriel Chifu, deci mai degrabă „pe funcție” decît „pe generație”! În USR, după cum văd, nu așa-numiții optzeciști sînt la putere, ci Dl. Manolescu împreună cu o camarilă multi-generațională. Acum câteva luni am intrat în „facţiunea” Cristian Teodorescu, am reintrat în PEN România, iar premiul pe anul acesta (2017 – n.n.) a fost acordat unei autoare de după generația mea, Ruxandra Cesereanu... Sigur, habar nu am ce se întîmplă prin filialele USR din țară... (Virgil Diaconu în dialog cu Liviu Antonesei)

• O „poveste” dulce-amară senează Octavian Dănilă: „când i-au desfăcut piep-tul, ca să-i ia inima: să fii atent!, îi spusese ea, pentru că, într-o zi, o să am nevoie de inima ta, și ziua aceea venise, el era pregătit, s-a dus la ora și în locul stabilite, cu mult timp înainte s-a întins pe masa de operație și a închis ochii.
sub pleoape se afla tot ceea ce păstrase de-a lungul timpului în ei, un fel de fo-tografii de-ale ei, de înaltă rezoluție, sau cuvinte pe care i le spusese, înscrisuri, miro-suri pe care le atinsese cu mâinile lui, care urcaseră, în rarele dăți când fuseseră îm-preună, în nările lui și pe marginea buzelor lui, și, de acolo, se prăvăliseră înăuntrul lui, aciuându-se, o parte, în inima lui;
venise vremea să le dea înapoi, și, o parte, în mintea lui, acolo unde își păstra amintirile cele mai dragi, a glumit puțin cu doctorii și cu asistentele, ca să le dea curaj, deși el era, de felul lui, un om destul de ursuz, chiar închis în sine, până când aneste-zicul și-a făcut efectul, el s-a refugiat tot, cu toată ființa lui, în minte, unde își păstra amintirile, apoi lucrurile au scăpat puțin de sub control când i-au desfăcut pieptul, una din asistente a povestit că acolo unde îi era inima a văzut o creastă de deal pe care mer-gea un om, așa cum se văd crestele de deal seara, sub lumina incredibilă a lunii, unei alteia i s-a părut că a zărit un copil aflat pe malul unui iaz, culegând flori de mentă, iar când i-au îndepărtat coastele în încăpere s-a împrăștiat un miros de flori necunoscute, anestezistului, care asculta muzică de liszt în căști, așa cum obișnuiesc ei de obicei, i s-a părut că auzea these are the days, dar cei mai surprinși au fost chirurgii, când au descoperit că el avea în piept inima ei, îmbrăcată frumos, cu genunchii dezgoliți, cu bagajele gata făcute, și purta ochelari de soare, ca întotdeauna, când i-au îndepărtat au putut constata că inima ei avea ochii verzi ca smaraldele din poveștile pe care le citi-seră, în copilărie, fiecare dintre ei, și atunci au decupat-o din locul în care stătuse, au pus-o într-o cutie pentru tort, pe care erau pictate margarete albe de vară, iar acolo un-de îi erau sânii, două margarete africane cu petale mov și doi iriși albastru închis, în loc de stamine, și când au terminat de împachetat, au chemat curierul, iar la sfârșit, după ce acesta plecase la adresă, uneia dintre asistente i s-a părut că omul acela aflat pe creasta dealului a întors puțin capul, a ridicat mâna, și doar a schițat cu ea un fel de gest de rămas bun.” (transplant)

FAMILIA

Seria V, Anul 54 (154) Nr. 3 (628), februarie 2018

• Editorialul semnat de Miron Beteg (Ziua în care Dumnezeu a rămas puţin năuc) elaborează o „teorie” mioritică a jocului, la care, din nefericire, sun-tem părtaşi: „La grădiniţă există jocuri specifice pentru grupa pregătitoare, pentru grupa mică, pentru grupa mare. Nu e bine să le amesteci, nu e recomandat să forţezi sinapsele crude. Copiii învaţă jucîndu-se. În Ro-mânia, şi oamenii politici au nevoie de acelaşi pro-gram: şi ei învaţă jucîndu-se. Se joacă de-a căderea guvernului, şi guvernul pică, se joacă de-a justiţia, iar justiţia devine hăbăucă, se joacă de-a demiterea preşe-dintelui, de-a serviciile „inteligente”, de-a creşterea taurinelor şi a salariilor, de-a iubirea de ţară şi hula de neam – şi chiar de-a nemurirea.”

