EMINESCU

 MIHAI  EMINESCU

Sculptură de Lazăr Dubinovschi (Chişinău)

ODĂ

(în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce...

Pân-în fund băui voluptatea morţii

Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...

Pot să mai re'nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!

CĂCI  ETERNE SÎNT ALE LUMII TOATE

Marea singură lin se plânge-n durere

Ea îşi spune demult şi taina şi jalea-i

Vai! de o mie de evi se zbate şi-şi spune

Singurătatea.

Pînze albe atîrn’ fluturînd pe mare,

Tremur unde-adînci de corăbii negre,

Între val şi cer scuturînd din aripi

Pasărea zboară.

Veşnic apa-i stă şi deasupra stele

Veac de veac stînd sus luminează blînde,

Numai vieţi ce trec, nimicirii date,

Zboară în stoluri.

Căci eterne sînt ale lumii toate:

De se nasc, mor tot pieritoare forme.

Dar cu toate au înăuntru viaţa

Păsării Phoenix.

(Poemul postum – inedit - cu titlul Căci eterne sînt ale lumii toate, a fost tipărit de Petru Creţia în volumul Testamentul unui eminescolog, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 268.)

LACUL CU TRESTIA LINĂ

Acolo, la capătul codrului, e lacul cu trestia lină. Mihai a desfăcut perdeaua de crengi plecate, a atins unda cu vârful piciorului, iar lumina s-a fărâmat într-o mie de țăndări. Pe urmă cercurile s-au po-tolit unduioase și lacul din nou a fost o-glinda prelucie dintotdeauna.

Se vedea acum alt cer în apă, cu un nouraș alb topinduse-n adânc și cu o pasăre zburând molatec în cerul de dincolo. Poate în fundul acela era și schitul scufundat din basm... Poate de-acolo se aude câteodată și tânguiosul glas de clopot chemând de pe celălalt tărâm...

Mihai le cunoaște pe toate, dar mai știe deocamdată și altceva mai puțin pă-relnic. În mijlocul lacului se află plavia unde-și are încă un culcuș al său de sorit și de odihnă, mai drag decât toate celelalte, de aiurea. Acolo e o împărăție a lui necălcată de nimeni. Tuturor a tăinuit-o el; iar de dat, n-ar da-o pe nicio împărăție de-aievea din lume.

Și-a strâns hainele ghem, le-a învelit în cămașa de in și le-a dosit la adăpost într-o gură știrbă și neagră de salcie. S-a îndreptat spre cotul izvoarelor, unde apa e rece dar piciorul nu calcă pe mâl lunecos, ci pe-un așternut de nisip mărunțit și spălat.

Pasul dintâi e o înfiorare plăcută. Îndată lacul îi cuprinde picioarele în două că-

tușe tăioase, pe care Mihai le simte urcându-se repede până la brâu și unindu-se într-o singură cingătoare metalică. Dar pe cât sunt de reci, pe atât sunt de firave. Cu o singură smucitură s-a smuls din cătușele și din chinga de oțel înghețat, tot așa cum cad lanțurile atinse cu iarba fiarelor, iar înotătorul spintecă acum întinsul cu palmele, cu umărul și cu zvâcnetul genunchilor, până la plavia plutitoare cu egrete de stuf și săbii de papură.

Nimic nu-i schimbat. Îl așteptau. Patul de mușchi; căpătâiul de mintă și ierburi. Mai este și-un covor de trestii - sălaș primitiv pentru vreme vrăjmașă.

Mihai și-a scuturat stropii de pe trup împroșcând o ploaie arcuită de pietre scumpe. Soarele-i mai dulce decât o baie ghețoasă. Salteaua de mușchi l-a primit moa-le și caldă și catifelată. Cu bărbia în palme, rezemat de marginea plavei, ascultă și-aș-teaptă. Aici singurătatea e numai părere.

Trecătorul, străin, rătăcit pe întortocheatele poteci de la capătul codrului, se poate opri uimit de atâta tăcere: Ce locuri pustii! Ce lac singuratec!

