PROZĂ de Florentina Loredana Dalian

Florentina Loredana Dalian

CEASUL DIN GARĂ

Pe-aici, prin gara asta părăsită prin care mai trece doar din când în când câte un mărfar, pe-aici au trecut oameni mari. Pe unde-or mai fi? Pe aici am trecut și eu, încă de mic copil, de când mi-a pus tata traista-n băț.

Era noaptea de Crăciun, plânsesem că nu aveam de niciunele... tata întorsese două tur-te pe vatră, ni le-a întins mie și lui frate-miu. Apoi, s-a uitat la mine nu ştiu cum și mi-a zis:

–  Du-te, măi copile, du-te unde-oi vedea cu ochii, aici nu mai e de stat. Pe ăsta mic l-oi mai sălta eu cum, necum, tu ești mare de-acuma...

–  Unde să mă duc, tată? - l-am întrebat.

–  Nu știu... ai putea să treci în Satu Vechi, la unchi-tu Stere, e nițel mai avut și nevastă-sa nu-i chiar o zgârcită. Ți-or da și ție acolo, ceva, te-or ajuta să-ți găsești ceva de muncă. Eu n-am nicio putere. Uneori mi-e ciudă că m-am născut. Și că v-am adus și pe voi pe lume, să vă chinuiți. Da’ bunul Dumnezeu știe El mai bine ce-i pentru fie-care... o să aibă grijă să nu vă pierdeți. Hai, du-te! 

–  Tată, mi-e frică, s-a înnoptat. 

–  Lasă, nu-ți fie! De-abia nu vede lumea că mi-am trimis copchilu' de-acasă...

Îmbrăcat subțire, încălțat și mai prost, c-o sticlă de apă îm traistă și cu mult vânt fluierând prin ea, am plecat, ca alungat din sânul lui Adam, din căsuța noastră sărăcăcioasă, dar unde măcar știam că sunt și eu al cuiva. Lung a fost drumul din Satu Nou până în cel vechi, peste calea ferată, asta de-o am și-acum în fața ochilor. Îmi era foame, îmi era frig, îmi era frică și somn, dar mergeam înainte,  prin viscol, că nu aveam cale de-ntors.

Tata-mi zisese clar:

–  Aici să nu te mai întorci, n-ai la ce

–  Dar, tată, o să-mi fie dor de matale.

–  O să-ți treacă, mă. Ce, de mă-ta nu-ți e dor? 

–  Ba da...

–  Păi vezi? De-acolo din ceruri, cum s-o mai aduci înapoi? Ți-oi ostoi și dorul de mine, ce, parcă mie n-o să-mi fie dor? Da’ ce-am să fac? Să mă plâng ca o muiere? Hai, du-te! Ai grijă să nu rătăcești drumul.

Nu l-am rătăcit. Chit că, peste câmp, totul era alb. Dinspre pădure, se auzeau lupii urlând. Mi-am zis atunci că, dacă scap nemâncat, o să trăiesc o sută de ani. Uite că am scăpat și mai am vreo 20 pân’ la sută... Dar drumu-ăla a săpat cărări prin mine. 

Când m-au văzut unchiul și mătușa au zis că văd o nălucă. Eram înghețat și aproape sfârșit. Am simțit și eu căldura unei case, lipsa sărăciei, ce-i aia să ai mâncare ca oamenii... da nu mă puteam bucura... gândul îmi era tot la ai mei, acasă. Îl vedeam pe tata jos, la gura sobei, încercând să înjghebe un foc, ba din niște amărâți de coceni, ba din surcele; il vedeam pe frate-miu mic, umblând prin pat, căutând parcă ceva ce nu știa nici el, amăgit de tata cu-n boț de mămăligă din ziua de ieri. Eu, acum, mă săturam și-mi stătea-n gât. Știam ce-nseamnă să ai mațele lipite de foame.