• Poetul discret şi uitat (aproape) Vasile Petre Fati (13 octombrie 1944 - 19 no-iembrie 1996), este readus sub lupa cititorului de antologiile postume  „Zidul şi pălă-ria” şi „O rugăciune pentru cârtiţă”, publicate prin strădania poetului Marian Drăghici. „Sobolul – scrie Viorel Mureşan în cronica sa, Rugăciune pentru cârtiţă - e investit, asemenea şarpelui, cu coabitări secrete cu transcendentul: „Doamne, pentru ce aceste labe de oţel?/ Pentru ce această groapă până la tine?/ Iubeşte-mă, iubeşte-mă, iubeş-te-mă./ Eu sunt cârtiţa, eu am venit.// Pacea după război, războiul după pace./ Lumea se leagănă ca ovăzul./ Eu sunt cârtiţa, eu am venit,/ O sută de ani au trecut.// Într-o grădină te văd, Doamne,/ Într-o grădină mică să te pot prinde./ După ce lumea aceas-ta se va sfârşi,/ Atunci voi veni eu, cârtiţa.// Iubeşte-mă, iubeşte-mă, iubeşte-mă,/ Ca pe un spirit al tău, bun./ O groapă uriaşă voi face în pământ,/ O galerie uriaşă, până la tine” (Rugăciune pentru cârtiţă). Misterul htonian poate fi împins şi mai departe în, poate, cel mai spectaculos poem al cărţii, Cartofii uitaţi în pământ. (...) Gestica atribuită cartofilor face ca poemul să plutească între straturile unui subconştient arhaic şi lumina albă a stelelor aşezate pe cer de mâna unui pictor expresionist: „Forţa car-tofilor uitaţi în pământ îngrozeşte animalele noaptea pe câmp./ Ca la mari depărtări se aud ei, cartofii. Pielea lor trandafirie/ Face să bubuie vântul, afară, să deschidă uşi, să intre în patul slăbănogului,/ Să înspăimânte călătorii. Cu agrafa părului în dinţi fe-meile se tem de ei/ Şi acoperă fereastra şi pun în palma copiilor un ban vechi până trece vântul./ Dar cartofii vin la fereastră, izbesc masa şi patul, izbesc în pragul uşii şi spun:/ Noi suntem cartofii uitaţi în pământ,/ Am venit pentru acest copil, Ioan,/ El e regele nostru, el e regele nostru/ Şi încet se aud până aici mânjii şi încet se aud până aici liniile electrice/ Cântând pentru acest copil cu numele lui, Ioan,/ Care acum nu mai este,/ Şi încet, încet, se aude câmpul şi cartofii intră în pământ” .

• Ilustrăm  consistentul grupaj „Poezie de Sibiu” cu versurile poetului

Bogdan Diţă: „Mă plimb pe sub pământ,/ în burta unui animal cu osatură metalică/ la fel ca Iona,/ îmi pun întrebări, mă îndoiesc./ Dar parcă timpul fuge de mine,/ totul e pe fast,/ mă înec în pofte inutile,/ nu învăţ nimic,/ sunt mai neştiutor decât înainte./ Spe-ranţa e doar în copii/ Ei vor avea timp să caute în peşteri,/ să rezolve puzzle-ul,/ să de-codeze filmul absurd./ Santinele cu ochi de leduri ne păzesc de creaturile întunericului/ Deschid fereastra să ascult sunetul vieţii marelui oraş,/ dar tot ce aud e oftatul unui bătrân./ Mă culc liniştit, ştiu că dimineaţa va mătura cu lumina ei zaţul zilei de ieri.” (Subterane)