Pentru Mihai însă, singurătatea acestei tainice împătății, e străbătută de o mie de alte mărunte vieți și de-o mie de zvonuri abia susurate.

În partea cealaltă, unde curg șipotele, e adăpostul ciutelor. La asfințit ori în nopțile cu lună, dacă stă neclintit și nu bate vânt într-acolo să poarte miros de trup omenesc, nu odată i s-a întâmplat să vadă minunea. Până atunci, sunt alte minuni mai aproape.

Jos, în adânc, trec și se-ntorc făpturile apelor. Nesfârșite la număr, fantastice la chip și la înot. Țiparii ieșiți dintr-un cotlon de mal își caută alt cotlon, lunecând cu un-duiri de șarpe; un crap cu solzi de alamă, poate împăratul tuturor crapilor după cât e de mare și de bătrân, s-a înălțat la lumina soarelui; au săgetat trei știuci cu guri de balaur, iar înaintea lor s-au risipit cu spaimă armatele mărunte de pești străvezii, s-au ascuns ochene și lini, aleargă să vestească primejdia o sârmuliță sprintenă ca o ștafetă. Melci leneși se lasă legănați între două ape. O broască țestoasă coboară oblic să-și prindă sub capacul greoi umbra mai vie decât dânsa, căci așa a vrut tainica lege a firii: broasca în țeasta ei să pară un bolovan neînsuflețit, iar vie să pară umbra-i din apă. Pe luciul tipsiei se-alungă păianjeni și gâze ca mici jucărele cu arcuri. O gânganie fără nume se saltă și coboară într-un clopoțel de cleștar; din treacăt îi sparge cutioara cu aer alt gândac, uriaș, cu spinarea de smalț verde și cu labele lungi ca două ritmice vâsle.

Sprijinit în coate, cu bărbia în pumni, Mihai privește la lumea din apă, de sub el, unde cerul și adâncul se-amestecă; o mreană intră într-un nor și o pasăre albă zboară sub lănciile trestiilor înfipte cu vârful în jos.

Se vede acolo și chipul lui, nepământean, printre foile late de nufăr, căutându-i în ochi și zâmbindu-i. E chipul său oglindit într-adevăr, ori poate-i un alt el? Poate-i pereche lui de pe celălalt tărâm, aflându-se aici și ieșit să-l vadă și să-l întrebe, poate să-l cheme...

Gândul amețitor îi tulbură ochii și mintea. Cu vârful degetelor, Mihai sfarmă oglinda lacului. Își îndreaptă ochii aiurea.

Din stuful cu foșnetul moale o gâscă sălbatecă și-a scos puii în plutire înceată. Pe urmă, un cufundar a început să facă tumbe; o pasăre necunoscută a atins apa cu sfârcul aripelor și a zburat cu un pește de argintn în plisc.

Văzduhul cântă de zumzetul subțire al țânțarilor; un greier se îngână cu un cosaș; departe, în codru, o pitulice răspunde-n răstimpuri unei ciocănitoare. Se poate numi asta pustiu și singurătate?

Aiurea, pretutindeni sunt oameni osândiți să trăiască din muncile lor urâte și la-

come, întocmai ca oarba cârtiță din hrubele subpământene, fiindcă au uitat că pe lume se mai află acestea, nu mai au ochi să le vadă, iar urechea a pierdut ascultarea zvonurilor din care-i făcută tăcerea. Dar o lume de vrajă durează aici și Mihai simte crescându-i în el închipuirea dulce că asemeni copilului din nu mai ține minte ce basm, el a fost scăldat de ursitoare într-o apă descântată care i-a deschis ochii, să vadă ceea ce alți ochi nu văd, urechea, s-audă ceea ce alte urechi n-aud.

(Fragment din Romanul lui Eminescu de Cezar Petrescu)

FOTOGRAFIILE LUI EMINESCU

După trei ani de pribegie prin țară , pe traseul Cernăuţi-Blaj- Sibiu-Giurgiu Bucureşti, cu trupele de teatru conduse de Iorgu Caragiale și Mihai Pascaly, Mihai Eminescu se hotărăște să-și continue studiile, optând pentru Universitatea Carolină din Praga, a doua ca reputație din imperiul Austro-Ungar.