Până-ntr-o zi când n-am mai răbdat. Am dat „bună ziua” unchiului și mătușii, mulțumindu-le mai mult din priviri și am plecat. Am auzit-o zicând în urmă: „Ăștia, după ce că-s rupți în cur, mai au și fasoane!”. Dar eu nu de fasoane plecam. Îmi era bine, mai bine decât îmi fusese vreodată. Dar cum puteam să mă satur numai eu, cum să-i las pe tata și pe ăla mic fără niciun ajutor? „Sângele apă nu se face” – adevărată vorba aia...

Se desprimăvărase. Am trecut calea ferată înapoi. Dar n-am mai avut nicio grabă. Acuma, mergeam ziua. Mă uitam în stânga și-n dreapta și mă rugam la Dumnezeu să-mi lumineze calea. În gară, m-am oprit să văd trenurile. Unul tocmai trecea și mă uitam la impiegat, ce frumos salută. Atunci mi-am dorit să fiu și eu ca el. După ce a trecut trenul, m-am dus la el și i-am zis:

–  Nene ceferist, vreau să fiu și eu ca matale!” 

–  Ca mine, mă, prăpăditule? Ce-ai găsit atât de grozav la mine? De ce n-ai pus și tu ochii pe cineva mai acătării?

–  Nu știu, bre, așa mi-a venit. Îmi place cum ții paleta-aia, cum duci mâna la chipiu... și-apoi, ai uniformă. 

–  Bine, mă nepricopsitule, vino să te-nvăț ce știu! Pentru început o să-mi fii de ajutor la treburile casnice.

El m-a învățat ce știu, m-a trimis la școală. Ceasul ăsta era de pe-atunci. Tot el mi-a zis: „Poți să uiți să mănânci sau să bei apă într-o zi, dar să nu care cumva să uiți să întorci ceasul!” I-am promis și uite că mă țin de cuvânt și-acum, când el nu mai e demult, când demult nu mai e nimeni și mai nimic... doar eu, ca o barză singură rătăcită-n cuib străin, doar eu și ceasul și câinele Ursu... de-o fi să mor, știe el cum s-anunțe. 

Îl chema nea Mișu. Mihai, pesemne, dar toată lumea nea Mișu-n sus, nea Mișu-n jos. Mi-a fost ca un înger păzitor. Eu, lui, ca o pacoste. Așa-mi și zicea: „Treci, mă pacoste, la masă!”; „Hai s-te țesăl, pacoste mică!” Da’ ce, parcă eu nu știam că-mi zice cu drag? 

S-a dus nea Mișu! S-a dus ca trenurile alea care nu se mai întorc. Într-o zi, m-a întrebat: „Mă iubești, pacoste mică?” Eu mă uitam așa la el și nu știam ce să-i zic. 

–  Zi, mă, răspunde ceva! Da’ auzi, să-mi spui adevărul! 

–  Nu știu, bre, nu știu ce să-ți spui...

–  Cum, mă, că doar nu te-am întrebat vreo definiție la matematică! E simplu: mă iubești, da ori ba?!

Am ridicat din umeri și-atunci s-a luminat: 

–  Mă copile, mă, tu nu cumva nu știi ce-i aia iubire? Zi, mă, știi ce-nseamnă să iubești pe cineva? 

Eu – tot bâtă. 

N-ai avut și tu o pisică, un câine, un părinte care să te iubească? Ori pe care să-l iubești? 

–  Am avut...

–  Mă urgie - zice - stai și-ascultă! Cum să-ți explic eu ție? Iubirea e ceva așa... mare și frumos, cum ar fi...

–  Ca un tren, bre nea Mișule? 

–  Cum, mă băiete, ca un tren, cine-a vorbit de trenuri? 

–  Păi ai zis „mare și frumos”. La mine, mare și frumos e trenul. 

–  Mă, să știi că s-ar putea ca tu să zici bine! Ca un tren, da. La fel și iubirea. Vine ca o vijelie, stă ce stă și-odată își ia avânt și pleacă. Dar să știi că sunt și iubiri d-alea care nu pleacă niciodată. Îți rămân în suflet pentru totdeauna. 

–  Ca trenurile alea de pe linia moartă? 

–  Nu, mă, ce-ai! Lasă, că ești prea mic să pricepi. Du-te de mătură bătătura! 