ANTILETHE

Anul I, Nr. 2, 2018

• În materialul care deschide revista (Datoria memoriei), doamna profesor universitar doctor Mihaela Albu reiterează principalul deziderat al revistei: „Acesta este al doilea număr dintr-o nouă publicație care este dedicată exclusiv recuperării, aducerii acasă a unui te-zaur de literatură, cunoaștere și meditație asupra tim-pului și a devenirilor omului în istoria noastră recentă, tezaur datorat acelora care au trăit/ trăiesc departe de țară, mulți interziși de-a lungul unor decenii întregi. În-cercăm o reapropiere de opera celor cărora nici acum, la aproape treizeci de ani după evenimentele din 1989, nu li se conferă (decât parțial) locul care li se cuvine în cultura română.”.

• În „Mozaicul portretistic” Mircea Popescu (1919 -1973 - ziarist, eseist, profesor de limbă și literatură română la Universitatea din Milano) sunt preluate cuvintele lui Mircea Eliade, la moartea bunului său prieten:  „Pentru români Roma nu va mai fi aceeași. Fără Mircea Popescu, orașul întâlnirilor noastre redevine ce-a fost, și ce va continua să fie: Cetatea Eternă. Prezența lui Mir-cea Popescu îi adăogase o nouă dimensiune: aceea a rezistenții spirituale românești. Câte mii de scrisori, adresate Românilor risipiți în trei continente, câte sute de articole publicate în ziarele și periodicile italienești, câte Congrese ale Societății Academice, înfăptuite în bună parte datorită optimismului și energiei lui, câte volume din Revista Scriitorilor Români, pe care a îngrijit-o, mulți ani, aproape singur! Și toate astea du-se la bun sfârșit fără emfază, cu mult tact și încă și mai mult humor, în timpul liber pe care i-l lăsau cursurile universitare, cronicele de la Radio, și examenele de la bacala-ureat!...”

• Eseul semnat de George Uscătescu (Sensul libertăţii), preluat din revista „Destin”, nr.1/1951, descifrează „sensuri” libertăţii, pervertite de întrăinarea într-o lume modernă aflată în derivă: „«Dialectica libertății» tinde să transforme omul mo-dern într-un nou tip antropologic, desfigurându-l, suprimându-i această prerogativă divină. Dialectica libertății devine, în mod precipitat, un fel de «tehnică», iar oamenii încep să piardă facultatea de a «alege», care este, și ea, o prerogativă  divină a spi-ritului.

Este un proces pe care acel vizionar halucinant al lumii valorilor spirituale și al fenomenului social în perspectiva viitorului care a fost Giambattista Vico îl definea ca o nouă barbarie și care, așezat la capătul unui proces evolutiv, era numit și «bar-baria reflexiunii». Această «barbarie a reflexiunii» își găsește termenii de justificare concretă tocmai în modul în care epoca noastră fixează și rezolvă problema libertății, în modalitățile ei. Numai în lumina ei capătă o explicație enorma degradare actuală a omului. Numai în lumina ei se înțelege «tehnica mărturisirilor» care este ceva mai mult, mai cutremurător decât un simplu sistem de tortură, culpa obiectivă socializată, interpretarea omului sub forma unei categorii.”

• Inedite, pentru generaţiile mai tinere, câteva adevăruri din epoca comunizării literare româneşti dezvăluite de Dragoş Măgureanu (Crunica Pesimistului, „Vatra”, sept.-dec. 1960, nr. 81, Roma):

„În foița agramată Glasul patriei apare din când în când câte un nume mai cu-noscut. Scribii obișnuiți sunt, probabil, securiști, cari au trecut de curând - și se vede - prin școli de alfabetizare, unde au urmat cursuri de vulgaritate și de invenctivă groso-lană. Într’unul din ultimele numere, Șerban Cioculescu, critic și istoric literar de ex-celentă pregătire, acceptă compania unor terchea-berchea și latră și el împotriva elitei exilului românesc.  (...)