Așadar, în 1869 ajunge la Praga, împreună cu fratele său Iorgu, ofiţer, fiind găzduiți de alt frate, Șerban, ce locuia pe strada Lipova Teiului, nr. 471, fiind student la medicină.

Cum pentru dosarul de înscriere poetul avea nevoie de o fotografie, apelează la pictorul fotograf Jan Tomás, în atelierul căruia i se fac șase fotografii, trei ovale si trei dreptunghiulare, toate în sepia, de dimensiunile unei cărți poștale.

Pe versoul unei fotografii din cele șase sunt scrise însemnările: „Fotografie dată de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul cînd erau universitari în Vi-ena.” și „Dăruită Asociaţiei «Astra» din Sibiu de E. Hodoş.” Au mai fost regăsite încă două fotografii, din-tre cele făcute la Praga, celelalte trei rămânând, pro-babil, în dosarele de înscriere la universitate.

Poetul nu va sta în Praga decât 11 zile, dosarul de înscriere fiindu-i respins, pe motiv că documentul de absolvire a liceului nu este corespunzător. În con-secință pleacă la Viena, unde se înscrie, ca auditor extraordinar, la Facultatea de Filozofie şi Drept, dar participă şi la cursurile altor facultăţi.

Această fotografie a tânărului romantic de 19 ani, va deveni, peste ani, emblematică pentru Lucea-fărul poeziei românești, clipa în care Jan Tomás a apăsat pe declanșatorul aparatului de fotografiat apar-ținând, de atunci, eternității.

Cea de a doua fotografie autentică, fără dubiu, a fost realizată, în anul 1878, în atelierul lui Frantz Duschek, din București și a fost făcută pentru a completa albumul Societății Junimea 

Solicitarea fotografiei nu va fi primită cu prea mult entuziasm de poet, dintr-un motiv pe care îl dezvăluie Slavici, într-o scrisoare adresată lui I. Negruzzi, la 20 decembrie 1877: „Eu şi Eminescu nu vi le putem trimite (fotografiile – n.n.), ar trebui să ne «posăm», pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani, iară ca să avem bani, ar trebui să ne trimiteţi D-Voastre din Iaşi.”

Banii, o problemă perpetuă a lui Eminescu și, după cum se vede, și a lui Slavici. Iar fotografiile nu costau deloc puțin, deoarece Maiorescu vroia să fie făcute în atelierul lui Franz Duschek, fotograf al Casei Regale și un nume consacrat în domeniu. Așadar, onorariul trebuie să fi fost pe măsură 

Problema va fi rezolvată de Maiorescu, care îi scrie aceluiași Negruzzi: „Cu Eminescu am să mă duc eu mîine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă”

Fotografia din 1884 a fost realizată la Iași, de fotograful Nestor Heck.

Istoria ei este relatată de A.C. Cuza: „În sfîrşit, într-o zi, profitînd de bunele lui dispoziţii, l-am luat de pe terasa otelului Traian din Iaşi pe M. Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru Grigoriu, şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck în strada Lă-puşneanu, nr. 42, unde a consimţit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea cu noi. Ne-am şi aşezat împreună.

După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dînsul, ceea ce nu puţin l-a supărat mai apoi văzîndu-se amăgit ca un copil.”

Această fotografie se păstrează la Muzeul „Mihai Eminescu”, din Iași, fiind considerată unul dintre cele mai valoroase exponate ale muzeului.

Nestor Heck, cel care a realizat-o, era, ca și Duschek, un veritabil artist. Realizase, printre altele, fotografia deputaților Divanului Ad-Hoc, una din copii, (dă-ruită de Mihail Kogălniceanu lui C.A. Rosetti), păstrându-se la Academie (Constantin Săvulescu, Cronologia ilustrată a fotografiei din România).

