ECOURI LA O EXPOZIŢIE EVENIMENT A LUI FLORIN MENZOPOL

ECOURI LA O EXPOZIŢIE-EVENIMENT

Pictorul buzoian Florin Menzopol, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a vernisat una dintre cele mai importante expoziţii personale ale sale, la Galeria „Cuhnia” din cadrul Centrului Cultural „Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului” sub ge-nericul „Fantasme în atelier”.

Cu ocazia expoziţiei, care a putut fi vizitată în perioada 3 februarie - 2 martie a.c., a fost editat un Catalog, într-o ţinută grafică de excepţie, la Editura Centrului Cultural „Palatele Brâncoveneşti, 2018 (Text critic - Doina Mândru; fotografii - Corina Duma; Concept şi design grafic Corina Gabriela Duma).

Reproducem, în cele ce urmează, aprecierile doamnei Doina Mândru (Doctor în istoria artei, muzeograf la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, cadru didactic universitar la Academia de Arte din Bucureşti, curatorul expoziţiei), care con-feră, credem noi, o evaluare valoroasă şi originală asupra operei lui Florin Menzopol, urmând să reluăm şi din această nouă perspectivă, probabil într-o carte, dialogul nostru din 2013, la care face referire şi doamna Doina Mândru.

FANTASME ÎN ATELIER

O incursiune în atelierul lui Florin Men-zopol are în bună măsură caracterul unei stranii ex-plorări vecină cu iniţierea: începe în mod necesar cu o călătorie, depăşeşte o capcană, continuă cu un labirint parcurs în descifrarea preţiosului amalgam de lucrări debordând din rastele, aglomerate pe pereţi sau proptite în şiruri paralele ce ocupă întreg spaţiul odăii peste care tronează, autoritar instalat în faţa ferestrei, şevaletul cu ultima pictură în lu-cru. Înconjurat şi asaltat din toate părţile de ima-ginile meditaţiei sale, pictorul însuşi apare a fi nu autorul, ci subiectul şi prizonierul ambuscat în pro-priul imaginar.

Omul pare că s-ar regăsi mai degrabă în trecut, în lumea fabuloasă şi absurdă a judecătoru-lui de curte Dumitru Demetrescu – Urmuz, din a cărui proză reproduce din memorie, cu vădită plă-cere şi vervă, fragmente suculente, în vreme ce personajele funambuleşti din acest uni-vers te interpelează. Chiar şi Buzăul pictoriţei Margareta Sterian, al cărui duh poetic şi fantast transpare în straniul atmosferei atemporale surprinsă de Menzopol în mai vechi evocări citadine, îi este mai aproape decât oraşul contemporan. La viaţa lui artistică este totuşi bine conectat, prin filiala locală a Uniunii artiştilor plastici pe care a condus-o o bună perioadă în ultimele decenii, ca şi prin direcţia culturală judeţeană de care s-a ocupat după 1990.

Natură duală ce defineşte un pictor dotat cu o sensibilitate coloristică de largă amplitudine, atent controlată şi un personaj stăpânit de melancolie, retras în spaţiul atelierului ca într-o redută a intimităţii, Florin Menzopol oferă imaginea artistului ca-pabil să se exprime cu egală acurateţe în zona figurativului simbolic, de tip suprare-alist, ca şi în teritoriul radical al abstracţiei cu subtext conceptual, manieră pe care expunerea de la Cuhnia Mogoşoaiei doar a anunţat-o ca preocupare în contextul actu-alei etape, posterioară anului 2012, data ultimei sale expoziţii la Bucureşti. O privire de ansamblu asupra creaţiei care acoperă o jumătate de veac necesită un spaţiu mai generos decât acela concentrat şi hieratic al Cuhniei brâncoveneşti, potrivită însă pentru o operă al cărei insolit reverberează amplu aici.

Reunită sub sintagma „Fantasme în atelier” titlu generic pentru o serie a etapei, selecţia actuală cuprinde câteva cicluri tematice gravitând în zona „suprarealismului moderat” sintagmă a criticii literare ce defineşte poezia lui Gellu Naum în contextul neomodernismului românesc. De altfel, aşa cum reiese chiar din pictura lui, dar şi din interviuri, din conversaţia vie, Florin Menzopol este un intelectual rafinat, cu lecturi în-tinse, şi nu pare deloc străin de practicile esoterice ale poetului amintit, cum nici „au-tomatismul de tip mediumnic al scriiturii suprarealiste” statuat de André Breton în 1928. În „Le surréalisme et la peinture”, text cu valoare de manifest al curentului re-cent desprins de mişcarea Dada, se vorbeşte despre autor, care, în mod involuntar, „procesează o substanţă infinit preţioasă... ce apare încărcată cu tot ceea ce poetul sau pictorul ascunde ca emoţie. Este această emoţie revelatoare a unei lumi obscure? Breton adaugă că acest automatism, preluat de la mediumuri, va rămâne în suprarea-lism una din cele două mari direcţii”.