Există o altă categorie de oameni slabi - lichelele: Beniuc, Zaharia Stancu, Jebeleanu, Ralea -, care, după ce au suferit amarnic și au fost torturați în închisori, nu se mai simt în stare să înfrunte a doua oară riscurile și bătăile. Ni se spune că acesta e cazul lui Șerban Cioculescu, care, după ce și-a văzut fratele asasinat de comuniști și a pătimit el însuș, a devenit o pastă moale, căreia i se poate da orice formă.

Atacul din Glasul patriei este o consecință a acestei situații tragice. Ni se spune acelaș lucru despre Arghezi, care s’a convertit la regim numai după ce Baruțu, fiul său, a fost arestat și chinuit în închisorile reperiste; și acum, dacă ați notat bine, și Baruțu se duce în Rusia și exaltă patria «socialismului», iar Mițurei i se dau roluri la Național! De altfel, Arghezi a teorizat (sic!), înainte de răsboiul  ultim, lichelismul omului de cultură, căruia orice ar trebui să i se permită, în virtutea nu mai știu bine căror privilegii cerești: și dădea dovadă imediată, dedicând, în 1938, volumul «Hore» - textual! - «unui mare poet: Nicolae Malaxa»!

Închinându-ne în fața jertfei lui Vulcănescu și a lui Gyr, rugându-ne pentru mulții scriitori care se sting în închisorile reperiste, să nu ne supărăm, totuș, prea tare de atacul din Glasul patriei al lui Șerban Cioculescu. Bietul bătrân trebue privit cu oarecare generoasă milă” (...)

IMPACT

Anul XVII, Nr. 396 - 397  398/ 2018

Din consistentele grupaje de poezie am ales:

• Victoria Milescu

„Ne-am pregătit cu ce-am putut:/ apă, alimente, lemne de foc, alcool/ ne-am strâns în saci de plastic/ împreună cu fotografiile,/ cărţile,bucuriile, necazurile/ i-am legat la gură/ şi ne-am dat drumul în Apocalipsă/ dar Apocalipsa nu a venit/ în loc să plutim abisali şi sublimi/ ne-am pomenit pe cimentul dur/ cu creierii praf şi pulbere/ ne-am trezit zdrobiţi de realitatea rece/ gri-verzui cu ochi enormi, negri, dorsali, clipocind:/ Să vă săturaţi să mai visaţi aiureli!/ Aici o să crăpaţi/ voi de-aicea nu plecaţi, nu plecaţi acasă/ în vecii vecilor!...” (Apocalipsis)

• Rodian Drăgoi

„pentru că nu semănam/ cu nici unul dintre ei/ m-au prins şi m-au bătut/ din toate puterile/ te vom ucide/ mi-au zis/ faceţi cum vreţi/ dar rogu-vă/ lăsaţi-mă să ter-min/ poemul acesta” (lăsaţi-mă să termin poemul acesta); „cobor din troleibuzul 76, e aproape/ octombrie/ iubita mea de la 16 ani/ e acum bunicuţă/ colega de bancă din clasa a treia/ cu care înălţam zmeie până la cer/ a murit de curând/ dar ea nu ştie că a murit/ în fiecare dimineaţă o văd/ plutind pe deasupra oraşului” (aproape octombrie)

• Ioana Stuparu

„Există momente când nu mai ştim/ dacă suntem Cer sau Pământ./ Mereu ne aflăm în urcare sau coborâre.../ Există momente când nu mai ştim/ dacă suntem oameni, flori, pomi, râuri./ Adesea purtăm aceleaşi nume.../ Există momente când nu mai ştim/ dacă suntem păsări sau fluturi./ Deşi nu avem aripi, zburăm!... Zburăm!...” (Există momente)