Trei ani mai târziu, în octombrie 1887, pe când Eminescu se afla la Botoșani, un grup de elevi de la Liceul «Matei Basarab» din București obține aprobarea poetului de a forma o societate cu numele «Mihai Eminescu» și, în acest scop, îi solicită o fo-tografie. Pe atunci, în oraș se afla fotograful Jean Bielig, de origine germană, provenit dintr-o familie de profesioniști ai imaginii.

Eminescu, îndemnat și de sora sa, Aglaia, venită în vizită de la Cernăuți, împreună cu soțul, se va fotografia pentru ultima oară 

La 20 noiembrie 1887, sora din Botoșani, Harieta, despre care Mihai Eminescu spune că este: „un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Na-poleon I şi c-o înţelepciune naturală cum rar se a-flă”, îi scrie Corneliei Emilian, o binefăcătoare a poetului:„Fotografia lui Mihai a reuşit bine. Trei m-au costat cincisprezece franci, una lui Moţoc (repre-zentantul proiectatei societăți de le liceul bu-cureștean - n.n.), care a cerut-o telegrafic, una matale şi una pentru noi.”

Desigur, au mai existat și alte fotografii ale poetului, după cum indică mărturii din epocă. În articolul Eminescu la Viena, Vasile Gherasim scria: „...D. Isopescul mai aminteşte de o fotografie făcută în atelierul Lövy de pe Mariahilferstrasse vis-ŕ-vis de Gartenbaumgesellschaf, pe atunci. Se foto-grafiaseră în grup d. Isopescul, Eminescu, Ştefanelli.”

În 1909, Ion Slavici notează, într-o epistolă adresată Valeria Micle-Sturza, întîia fiică a Veronicăi Micle: „Mărturisesc şi nu mă dau înapoi că am primit [...] un număr de cinci fotografii care mă leagă de M. Eminescu [...]. Avînd şi astăzi aceste daruri preţioase, îmi fac datoria să le amintesc: o fotografie din 1881 în care mă aflu eu, Candiano Popescu şi Eminescu la Ploieşti, un bust Eminescu tînăr, un alt bust Eminescu din 1878, o fotografie din 1888, a mamei dvs. cu Eminescu la Botoşani şi ultima posă l-a prins pe Eminescu cu dr. Iachimovici,la Odesa, în anul 1885.”

Așadar, în 1888, Eminescu s-a fotografiat în atelierul lui Jean Bielig, împreună cu Veronica Micle, venită să-l ia la București.

Din păcate, goana după fotografiile inedite ale Luceafărului nu s-a soldat, până acum, decât cu atribuirea, cel puțin discutabilă, a identității poetului unor alte persoane, cel mai cunoscut fiind cazul portretului folosit de George Călinescu în ilustrarea vo-lumului Viaţa lui Mihai Eminescu, Ediţia a treia revăzută, F.P.L.A., Bucureşti, 1938, planşa, care îl reprezintă, de fapt, pe actorul Ion Bălănescu.

(LM)

Caragiale despre Eminescu

„Era o frumuseţe! O figură clasică înca-drată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari – la acele ferestre ale sufle-tului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tâ-năr coborât dintr-o veche icoană, un copil predes-tinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

«Mă recomand, Mihail Eminescu!».

Aşa l-am cunoscut eu.

Câtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptespre-zece ani! Ce entuziasm! Ce veselie! Hotărât, închi-puirea nu mă înşelase... Era un copil minunat” (...) „Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mul-ţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate: aici de o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţei; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!” (...)

„Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei – geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă – cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăşmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui ; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură dela împrejurări, dela oameni, dela ea însăşi.” (In Nirvana)

„Pe vârful unui obelisc bătrân se abate câteodată şi un vultur, dar mai ales se strâng totdeauna roiuri de muşte să bâzâie pe creasta monumentului înfierbântată de arşiţă. Apele norilor vânturile vremilor spală şi svântă piatra nobilă de urmele acelor efemere, şi ea rămâne tot curată ca mai nainte. De clintit nu o poate clinti decât trăs-netul cerului, ura fanatică a sectarilor exaltaţi, ori securea vandalului imbecil şi rău, sau ignoranţa barbară, care doboară şi sfarmă frumuseţea ceea ca să-şi facă un prag inform la o sărmană colibă...