Adeziunea la acest tip de practică în artă o mărturiseşte însuşi Menzopol într-un interviu din revista „Fereastra”, nr.2/74 din 2013, în care descrie astfel procesul apa-riţiei ciclului „Abisal”: „- Abisalele sunt stări sufleteşti puse pe pânză. Nu sunt pro-iectate înainte, nu am un model preconceput. După ce pregătesc pânza şi aşez pe ea un element, o tuşă de culoare, o las să aştepte în atelier. E o uşă la colivia sufletului. Şi, într-o zi, vine pasărea măiastră, intră acolo şi culorile cântă de la sine, se transformă în zboruri sau în prăbuşiri din înalt. Cu alte cuvinte, în „Abisale” am suprimat timpul şi organizarea, bazându-mă pe momentul declanşator, dincolo de care arta nu mai e meritul tău!”.

Iată-ne, ca să spunem aşa, direct în proximitatea lui Gellu Naum, al cărui „esoterism luminos” (formula Simonei Popescu) transpare cu forţă în compoziţiile lui Menzopol ce au ca subiect melancolia istoriei, eu cunoscând trei dintre acestea; două prezentate în expunerea de la Cuhnia, Impresie – Balcic, 2013, şi Arheologie – Arganum, 2015. Mai există şi un Loc, realizat probabil în aceeaşi perioadă tot în urma taberei de la Arganum, dar marcat de preocuparea explicită de a transmite nu doar emoţia în faţa unui luminos mister, ale cărui semnale vibrează egal câmpul picturii, ca în lucrările anterior citate, ci o avalanşă de semne, acoperind exhaustiv câmp şi obiect, o amforă îngropată, ce pare a-şi clama mesajul fără ca noi să-l putem decripta.

Compoziţii de amplă respiraţie şi prin dimensiunile care le impun atenţiei, Fantasmele în atelier cuprind o serie de notaţii, am putea spune de atmosferă, în care apare, uneori, şi autorul, cel mai frecvent uneltele lui, şevalet, tuburi, tabloul în lucru, toate constituind un ciclu al autoscopiei şi al eliberării, al expulzării angoaselor, al intuiţiilor pe care pictorul le transcrie practicând notaţia automată. Momentul declanşator survine în timpul aşteptărilor şi al concentrărilor fără temă, în care cotidianul se colorează uneori de spectacolul umbrelor unui simplu scaun care, brusc, asemenea unei fisuri în contingent, revelează realului dimensiunea sa transcedentală.

Alteori, acţionează concreteţea unei spaime, transcrisă alert într-o scenă de co-ridă burlescă faţă de care autorul se defineşte în acelaşi timp subiect şi contemplator, actant şi instanţă. Ernetice, pe cât de aparent explicite prin abordarea figurativă, ul-timele pânze oferă uneori o cheie de lectură privitorului atent. Astfel, o Fantasmă al-bastră ia forma unui elefant sugerat vag a ocupa un spaţiu cât două continente, în vreme ce un soldat de jucărie execută în stil burlesc pasul de paradă. Lui îi corespund doar uneltele pictorului, cutia cu uleiuri şi pensule, tubuti de culoare, dar scenografia introduce şi neagra prevestire a unei ferestre carcerale în centrul superior al com-poziţiei. O variantă a temei introduce un motiv din arsenalul suprarealist, privirea ex-tatică a panterei, iar în centrul compoziţiei un text, citat din poezia lui Ion Barbu, cu totul privilegiată în preferinţele pictorului, poate şi pentru tipul de conceptualizare a imaginii poetice către care şi Menzopol tinde. Iată textul: „O, ceasuri verticale, frunţi târzii!/ Cer simplu, timpul. Dimensiunea două”. Ce-ar vrea oare să ne comunice acest ermetic citat?

Un prim indiciu îl aflăm chiar în primul vers al poeziei, intitulată Mod: „Te smulgi cu zugrăviţii, scris în zid.../ Întreci oraşul pietrei, limpezit/ De roua harului arzând pe blocuri”. Cum să nu recunoşti în tonul clasic, rarefiat, de odă pindarică, şi idealul artistului, (întreci oraşul pietrei...) şi condiţia lui „Te smulgi cu zugrăviţii, scris în zid” adică asemenea sfinţilor, treci în altă dimensiune indicată eliptic: „Cer simplu, timpul” la ceasul frunţilor târzii, adică la vârsta olimpiană.

O serie de autoportrete de stare, urmărită consecvent de autor de-a lungul ultimelor decenii, revine în actuala etapă ca o altă faţă a autoscopiei de tip suprarealist, amintind, cumva, de portretele suprarealiste datorate lui André Masson. Dar fantas-ticului contorsionat din portretele lui Masson, îi corespunde aici o versiune decantată a suferinţei, a melancoliei, a trecerii către o altă dimensiune. Un asemenea portret răs-turnat expiator, în care îl recunoşti şi pe pictor dar şi obsesiiile lui, aduce în centrul imaginii un alt citat barbian: e titlul poeziei „izbăvită ardere” şi versul: „şuviţa stelei noi întinge-n apă” o invitaţie să continui lectura şi să adânceşti sensurile tot mai grave ale acestei piucturi atât de originale în factură, ca şi în concepţie. Atrag atenţia în cadrul ciclului, Călătoria, un portret în profil ca mai toate din acest ciclu în care începutul este marcat, Reni, 1943 şi Ultimul faraon, cel care, aşa cum o spunea Gellu Naum în „Calea şarpelui”, asumă trecerea „prin piele” cum spun egiptenii, câştigând nemurirea.