• Nu putem să nu adăugăm în aceste „răsfoiri” şi incitanta proză a lui Ştefan Doru Dăncuş - Umblând pe-aici:

Balta înainta triumfătoare. Apa se scurgea fără rezerve, continu - eu dormeam. Această cenuşă vulcanică a somnului. Bubuiturile din uşă, scandalul din hol „nu-i acasă, să spargem uşa”, trezirea mea ca o relicvă din spaima de-a fi surprinsă de ar-heologi... Camera era inundată, apa se scurgea nestânjenită ca un izvor de sorginte cerească. Am călcat cu tălpile goale spre uşă, le-am spus că nu, n-am uitat nici un ro-binet deschis, că apa vine de la vecinul de sus. Mutrele lor de oameni comuni, stu-pefiate în faţa acestei evidenţe. Brusca lor transformare din belicoşenia de scarăde bloc în „ne scuzaţi”-ul rostit cu voci gâtuite. Reacţia bleagă de pensionari plantaţi în terenul celei mai fertile stupizenii. Pur şi simplu nu mă interesa inundaţia aceea neaş-teptată. Am închis uşa înainte de-a mi se face milă de sărmana lor prestaţie exis-tenţială.

„Suntem goi. În acest moment, un avion trece pe deasupra noastră şi doi pen-sionari din Anglia se uită cu binoclul la frumuseţile naturale ale României. Ei văd aici, pe munte, un cuplu gol.”

Sunetele cuvintelor mele s-au materializat şi imediat a trecut avionul care îi aducea pe soţii Edwinson la Bucureşti şi care, întorşi în Anglia, au spus că în nişte munţi din România trăiesc, încă, Adam şi Eva. Jurnaliştii cărora le-au povestit ce văzuseră i-au ascultat cu bunăvoinţă dar lipseau dovezile iar sir Edwinson a dus filmul la developat. Nu s-a ales cu nimic, era alb complet. Soţii Edwinson din Manchester sunt consideraţi acum nişte bătrâni scrântiţi. Uneori şi ei cred în acest verdict favo-rabil dat de semenii lor.

Într-o dimineaţă, un glas prelung, plângăreţ, a spart liniştea în care se derula timpul fals:

– Fiare vechi, fiare vechi luuuuooooooom!

Am coborât din locuinţa ce mi-o alesesem pentru a fi „în rând cu lumea”: de la etajul 8. Erau doi oameni negricioşi, cu o căruţă şi un cal la fel de negricios. Am intrat în vorbă cu bărbatul:

– Vreţi fiare vechi?

– Cum să nu, aveţi? Plătim pentru ele.

– Nu-i nevoie, am surâs.

Două fiare vechi s-au înfiinţat brusc şi aceia au încremenit înfricoşaţi de stra-nietatea lor.

– Nu daaaaa! a ţipat unul.

Calul a zvâcnit nerăbdător.

Am revenit între zidurile acelea de vierme, am privit pe fereastră cum negri-cioşii aceia se dezmeticesc, se iau la harţă, se înjură. La un moment dat, bărbatul a lo-vit femeia peste faţă. Trist, m-am gândit: „Iată ce-au ajuns, astăzi, îngerii: loviţi, scui-paţi, folosiţi pentru a urla prelung, ca lupii: „Fiare, fiare vechi luuuooooooom!”. Ei strigă, s-au resemnat precum calul iar când cineva vine şi chiar le dă „fiare vechi”, în-ţepenesc şi ei, buimăciţi şi înspăimântaţi. În acel moment, bărbatul negricios a înjurat şi a ridicat biciul:

– Dumnezeii mă-tii de cal! a urlat.

Privirile m-au lovit cu ură în balconul de la etajul 8, de parcă aş fi fost Dum-nezeu:

– La ce ai venit? striga de jos şi-mi arăta pumnul. N-ai avut grijă de noi de multă vreme. Lasă-ne în suferinţa noastră, ne-am obişnuit deja cu ea! Lasă-ne în pace, că de nu, punem să te omoare!

Iar eu doar mă uitam.