Dar toate astea sunt elemente oarbe ale naturii, mişcate de sus fără conştiinţă, de jos de o conştiinţă din cale afară de obtusă ori smintită... Însă a ciunti cu conştiinţă limpede şi sânge rece o operă de artă?... Şi de asta e vorba aici.” (...)

„Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfânt, fiindcă în ea se întrupează pipăit, şi pentru o viaţă mai durabilă decât chiar a neamului său întreg, gândiri şi simţiri de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul omenirii întregi nu numai a unui neam.” (Două note)

GÂNDURI DESPRE EMINESCU

             „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi în-tipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor ge- nerale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna. Şi nici de nefericiri cari ar fi influenţat sănătatea intelectuală sau fizică a lui Eminescu nu credem că se poate vorbi. Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? Am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte...”

(Titu MAIORESCU - Eminescu şi poeziile lui, 1889)

„Inteligenţa îi era limpede, îndreptată numai-decât la ţintă, dar mijlocie ca o apă curgătoare fără ochiuri adânci. În schimb, puterea de a oglindi pre-zentul în vis, făcând din el cer întors şi fără fund, este enormă şi înpiedică paşii tereştri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creşteau ca nalba, acoperind şi colorând priveliştea orizontală”

George Călinescu

 „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depăr-tare delicata lui singuratecă slavă.

În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite... Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.

Mă numesc unul din oamenii în viaţă, care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase. Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei... Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l ţin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viaţa lui şi că trăia o metempsihoză străină. Nu puteam şti atunci cine era să fie Eminescu, şi ar fi fost nor-mal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, o dată cu tonul de stupefacţie şi de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiţă de fum. Nu mă puteam gândi, atunci, că după cincizeci şi cinci de ani trecuţi voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire...”

Tudor Arghezii

„Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfîntă; nu uit, cînd sînt în Bucureşti, să depun şi eu o floare la statuia din faţa Ateneului, a sculp-torului Anghel.

Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie uni-laterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege.

Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi «fenomenul românesc». Şi-apoi Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii – acea bine-cuvîntată soartă în care au crezut Hasdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade şi Constantin Noica.”

Părintele Nicolae Steinhardt

 „Nefiinţa aduce totuşi odihna. Eminescu, neodihna. Nu ne putem odihni în el. Întreg evantaliul lui de deschideri către lume şi cultură se strânge pentru noi într-o inimă, care bate. Cărui popor i s-a făcut darul acesta? O conştiinţă mai bună, o spusă mai bună şi exemplară, au desigur câteva mari popoare şi culturile lor. Dar câte din ele au cu-adevărat o inimă?”

Constantin Noica

 „Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Hasdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl res-pectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale.

Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român”

Mircea Eliade

„Eu aş zice că au fost trei sacrificări: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă po-etică, venea ca un european. Este primul mare poet european al României!

A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile.

Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe. Eu înţeleg globalizarea, integrarea, dar nu fără identitate. A încerca să dărâmi acest monument - închinat, de alţii, în cinstea lui – înseamnă să-ţi ignori tu puterile tale, de nevrednică şi măruntă creatură. Şi ceea ce e cel mai grav, să loveşti în valorile culturii tale tradiţionale. Asta nu înseamnă să te integrezi într-o cultură europeană, căci fără aceste valori nu vom putea nicodată supravieţui.”

(Maica Benedicta - Zoe Dumitrescu-Buşulenga, pe patul de moarte)

„Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeşte şi iubeşte ce a dat acest poet lumii. S-a întâmplat ca acel om să fie sculptor, să mângâie cu mâinile lui această lumină dată de zei oamenilor, marmura, să fie sculptor bun care a aşteptat timpul când soarta a hotarât să apară masca lui Apollo drept Eminescul nostru. Dar în primul rând eu am sculptat nevoia noastră de Eminescu.”