Am aflat mai târziu cum stă treaba, când într-o iarnă înghețată, când nu mai circula nimic, nici măcar trenul, m-a cărat în cârcă zece kilometri, preț de vreo două sate, până am dat de primul doctor. Eram bolnav, cu febră mare și doctoru-a zis că puteam și să mor. Pe vremea aia, când n-ai fi dat un câine afară din casă, nea Mișu m-a târât, înfășurat într-o pătură, să m-aducă la viață. Așa că n-am mai avut nevoie de explicațiile lui... cum stă treaba cu iubirea. Acuma, după ce-am înțeles, aș fi putut să-i spun și eu. Dar am tot amânat... Atunci, după ce m-am făcut bine, am vrut să-i răspund la-ntrebare. Dar nu știu cum și de ce m-a apucat așa rușinea. Îl strigasem: „Nea Mișule!” „Ce-i, mă?”, a răspuns, fără să lase lucrul pe care-l făcea. „Lasă bre, altădată!” „Zi, mă, zi!” „Lasă...”

Altădată n-a mai fost. După ce l-a-ngropat, am rămas la urmă în cimitir, cu ciorile, și i-am spus: „Să știi, bre, nea Mișule, că te-am iubit!” Dar nu știu de ce, parcă nu m-am simțit ușurat. Trebuia să i-o fi spus în viață, atunci când a vrut să știe. Așa facem... Tata, barem, nici nu m-a-ntrebat. El nu știa d-astea cu vorbe. Și pe el l-am iubit, dar când, cum era să i-o spun?

M-am trezit într-o zi cu el în gară. De mână cu Sașa, ăl mic. Crescuse și el, nu mai era cât o lingură, dar tot nu era de aruncat în viață. N-avea nici măcar 12 ani, cum aveam eu când m-a trimis tata de-acasă, în Satul Vechi, la unchiu’.

După ce nea Mișu și-a făcut milă cu mine, ținându-mă pe lângă el, mai treceam pe la ei, să le mai las una, alta. Mai ales de ăla mic aveam grijă, că tata o cam dăduse pe băutură, nu prea-i lăsam bani, duceam doar produse, ce bruma găseam... Și-ntr-o zi, tata-n gară. „Pus la țol”, adică nu mai umbla rupt, cu ăla mic într-o cămășuță pe care i-o cumpărasem eu din primul salariu, s-o aibă pentru când s-o face mai mare, cu niște pantalonași care fuseseră ai mei, c-o bucată dintr-un gumar de care legase o sfoară, zicând că și-a făcut praștie... Eu trebăluiam, ca de obicei. Tata zice: 

–  Na, ți l-am adus. 

N-am întrebat de ce, nici ce crede el c-am să fac eu cu Sașa, cum am să mă descurc să-l cresc. „Ți l-am adus” - atât au fost vorbele lui. Și-a mai adăugat: „Dă un foc!” 

S-a urcat într-un tren. „Unde pleci, tată?” Trenul se pusese-n mișcare. Cu ochii în gol, mi-a întins mâna, doar ni s-au atins mâinile. „Mă duc și eu, să văd cum arată lumea asta fără...” N-am mai auzit continuarea, trenul începuse să pufăie, să gâfâie, să prindă viteză, ducându-l pe tata într-o lume fără nu știu ce. Fără ce, mă tată, fără ce? Fără copii, după ce i-ai făcut și i-ai lăsat în gară, în grija unui străin care n-are nicio obligație, dar care are suflet de tată? Ori poate vrei să știi cum arată lumea fără sărăcie? Hm...

Lumea e peste tot la fel. Doar pe deasupra poate să pară diferită. Dar peste tot ai să-ntâlnești oameni ca tata, ca nea Mișu, copii ca mine ori ca Sașa-ăl mic. Peste tot găsești oameni cu foamea-n traistă, cu dor de ducă, cu regretul că s-au născut. Unde te-ai dus tu, tată, în lumea asta mare fără noroc? 