Sculptorul Nicăpetre  (Petre Bălănică)

UN ZEU SERVIT DE O MURITOARE

După audienţa acordată lui Eminescu (însoţit de Titu Maiorescu) Carmen Sylva (Regina Elisabeta I a României) a notat în însemnările sale: „Eminescu ni se părea răvăşit şi neliniştit, ca venind dintr-o altă lume, tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici…

Degetele-i erau lungi şi îngheţate, obrajii brăzdaţi de riduri albăstrui, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile… Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. În toată viaţa mea el a rămas pentru mine imaginea poetului însuşi, nici a celui bles-temat, nici a celui inspirat, ci a acelui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda.

Avea vocea răguşită dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: «Versurile

se desprind de noi ca frunzele moarte de pe copaci» - a suspinat el readus o clipă la realitate. Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit deo muritoare”.

SCRISOARE DE LA ION CREANGĂ

„Bădie Mihai/ (...) Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoa-se… frumoase… Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat şi părăsit de toţi. Şi dimineaţa când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană şi atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făptuit şi noi.” (Ieşi, 1877, decembre)

Radu GYR

Balada pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatră,
Mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Paşii tăi pe unde te-au fost dus,
Şi-nsetat pe drumurile Ţării
Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,
Ai crucificării pe furtuni
Şi sărut lumina lor adâncă
Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie
Dăruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împărat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat !

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…
Numai rănile mă plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, -
În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.

Nichita Stănescu

O călărire în zori

Lui Eminescu tânăr

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,

se face depărtare, se face nisip.

Mi-am întors către soare unicul chip,

umerii mei smulg din goană frunzişe.

Câmpul tăindu-l, pe două potcoave

calul meu saltă din lut, fumegând.

Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!

Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,

tăria cu acvile din faţa lui

se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.

Tăcerea se face vânt albăstrui,

pintenul umbrei mi-l creşte

în coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în două.

Tăria îşi năruie sfârşitele-i carcere.

Suliţe-albastre, fără întoarcere,

privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,

să-l întâmpine fericite şi grave.

Calul meu saltă pe două potcoave.

Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigând

clatină muchiile surde şi grave.

Sufletul meu îl întâmpină, ave!

Calul meu saltă pe două potcoave.

Coama mea blondă arde în vânt.

Închinare Luceafărului Blând

ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania

IMN EMINESCULUI

E mult de când te’nsinguri spre nopţile de-apoi
Mişcându-ţi veşnicia prin spaţii şi prin noi.
Intrăm cu tine’n lume şi parcă ieri ne-au fost
Năvoadele din care-ţi făcurăm adăpost.

Enciclică serbare. Ne’nvălui în rotund.
Stâlpări de foc se-adună şi’n tine se pătrund.
Cenuşile’nserării pe slove ni le cerni
Umplându-le cu arderi din zorii tăi eterni.

Minunea lumii toată-i în ochii tăi oglindă.
Ies taine din vitralii şi’n soare se’nfloresc.
Hotar cu ne’nceputul, văzduhul pământesc
Aprind roi de patimi când visul tău colindă
Imperii de tăcere din care cânturi cresc.

L. M.

Lumină de Luceafăr

Bâlbâiţii şi netoţii la mormântu-ţi se-adunară
Ca să-i vadă naţiunea cum te-ngroapă-a doua oară,
Face unul gura pungă, altul molfăie cu ură
Lăudându-ţi nemurirea, când în gându-i te înjură…

Lacrimă-i doar buche cărţii, ei te-au dat de mult uitării,
N-au nevoie de luceferi răstigniţi pe crucea zării.
Plictisiţi strivesc în creier umbra marilor idei,
Amintindu-şi despre tine când se laudă pe ei.

S-a uscat demult şi teiul, tace buciumul pe deal,
Lacul codrilor albastru e secat şi ireal.
Ne-am vândut zădărniciei, fuge zarea-n altă zare,
A murit bătrânul Mircea şi e mort Ştefan cel Mare.

De la Nistru pân’ la Tisa suntem noi, cei fără ţară,
Peste care cade cerul ca o piatră funerară…
Şi când lacrimi de-ntuneric, răscolesc veacuri de tină,

Raza veşniciei tale ne e singura lumină.