A doua zi lumea vorbea de-un accident care, de fapt, nu fusese accident. Un ins se aruncase din mers și fusese strivit de roțile trenului. Noi ne miram, cu mirarea copiilor în fața grozăviilor lumii. Nea Mișu a avut grijă să nu aflăm până aproape când s-a prăpădit, săracu’, adică mult mai târziu, când sărisem și eu și frate-miu din copilărie. Asta a vrut, amărâtul, să zică: „În lumea fără durere, fără întristare și fără suspin...” A luat trenul spre lumea aia și s-o fi consolat cu gândul că fiii lui abandonați vor duce-o mai bine fără el. Eu l-am așteptat. De câte ori trecea un tren din sensul opus ăluia în care plecase. Așteptare de fiu pândind întoarcerea tatălui risipitor. 

N-a mai venit. Au venit, în schimb, sute, mii de oameni. Niște străini, alunecând între gări. Fiecare cu povestea lui, fiecare cu amarul, prea rar cărând în traistă vreo bucurie. Am văzut și oameni întorcându-se de la război. Greu de ei! Dar și mai greu de amărâții care îi așteptau pe ăi de n-au mai venit. Cum a fost atunci cu Saveta. Își așteptase omu', da' fusese și el printre ăi de și-au lăsat ciolanele pe pământ străin. Plecase toată lumea, ea rămăsese în picioare, în capul peronului, cu ochii pierduți în zare. 

–  Pleacă, fă Saveto, și tu acasă, nu mai sta ca o statuie, vezi să nu te ia cu friguri!

Se uita la mine ca o nălucă. 

–  Pleacă, nu mai sta, că omul tău nu mai vine!

–  Și dacă vine, Ionică, și dacă vine? De unde știi tu? Vezi-ți de trenurile tale și lasă-mă pe mine! 

Am pus o șubă pe ea, am luat-o înăuntru și i-am dat un ceai. Mi se părea frumoasă și i-am zis că mi-e dragă. Era prima dată când priveam o femeie mai de-aproape. Dar nu prea știam cum să mă port cu femeile, era mai simplu cu trenurile. Nu-mi aduceam aminte decât de mama, dar atunci când trăia eram prea mic; mai țineam minte doar niște senzații, un soi de căldură și-n rest... dorul pe care mi l-a lăsat. Saveta a rămas în gară și-a dormit peste noapte în camera lui nea Mișu. Eu cu el ne-am înghesuit într-o gheretă și ne-am văzut de trenuri.

Dimineață a plecat. Mai treceam uneori pe la ea și-odată, mai mult înghiontit de nea Mișu, am cerut-o de nevastă. Nu și nu, că dacă se-ntoarce Petrică-al ei, ea ce-i spune? Petrică-al ei s-a-ntors cum s-a-ntors și tata. Dar ea l-a așteptat toată viața. Și eu, prost, am așteptat-o pe ea. Și viața a trecut pe lângă noi, precum acceleratul.

Ieri au îngropat-o. Când trăgea să moară, m-a chemat să-mi spună că-i pare rău și că s-o iert. Am iertat-o, că doar suntem creștini. Dar cu părerea ei de rău n-am ce să fac. Mi-o fi părut și mie rău de multe în viața asta. O cruce - atât a rămas din ea. Dar eu o văd tot pe fata care se zgribulea pe peron într-o noapte, așteptându-l pe bărbat-su care n-a mai venit. Așa cum, atunci când mă gândesc la mine, văd copilul cu traista goală umblând prin viscol într-o noapte de Crăciun, tremurând de frig și de frica lupilor. Și, mai rău decât toate, tremurându-i inima după cei lăsați acasă, în sărăcie și foame, în deznădejde.

Toate astea, pentru ce? Nici nea Mișu n-a știut să-mi spună. El doar mi-a oblojit rănile cum s-a priceput. Câteodată, îl simțeam că i se rupe inima de mine. Mă privea într-un fel al lui și-avea el o vorbă: „Tuuu, copil de pripas!” Și-atunci își trăgea șapca mai pe ochi, da' eu știam că face asta ca să nu-i văd lacrimile.